marți, 30 aprilie 2013

Dialoguri despre sentimente si nevoi


Dia/ Mono-loguri despre sentimente
Cum sa ne EXPRIMAM sentimentele

Cand citea Mara cu tati "Zana Norilor- Povestile Norilor".
Despre Norul Iubire:
- Asta e mama! Stii, tata, asta [norul asta] e mama!

Dupa vizita prietenilor nostri, M, R& L. Mara:
- Mami, ce bine a fost, cu tine, si tati si M si R si L!

Dupa o ciondaneala de dimineata. Mara:
- Ce -ar fi sa parasim aceasta cearta si sa zambim toata ziua?! Nu ar fi bine??!!

Sentimente. Mara ii duce tatalui o pernita inimioara mica:
- Tati, ti-am adus asta ca sa primesc multi multi pupici in fiecare zi!”


Dia/ Mono-loguri in-auntrul si in-afara familiei
Cum pot invata parintii COMUNICAREA NON-VIOLENTA.

Bunica si baietelul.  La locul de joaca, bunica “fugareste” baietelul care nu vrea sa manance:
Bunica: Haide…  trebuie sa mananci ceva… de ce esti rau?
Mara: Nu e rau, doar ca nu vrea sa manance.

Mama si Mara. 
Mama intra in sufragerie.
Mama:  Uaaaaaaaau, ce haaaaos! Eu zic, inainte sa ne jucam, sa facem un pic de ordine...
Mara: Cat e de importanta treaba asta pentru tine?
Mama: [Cu ochii mariti] Sa facem curatenie? [In acest timp, in capul mamei vajaiau pasii faimosi ai lui Rosenberg, alergand catre "formularea nevoilor".]
Mara: Da!
Mama: Pai, tie cum ti se pare? Pentru mine este tare importanta; caci eu, cand vad toate lucrurile astea aruncate pe jos, prin sufragerie, ma simt de parca imi cade casa in cap, ma simt incarcata si confuza, nu-mi place cand vad asta, nu pot sa ma joc; am nevoie de ordine, ca sa pot sa ma misc, sa gandesc…as vrea sa strangem, vrei, te rog?
Mara: Pai, mie imi place cand e asa dezordine, ca ma pot juca mai bine cu lucrurile, cu jucariile
Adevarul este ca am facut semi-ordine. Am inteles-o pe mama si ea pe mine. A fost o discutie despre nevoi:) Ha ha!


La grota salina, pe Pavlov.
O bunica (catre nepotel): Nu pune sare pe scaun! Nu e voie! Se supara tanti...
Mara: Ba nu se supara, daca o dati apoi frumos jos si ramane curat… cred ca nu se supara!
S-a suparat bunica. Pe mine. De atunci, nu mi-a mai adresat multe cuvinte.

La grota salina, pe Pavlov/ aceleasi personaje.
Nepotelul: - Buni, spune o poveste…
Bunica:  Povestile, stii tu, se spun seara
Mara:  Dar ati putea… Noi... stiti cum facem? Spunem povesti asa, fara carte
Bunica: Pai, si David vrea fara carte…
Mara: Pai, ati putea, cred, sa spuneti…De ce nu?
Bunica a inceput, in cele din urma o poveste, in ton timid, de parca ar fi povestit chestii ilegale. Era vorba despre povestea unui baietel care suferea ceva, nu mai stiu exact ce, caci nu se purtase cuminte cu bunica:)

Va doresc multe dialoguri non-violente!



