miercuri, 10 octombrie 2012

Fara somn - epopee de 3 zile



Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.
Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.
Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.
Apoi imi spune asa:
“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 
Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.
Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:
Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”
Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”
Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.
Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.
Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.
Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.