Jocuri de conexiune
A ajuns mama acasa dupa 1 zi
intreaga in care fusese la un curs.
Dupa-masa si seara precedenta am
stat si dormit cu tata, din acelasi motiv al absentei mamei. Eram cam suparata.
Dimineata mi-a povestit, simtind ca eu nu vreau sa plece – dupa ce i-am zis ca
merg si eu cu ea, la curs:
“E important pentru mine cursul
acesta. Dupa acest curs, voi fi mai inteleapta, eu ma voi simti mai bine si noi
doua ne vom simti mai bine impreuna, ne vom juca si mai frumos.” Am inteles ceva, am
lasat-o, am plecat la tata.
Dar acum, era ora 17,30, era din
nou acasa, am primit-o cu un chiot dupa care mi-am intors fata de la ea. A facut cu
mine un pic de cucu bau, apoi am plecat sa-i arat noul xilofon pe care mi l-a
achizitionat tata. (Daaa, tati mai umple momentele grele cu cate-o cumparatura frumoasa :), pentru el, in primul rand. Adica, el e suuuuper incantat!) Din una-ntr-alta am ajuns sa-i dau mamei cu betele in cap.
Continuare:
Tata:
“Mara, nu e voie sa o lovesti pe mama”.
Mama ii face semn ca e ok.
Mama: ”Ahaaaa, iti vine sa ma bati? Asta vrei? Ai vrea sa ma bati? Te-am suparat? Ok,
stiu, te-am suparat ca am fost plecata, si-ti vine sa ma bati”. M-am uitat la ea: chiar a inteles, mama mea! Atunci, mi-a trecut; a fost important ca a
verbalizat-o ea pentru mine, asta simteam, dar nu imi venea sa o spun asa, nu
am aceasta obisnuinta a exprimarii a tot-tot ce simt, chiar daca vorbesc bine.
Si poate, nici nu stiu intotdeauna sa-mi recunosc sentimentele, ca sa pot
verbaliza, sau poate nici nu sunt constienta exact de ce simt si cum mi-a venit
sa o bat pe mama.
Am trecut la altceva.
Un joc super dragut: m-a
fugarit in 4 labe prin camera, pretinzand ca vrea sa ma prinda, eu alergand sa
fiu prima. Ne mai impiedicam si cadeam una peste alta. “Mai vrei? ii spuneam mamei. Hai sa ma mai
prinzi”. Si iar o luam de la capat. A tinut 10 minute bune, pana am trecut la
altceva. Am petrecut toata dupa-amiaza in sufragerie, toti trei, pentru momente de reconectare. A functionat. Am mai gustarit, mama a mai fugit pe la bucatarie, dar pe ansamblu m-am jucat cu
mama: de-a gatitul, de-a pansatul (ii pun pansamente/ plasturi destul de
frecvent - acest joc de-a doctorul/ sau alinatul mamei imi da mie ocazia sa fiu cea "in control"), de-a altele.
La ora 20.00 mama a anuntat ca joaca s-a terminat, strangem camera
si ne pregatim de un lapte, baie si somn. Iar ea avea de spalat vasele.
Atunci,
dupa 5 minute in care deja nu ma mai baga in seama, deja plicti:
“Mami, hai in camera sa facem
baloane!”- eu, pe un ton incantat si fericit (nu aveam spuma de baloane, aveam
eu o sticluta goala, erau baloane imaginare).
“Uaaaau, cine face baloane?”
“Eu”
[A fost extrem de important sa nu
aud: “Mara, acum nu pot, trebuie sa spal vasele, am spus ca am oprit joaca”.
Mama a invatat acest lucru in timp, caci acum 8 luni probabil ca asta as fi
auzit.]
“Uaaaaaau, si de ce nu le faci
aici?”
“Pai, daca vrei, le fac!”
“Vreaaaaaaau!”.
I-am tras cateva baloane
imaginare, ea s-a prefacut ca se uita dupa ele… a apucat cana din care urma sa
beau laptele:
“Si acum, hai sa prindem baloanele
cu cana asta. Uite, le punem aici – si se apuca sa”vaneze” baloane imaginare cu
cana. Si le numaram, uite asa – imi pune mie cana in mana, si acum se porneste sa
toarne laptele praf cu mensura numarand: “Un balon, 2 baloane…. Gataaaaaaaa. Acum
trebuie sa adaugam apa”. Ma lasa pe mine sa pun cica, apa, din sticluta mea cu
baloane, apoi termina ea laptele, cu adevarat.
Urmeaza baia. “Mara, la baiee!”
“Nu vreaau!”
“Mara, unde este Alina? Spune-i sa
vina la baie. (In ultimele zile numele pe care mi l-am luat, acasa si la gradi
a fost Alina).
“Pai, Alina e la baie”
“Ahaaa, ok, ma duc sa-i fac
dusul.”
“Pai, Alina a facut dusul.”
“Nuuuu, nu cred.”
“Ba daaaaaaa, a facut dus cu mama
ei”
“Ahaaaa, pai atunci: Alina, o
spalam doar pe Thea” (oita mea). O aduce imediat din camera.
Da sa-mi inchida usa de la baie in
nas, imi spune draguta:
“Paa, scuze, noi (ea cu Alina:)) o spalam acum pe
Thea”.
“Pai, si eu vreau!”
“Pai, nu se poate, ai sa te uzi,
esti imbracata, nu ai putea decat daca intri in cada si…”
“Pai, ma dezbrac, si eu vreau…”
De aici, lucrurile s-au aranjat
mai lin, catre somn.
Inainte de adormire, imi frec mana
de obrazul ei. O deranjeaza atunci cand o fac prea insistent. Imi spune:
“Inceteaza, nu-mi place”
“De ce?”
“De verde!”
“Ba e rosu!”
Si gata, la somn.
Aceasta dupa-amiaza a fost terapie
prin joc, pentru mine. Altfel, supararea mea pe absenta mamei s-ar fi transformat intr-o dupa-masa oribila.
Nu a fost cazul, de aceasta data. Am simtit ca mama s-a intors acasa plina,
plina, doar pentru mine. Desi, in tot acest interval, printre jocuri, a spalat
vasele, a strans bucataria, camera mea si sufrageria (care o asteptau in haos),
a pregatit niste farfurioare cu gustarele pentru “picnicul din sufagerie”, a
stat si cu tata lungita-n canapea cateva minute… a facut aceste lucruri
decretandu-mi mie, din cand in cand: “avem cateva minute de pauza de joc”. Pentru ca, intre timp,
am invatat ca mama imi acorda timpul meu, timpul de joc e mai putin deranjant cand isi ia “pauza
de la joc” sa faca gospodareala. Chiar daca nu o las in pace nici atunci, cu
adevarat. Dar e tolerabil, pentru amandoua. Eu stiu ca se va intoarce sa ne
jucam.