Sentimente de abandon


Vacanta cu noduri in gat


Stiu, inteleg. Anxietatea de separare este, de fapt, greu de digerat de catre oamenii mari. Eu tot zic Oameni Mari caci eu stiu ca sunt Pui de Om. Asa zic eu.  Am auzit asta intr-un filmulet si mi-a placut. Deci, Oamenii Mari nu inteleg exact de unde atata frica/ anxietate… si la 3 ani??!!?? Cand, de fapt, ar fi trebuit ca [,] copilul sa fie atat de obisnuit cu toate plecarile si despartirile din lumea sta??!!?? Oare, chiar asa?
Eu la 3 ani aveam inca mare anxietate de separare. In martie, dupa ce Tata NU A MAI PLECAT DELOC!!! (doar atat cat pleaca tatii “normali”, la cumparaturi, la treburi etc. etc.- fara MARI PLECARI DE ZILE MARI), abia atunci Mama a inteles ca suferisem nu anxietate de separare, ci sentimente de Abandon. Mama s-a socat. S-a ingrozit cum parintii pot sa faca copilul sa sufere, chiar si in conditii de viata aparent  pline de iubire, de dedicatie… da, mama a crezut ca suplineste in maaaaaaare parte plecarile tatalui, ca timpul ei muuult petrecut cu mine tamaduieste o mare parte din suferinta. Ca sa inteleaga, in final, ca NU. Ceea ce ea mi-a oferit nu a putut repara atunci ceea ce lipsa tatalui a “stricat”. Adica, dragostea si timpul ei nu inlocuiesc dragostea si timpul lui.
Tata pleca mult si constant. Aproape saptamanal, timp de 2 ani. De la 1 an la 3 ani si 2 luni eu nu am inteles, cu adevarat, unde si de ce pleaca tata atat de mult si de des. “LaMunca” este pentru mine o sintagma fara continut. Am auzit si in parc, si la gradi si in alte locuri, despre “la serviciu”, “la munca”… dar, cu toate astea, era plin de tatici in jurul meu, tot tatici care erau si “la munca si in parc”. Si atunci, taticul meu??!!  Explicatiile rationale ca “trebuie”, vorbele de iubire” mi-e dor de tine”, “abia astept sa vin acasa”, “Imi pare rau ca plec”, “as vrea sa fim impreuna”, “sa vii cu mine” nu au nici un sens… Vorbele…  daca nu sunt insotite de Fapte. Adica, sa vad, cateodata, ce este acel “serviciu” sau sa simt iubirea, prin prezenta zi de zi, prin timp si joc dedicate, prin mintea prezenta si Conectare…  Mie astea mi-au lipsit. Imbratisarile si iubirile de weekend sunt insuficiente. Mama a vazut complet asta abia cand ne-a revazut complet conectati. Cu cata ardoare cautam prezenta lui, cu cata bucurie si fericire intampinam momentele si timpul petrecut impreuna. Cum ma ingrijora orice plecare, chiar atunci, dupa martie… cand am inteles ca tata nu mai pleaca… dar, de fiecare data cand absenteaza acum ceva mai mult, intreb “unde este?”, desi stiu unde este, mi se spune intotdeauna unde pleaca, unde este. Si simt, ca Oamenilor Mari – si parintii mei sunt oameni mari- le este inca, greu, sa simta deplin ca frica de abandon nu se vindeca in 6 saptamani. Sunt cam 6-7 saptamani de cand suntem toti acasa, intr-o “vacanta prelungita”… care va dura toata vara, asa zic ai mei. Si eu, chiar azi, am spus o poveste despre faptul ca sunt “trista... Ca o prietena de-a mea a plecat… si nu s-a mai intors… Unde a plecat?” intreaba mama? “In Polonia…. Si nu a mai venit…” In Polonia pleca tata cu proiectele lui. Mamei i s-a pus un nod in gat.
La scurt timp dupa celebra zi de martie, de cand “tata nu a mai plecat”i-am dus in dar o pernuta inimioara: “Tati, ti-am adus asta, ca sa primesc multi pupici in fiecare zi!” Mamei i se pusese atunci un nod in gat. Are si acum, cateodata.
Este bine. Suntem toti, acasa. Cu proiecte de stat impreuna. Intre timp, am renuntat si la gradi, evident, a facut parte din planul de “reintregire  a familiei”. Suna super. Sunt oameni care ne aud, ca suntem toti acasa, in vacanta, si ne invidiaza. Atunci, mama se gandeste, de fiecare data- stiu eu, chiar daca nu spune cu voce tare: “E super sa poti sa stai acasa, fara stresul plecarii la job, la gradi, la… orice trebuie! Daaaaaaaaaar, e mai bine daca previi, decat sa tratezi!”. Valabil, cred.