Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!

Am realizat ceva.

Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.

Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.

Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:

1.      Va setati momente de joaca.

Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!

2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!

Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************

E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************

Si maine, la fel…

Uite, cum facem.

Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.

2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

Scrisoare catre Oamenii Mari

Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…

M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…

M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…

Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…

Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…

Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.

Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  

Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…

Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!

Despartire si plans terapeutic

De'a rasu' Plansu'

Asa i-a spus Mami 'teoriei' lui Larry Cohen, in Playful Parenting. Urmareste-o pe Otilia Mantelers -http://otilia-mantelers.urbankid.ro/, pentru mai multe detalii. Si citeste-o pe Aletha Solter pentru celelalte detalii:).

Sa va spun. Aceasta este o poveste despre rasu’plansu’; si ce s-a petrecut de mai bine de o saptamana de cand eu nu am mai zis nimic pe-aici.

A fost o saptamana de noutati: mama s-a apucat de o noua ‘treaba’ [asa mi-a spus, ca sa nu insist ca ea merge la Clubul Piticilor si eu nu merg… am vrut sa ma ia si pe mine; asa ca, de-atunci imi zice ca merge la treaba’]. Astfel ca ea lipseste 2 dupa-amieze/ saptamana. Si eu ‘m-am ales’ cu Grazi, noua mea companioana de joaca si trebaluiala prin casa. Foarte draguta Grazi, imi place de ea; dar are 1 defect: NU E MAMA!

Azi a fost a 3-a oara de ramas cu Grazi. Sa va povestesc experienta noastra de pana acum:

***

1 oara - pleaca mama…  plaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaans de la trezire - 16,20 pana la 16,45 cu suspine, cu durere, sfasiere… mama se “finiseaza” printre mari sughituri ale mele, e cu cizme, cu haine, cu fular… mai sunt agatata de ea, ii spun ca nu vreau sa plece, ea ma tine in brate si-mi spune "te inteleg, dar trebuie sa plec, si mie-mi pare rau” etc etc. in cele din urma las fularul, intorc spatele, nu-i adresez nici un cuvant, si o las sa iasa pe usa. La 20.00 cand s-a intors am asteptat-o cu veselie, in stare relativ ‘buna’, dar usor pusa pe harta. Mama a stiut, doar a amanat un pic momentul declansarii crizei pe care eu o cautam, ca sa pot sa mai plang un pic in voie. Asa a fost, am mutat dovleacul dupa voia mea, apoi… cand s-a facut voia mamei, mi-am dat drumul. Nu foarte lung si mi-a trecut destul de usor. M-am impacat cu mine si cu mama.

A2-a oara – pleaca mama… plaaaaaans mai scurt, doar cca 15 min., am reusit sa conversez si cu Grazi destul de repede (prima oara nu am vrut sa o vad delocJ, in primele minute). Apoi, i-am spus mamei La revedere si gata! mi-am vazut de treaba mea cu Grazi.

A 3-a oara -  pleaca mama… suna interfonul, e 16.30… plaaans cateva minutele, cat Grazi a urcat, de la interfon la usa… am ramas inca in pat, urmand sa ma imbrac cu ea, mama pleaca… La revedere, Pupic! Scurt.

Uaaaaau, totul pare usor! Gataaa?? Copilul si-a dat greata?!?

***

Ora de sosire: Cca 19.45. Mama vine bine dispusa, ne gaseste dupa cina, toane bune… rapid mama isi da seama “e in faza in care daca o contrazic, incepe criza. Ok, isi spune mama, vad ca o cauta cu lumanarea”. Ce cautam? Ba ca vreau inca o lingura la fel, ba ca vreau sa ma mai joc cu vopselele, ba ca… mama stie instant, din vehementa tonului/ a cerintei mele ca VREAU SA PROVOC CEARTA.  Asa este, abia astept un Refuz de-al mamei, ca sa incep criza. Asa ca, mama hotaraste ca inca nu va declansa criza, cat sa stam la o discutie linistita cu Grazi.

Apoooooooooooi… eu incep sa presez, “vreau sa…”… mama anunta ca e ora de spalat+ culcare…

Eu gasesc: UN POMPON! “Unde este celalalt pompon verde?”

“L-ai facut cadou B… anei, iti amintesti?” zice mama.

“Vreau pomponul verde, vreau sa am 2 pompoane verzi; cand mi-l da inapoi?”

“Pai, iubita, un cadou nu se mai cere inapoi…” Nu va relatez toata discutia. Aceasta discutie despre pompon a mai avut loc si cu alta ocazie, deci eu stiam ffff bine unde este Pomponul Verde nr. 2, si stiam de asemenea, ca “darurile nu se cer inapoi”. Daaaaaaaaaaar… nu stiam alt motiv mai bun sa ma apuc de plans. Este evident ca de aici pornire, spalatul si imbracatul s-au petrecut intr-un plans sfasetor. "Vreau sa am 2 pompoaaaaaaneeee verzi!"

Mama a incercat sa afle ce alte suparari am, decat pompoanele… nu vreau sa am aceasta disctie! Dar mama stieJ Iar eu i-am recunoscut lui Grazi, asa , in treacat, ca sunt suparata… desi aveam o fata vesela, cand i-am spus.

