2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

Vrei sa zicem ca

Din Seria Despre preventie si tratament :)

De vreo 2 luni am o noua formula magica: "Ziceam ca...", "Mami, vrei sa zicem ca...?"

Intr-o seara, ma pregateam sa dorm cu tati, ceea ce nu-mi era foarte confortabil atunci (da, m-am obisnuit tare cu mami, da)... dar voiam si sa fiu cu tati... asa ca i-am spus, cand ne pregateam sa stingem becul: "Tati, vrei sa zicem ca acum tu esti mami si o sa dormim linistite impreuna? " Tata a cam ramas fara cuvinte. L-a marcat intelepciunea modului de a pune problema si a-mi rezolva conflictul intern; si a realizat ca fetita lui a crescut maaaare, au inceput jocurile cu "Ziceam ca..."

Asa ca, mama - care repede invata tot ce e nou - imi trage clapa uneori.
Exemplu:
"Mami, hai sa mergem in parcul Dacia, acum..."
"Hei, parcul Dacia e in Baia Mare, nu in Cluj... noi suntem in Cluj, acum".
"Dar vreau sa mergem in parcul Daciaaa..."
"Ok. Vrei sa zicem ca mergem in parcul Dacia si sa mergem in Babes?"

E pe limba mea. Asa, daaaa, inteleg. Vreau sa zicem ca...

Sa previi criza= sa intelegi

Din Seria Despre preventie si tratament:)

Seara. Nu vreau sa plec acasa, din parc. Mama mi-a strigat chemarea si a pornit-o pe alee, eu atarn inca, de tobogan. E-n capatul aleii, ma asteapta. Eu aman, ea ma priveste, eu aman… ea intelege complet: ca e inutil sa repete, sa mai strige, ca am inteles perfect, ca sunt obosita – dupa o zi fara somn de pranz- , ca e o stare de plans si cearta in mine, gata de iesire… si ma asteapta, doar. Am pornit, in 4 labe, de-a busilea. Nu zice nimic, porneste si ea, incetisor catre casa, vecinele din parc se uita la mine, se uita la ea, poate se-ntreaba ce va urma… Mama merge incetisor, ca sa o pot ajunge, ma intampina:

“Ia, te uita, cine-a venit! Avem un melc… Melc, melc, codobelc, scoate coarne…” si-mi canta tot cantecelul.

Apoi, mergand tot incetisor, ca sa o pot urma de-a busilea:

Mama: “Bibi – Bibi al meu e e la ea in brate – ai vazut ce-avem aici?

Bibi (cica): “Nu am vazut, dar eu vreau sa vina Mara… Unde e  Mara?”

Mama: “Bibi, draga, Mara nu cred ca vine cu noi, dar avem in schimb un melc tare dragalas… Ia te uitaaaa!”

Si o tine tot asa, in discutii cu Bibi, cantat cu melcul, inaintat incetisor, pana ma dor genunchii si vreau si eu sa fac parte din sceneta lor… Nu dureaza mult. De data aceasta, mama a ales sa fie inteleapta. Si eu, la fel, am inceput sa ne cunoastem si am stiut ca alegerea ei a insemnat ca nu vrea cearta si-mi intelege starea.

Jocul de’a “Ba NU! Ba DA!”

Din Seria Despre preventie si tratament:)

"Ba NU! Ba Da!" - Deja, dupa 2,6 ani devine unul dintre "jocurile" preferate intre noi, copiii. Evident, ne place sa-l facem si cu adultii, daca cineva isi pune mintea cu noi. Stiu, toate cartile de parenting ii invata pe parinti sa nu cumva sa intre in acest joc de-a “cine e mai puternic, stai ca-ti arat eu!”; si cartile au dreptate, jocul are un potential de razboi foarte puternic.

Mama il strica teribil, si pare ca chiar ii place sa-l strice in acest fel. 

[In ultima vreme pare ca mamei ii place si sa strice limba romana: o amuza cacofoniile si refuza sa schimbe stilul de scriere dupa noile norme ale Academiei, si mai are cateva toane, cum ar fi virgula inainte de <<si>> Nuuu, Mama, nu se face in limba romana!]

Mama: “Acum mergem sa spalam dintii!”   Eu: “Ba NU!”

Mama “Ba Daaaa!”- aparent serioasa, ca si cum chiar va avea loc acest dialog.      Eu: “Ba NU!”

Mama: “Ba NU!”

Eu: “Ba DAAA! BA NUUUU! Mami, tu spui Ba DAaA, te-ai incurcat!”

Mama: “Bine, bine, BA DA! BA Da! BA NU! Ba Nuuu...”

O da in incurcatura, trebuie sa o corectez mereu, caci ea spune tot ca mine, si ma enerveaza, dar ma amuza… 

Am uitat ca trebuia sa ne spalam dintii. Acesta nu era un joc despre “Sa vedeti cat de repede se rezolva spalatul dintilor cu un joc destept”. Nuuuu.

Era un joc despre “cum se poate preintampina o criza, daca aveti inspiratie (si noroc)”. Mama face la fel si cand eu ma "joc" cu vreun copil in acest fel (oare fetelor le place mai mult acest joc? mamei i se pare ca il joc mai frecvent cu fetele… am sa urmaresc si eu)… ne bulverseaza, e enervanta, ma rog, e adevarat ca uitam sa ne certam noi doua, ne directionam energiile catre mama.

Cat despre dinti, o luam mai incolo, de la capat, cu o noua gura de aer. Si totusi, asta nu era despre preventia cariilor.