In fine, la un moment dat se termina sfasierea, printre lacrimi, olite, ne apucam de citit. Totul calm si pace.

 Apoi, in pauza de lectura: “Mami, vreau sa cresc mare!”

“Da, iubita, cresti mare!”

“Pai, cand?”

“Pai, in fiecare zi, cate un pic, uite asa… blabla…”

“Uaaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuu, vreau sa cresc maaaaaaaare!” Alt plans, alta sfasiere… Mdda, nu e bine nici asa, cresc mare, dar EU VREAU sa cresc mare! Mama o da iar pe gluma, sa cresc ca si Alice… sa-mi ramana hainele mici etc. etc.

“Bine, si daca o sa cresti mare, ce-ti doresti?”

“Sa ma fac polistist!”

“Aaaaaaaaaa………………………… De ce??……………..”

“Ca sa pot sa-ti dau amenda!”

“Ahaaaaaaaaaaaaa! Mie…?”

“Daa!!” Nu mai conteaza de ce. Important ar fi sa o pot pedepsi pe mami, nu?!?

Mai plang un pic, si aleg cartea urmatoare. Dumbo. Cand se termina lectura: “Mami, vreau si eu un elefantel!”

“Immm, pai nu prea se poate sa avem elefa…”

“Ba daaaaaaa, vreau si eu; sa cumparam!”

“Mami, dar nu putem cumpara chiar asa, ce ne trece noua prin cap…”

“Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaau……………..uaaaaaaaaaaaaaaaaau!”

“Imm”, se gandeste mama, “ce neinspirata am fost, sa ma apuc sa fac <educatie morala> in aceste momente… Bine, uite cum facem: maine, am zis ca e posibil, daca doresti, sa nu mergi la gradi, mergi cu mine la Polus, am acolo o treaba… intram si intr-un magazin de animalute si intrebam, vedem ce raspuns aflam acolo… despre elefantei.”

“Dar eu nu vreau la Poluuuuuuuuuuus!”

“Vrei la gradi?”

“Nuuu!”

“Dar ce vrei?”

“Vreau sa stau acasa, sa nu merg niciunde.”

“Aha!”

“Si vreau asa: elefantel si mamica elefant, si tatic elefant, si bunici elefanti… Si stam cate 1ora-2 cu fiecare: 1 ora cu bunicii-elefant, apoi cu familia de elefantel cu tatic si cu mamica; si iar stam cu bunicii, si apoi iar cu mamica si taticul si elefantelul; si apoi cu Gabi elefant, si Steve elefant…” Delir.

Mama a inteles: de cca 2 saptamani am vorbit intr-una, mereu despre bunici, vreau la ei, la Baia Mare, imi este dor de ei. Am hotarat ca mergem vineri. Numar zilele pana atunci. Si mi-e dor de familie! Gabi si Steve sunt matusica si unchiul meu. Asa mi-ar placea sa stea lucrurile: cate-un pic, copiii sa stea si cu mamica, si cu taticul si cu matusica, si cu unchiul… si iar sa fie elefantelul cu mamica si taticul lui, si apoi iar bunicii.

*** Pilda?

Pai… Mami si-a amintit de povestile cu gradi, inceputuri de gradi (ale mele, ale altora)… cand plansul care exista = nu inseamna deloc ca e “rau” ca se intampla; si cand, apoi, lipsa plansului  = nu inseamna deloc ca “e bine”. Mie mi-a fost mai usor zilele trecute, cu un plans bun inainte de plecarea mamei, sa ma descarc, sa am serile mai impacate. Azi mi-a fost mult mai greu. Daca nu am putut plange inainte, descarcarea post-factum a fost mai dificila, mai indelunga, mai greoaie… Dar a fost. Am nevoie de asta. Si ma bucur ca reusesc sa plang/ sa ma “crizez” astfel incat sa eliberez o mare parte din tristete. Nu toata.
Mami a simtit ca in seara aceasta nu s-a sfarsit povestea cu Pomponul Dumbo si familiaJ. Vedem continuarea.

Ce simt eu - interpretare imagini

scoala

gradinita

educatoarea mea

Aceste imagini sunt din Cartea "Poate ca sunt un curcubeu"- Despre Sentimente - de Lauren Snailham. "Este o povestire care ii ajuta pe copii sa exploreze gama larga de sentimente pe care le pot incerca".
Asa scrie pe ea. Pentru ca este pentru copilasi mai mari, eu nu inteleg chiar tot, care-i treaba cu culorile... si sentimentele. Dar uite, eu am simtit nevoia sa "etichetez" imaginile, am rugat-o pe mami sa scriem pe poze. Si uite ce a iesit.
Asa am simtit eu.
Prima imagine: copiii, veseli si povestind sunt "ca la scoala". Asa imi imaginez eu scoala, o adunare vesela de copii; daaaaaaaa, acum pentru mine e o chestie aspirationala. Am senzatia ca toti copiii isi doresc sa creasca, sa poata ajunge la scoala. [Mami are alte pareri, dar inca nu le inteleg exact, nici nu le cunosc pe toate:)]
Urmatoarea imagine: un copil plangand, precis este la "gradinita". Cred ca copiii mai mici plang, si cred ca nu e foarte vesel sa mearga la gradinita. Gradinita e frumoasa, mie imi place, dar mi-ar placea sa stau cu mama. Si poate ca... pentru ca abia asteapta sa mearga la scoala???!!??
La final, o vedeti pe ... Raluca, educatoarea mea. Sic! Este draguta si face mereu "echilibristica"... Immm, ce-o fi insemnand asta, va intrebati? Nici mama nu e sigura ca intelege complet.

Acceptare, intelegere si presiuni sociale

Despre plans 

Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi... 

Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumii. Ca de exemplu:

Amenintarile strainilor

Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie sa plangi!”

Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”

sau

Vecinul, pe scara: “Daca nu urci frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).

Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara stie ca nenea glumeste!”

sau

O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare (2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”

Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica ei o lasa, e ok asa!”

Tantrumuri pe strada

Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.

Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.

Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.

Ce simt eu in aceste chestiuni:

1. In acest fel, mama ma ajuta sa dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca

binevoitorii se opreau din discutia nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.

2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu… sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.

3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).

Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!

Dialoguri intre Fiica si Mama

Din intelepciunile mele, cam la 2,9 luni

Cum sa le explici mamelor, astfel incat sa inteleaga... Unele din aceste “intelepciuni” J nu sunt decat preluari. Evident. Doar ca in anumite alte momente, Mami uita ce-a spus. Asa ca, atunci, eu i le reamintesc.

1. Inainte de culcare; refuz sa ma pregatesc de somn. Dupa muuulte incercari:

"Mama: Maara, iar ne certam… Chiar vrei sa ne certam zilnic?

Eu: Nu.

Mama: Atunci cum facem, sa nu ne certam zilnic?
Eu: Ne ascultam una pe alta!”.

2. Inainte de gustare, eu sunt foarte flamanda, mama grabita (sa plece din casa in 20 minute):

"Mama: Iubita, mancarea e gata, trebuie doar sa o incalzesc, ai rabdare…

Deja aratasem ca nu am rabdare. O strigam, o intrebam unde e mancarea, ca un papagal, in timp ce “molfaiam” in maini o plastilina.

Am lasat sa-mi scape un tipat de nervi: ascutit, puternic, dar scurt si frustrat.

Mama s-a speriat, a tresarit langa aragaz, s-a intors la mine:

Mama: Mara, ce e asta?!? Asta inseamna ca chiar nu mai ai nici un pic de rabdare?!?

Eu: Mai invat.

Mama: Ce inveti?- intreaba mama, uitand-se la plastilina - credea ca are legatura.

Eu: Sa am rabdare.

Mama: Iubita mea… tu stii ce ai spus?

Eu: Da.

Mama: Ce ai spus?

Eu: Ca invat sa am rabdare."

P.S. Voi o faceti? Adica, invatati constient sa aveti rabdare?

3. Mami tipa ceva, nu foarte tare, dar deranjant.

Eu: “Mami, daca tipam nu ne auzim, trebuie sa spui <te rog frumos>”.

La 2 ani – ai mei- mama si-a lipit pe dulapul din bucatarie asa:

***  O inimioara verde cu: NU TE ENERVA! NU TIPA!

***  O steluta verde cu: TACI/ RESPIRA/ NUMARA/ PAUZA! 

Au ajutat-o?

Mmmdddaaaa, a mai tipat, s-a mai enervat,  dar eu am simtit ca a contat faptul ca le avea mereu sub ochi; si a invatat cu ele si datorita lor sa-si inghita primul impuls. Si, a invatat ca poate sa ceara PAUZA! Pentru ea insasi. Mai mult decat faptul ca ma linistea pe mine, aceasta declaratie : “Pauza!” era de natura sa o linisteasca pe ea insasi.

Jocuri terapeutice - despre neputinta si frica

Neputinta si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat sa le acutizeze.

Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident, nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim, facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate. Mama are un stres, e clar, atunci Eu am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac scurt-circuite, in care ne ardem amandoua.  Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul program de “reparatii interne”:

Etapa 1. In acest context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare, cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”. Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.

Etapa 2. Cealalta parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare. Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp, s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata” astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga, nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ, m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme, dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!

Am pus-o pe mama sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele esentiale pentru mine:

“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…

Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…

[Paranteza: Asta ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum -  care a spus, intr-o vizita de care nu prea avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc, caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se identifica usor cu ele!]

“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul a incercat salvarea, dar nu a reusit)

“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto a chemat politistul in ajutor…)

“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara…  rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…

Am deschis dulapiorul cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit - de luni de zile!

Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena- cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM EU!

Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.

Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata, necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la concluzia ca sunt comestibili!)

Etapa 3. In aceasta etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea! 

Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!

Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!

Fara somn - epopee de 3 zile

Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.

Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.

Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.

Apoi imi spune asa:

“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 

Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.

Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:

Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”

Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”

Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.

Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.

Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.

Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.