Jocul de-a Gradi

 A inceput acum vreo 2 saptamani, dupa muult timp de stat acasa. De ce am stat acasa… vedeti aici – http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/.

Bibi cel mic nu dorea sa mearga la gradi. Alla, mai maricica, dorea sa mearga la Gradi. Bibi este incurajat sa mearga si sa ramana acolo, cu copiii.

“Nuu, nu vreau la gradi! Vreau cu mama… Nu vreau sa plece mama! Vreau sa ramana si mama!”

Si Alla ii povesteste cat de frumos se joaca la gradi… cum copiii stau singuri, fara mamici… Bibi plange, refuza…

Mai apar scenele in care, ajunsi la gradi, lipseste Raluca, mult-iubita educatoare, si atunci… plansul de pe lume! Bibi nu vrea nicidecum sa ramana acolo. Scenele in care mama vrea sa plece si Bibi este luat cu forta, sa ramana… Scenele in care educatoarea (Mara) se enerveaza si-l obliga pe Bibi sa ramana la gradi. Scenele in care Mara il arunca pe Bibi cat colo! Scenele in care Bibi intreaba la infinit: “Cand vine mama?”  Si Alla (Eu) ii raspunde: “Dupa ce mananci, puiule, atunci vine mama!” sau “Dupa ce dormi, puiule, vine mama! Stai linistit, ca vine mama!”

Pe rand, in diverse zile si momente, educatoare este Alla, sau mama sau, chiar eu. Mama care-l duce pe Bibi la gradi este mami sau eu… Pe parcursul acestor zile jocul s-a schimbat zilnic. Dar, constant: Bibi nu vrea sa ramana la gradi fara mama. Si plange, si se zbate, si renunta… caci mama pleaca! Si o fetita mai mare incearca sa-l ajute sa depaseasca momentul.  Uneori, am fost chiar eu Bibi. Suprinzator, immmJ?!!

Cateva activitati in gradi… dar peste acestea trecem mai rapid. Esential in joc a fost momentul despartirilor, al plansetelor, al convingerilor si incurajarilor.

Dupa cca 10 zile de joc si varietati, am implicat-o si pe Grazi. Si, hop! Bibi a declarat ca el “vrea sa mearga la gradi, ca s-a saturat sa tot stea acasa, cu mama, cu tata…”… De atunci, am mai facut o singura data jocul, mai usor… cu ceva activitati. S-a transat povestea: Bibi vrea la gradi!

Iar zilele acestea, mama m-a intrebat daca mi-e dor de Gradi. “Da, i-am spus, mi-e dor de Gradi!”

P.S. Intre timp, am mai organizat o Gradinita si pentru parinti. Asta este visul meu. Mi se pare cea mai tare gradinita, asa cum o gandesc eu! I-am spus mamei: "Am o idee! Cum sa facem o gradi si pentru parinti. Vii in sufragerie sa-ti arat?" Incercati si voi.

Poveste despre timp si crestere

Acum sunt fetita mare! ..... Cu spaime si frici de fetita mare!

1. De poimaine dorm la Gradi!

Era cam 14 ianuarie 2013 - prima mea zi de dormit la gradi. Asta dupa cca 8 luni de gradinareala. Aveam deja 3 ani si aproape 1 luna. S-a petrecut destul de… surprinzator. Pentru mama. Pentru mine a venit la pachet cu experientele de fetita mare. Deja auzeam, de multa vreme, in jurul meu ca sunt “fetita mare”, ca “copiii mari fac” diverse chestii… Mama ma pregatea si pentru dormitul singurica, cu tot felul de povesti – gandindu-se ea ca va veni si vremea cand o sa dorm si eu cu adevarat, singurica in patutul meu. Pana atunci, adormeam cu ea, ma trezeam de muuulte ori pe seara si nu mai voiam decat cu ea sa dorm… asa ca, mama tot povestea, cum o fi cand eu dorm singura, cum dorm alti copiiJ. Am vazut de cateva ori, in gradi, cum se pun in pat copiii la somn, inainte sa plec eu acasa, dupa pranz… In saptamana dinainte de 14 ianuarie i-am tot spus mamei: “Si eu o sa dorm la gradi…” “Cand?” intreba mama. “Poimaine”- raspundeam eu. “Poimaine” era o zi , din punctul meu de vedere, nici foarte foarte apropiata, nici foarte indepartata. Caci, ce insemna poimaine, exact, habar nu aveam. Asa ca, mama m-a auzit, o zi, m-a auzit inca o zi… Imi raspundea pozitiv. “Sigur, o sa aducem pijamalele!” Eu voiam sa am si eu patutul meu, sa fac si eu ca alti copii. Asa ca, simtind asta, intr-o vineri, mama a declarat, “Luni, peste 2 zile, cand revenim la gradi, e poimaine!”. Si asa am facut: luni m-a anuntat ca e poimaine, m-a pus sa reconfirm daca vreau sa dorm la gradi, luam pijamalele… etc. da, voiam. Si da, am dormit ceva.

Am dormit si luni, si marti… dupa-amiezile, acasa, i-am facut mamei cateva broken cookies… frumusele! Marti seara eram deja plina de Nuuuuuuuuu-uri revarsate pe capul ei. Asa ca, s-a impus o pauza. Miercuri, dupa 2 zile de dormit la gradi, am luat pauza. Am stat amandoua acasa, ne-am “reconectat”. Si am continuat joi+ vineri- de dormit la gradi.

Am fost incantata, desi plina de excitementul noii experiente, cu bune si cu rele. Aveam si eu o pijama de aratat, stateam la taclale, la culcare, la trezire… Au fost zile ca am dormit peste 1 h, au fost si zile ca am dormit 20 minute. Per ansamblu, de bine.

Am continuat-o tot asa, inca 2 zile din saptamana viitoare, luni si marti. De miercuri, 23 ianuarie cam stau pe acasa! M-am racit si… de atunci, cu vreo 2 pauze de cate 2 zile, sunt tot racita! Zau, asa, toate au un sens, exista o legatura, Universul are armonii si cand nu le are… sunt diz-armonii! Eu am avut o perioada de diz-armonii – cu mine, cu Universul!
Dar experienta dormitului la Gradi, asa, in termenii mei, m-a facut mai puternica, mi-a dat incredere in mine. 

2. Intre timp:

Am ajuns cu totii in dormitorul matrimonial! Desi cu o noua experienta la activ, aceea de” fetita mare” care a exersat dormitul la gradi - “Daaaaaaaaaaaa, pot si eu!”, asta nu a facut o schimbare in acelasi sens acasa. Ba din contra. A ajuns toata lumea la concluzia ca dormitul in comun pare sa fie singura varianta, astfel ca mama si tata sa se mai vada searaJ, si tata sa nu doarma singur, mai mereuJ

Asa ca, de atunci, dormim cu totii si ne-am dat seama ca spatiul e suficient, ba mai incap si altii: si Bibi, si Alla, si chiar si Alec, daca e cazul. Si Thea, cateodata…

Mama citise undeva asa: “Live like there’s no midnight!” Semneaza: Cinderella. Eh, s-a gandit ea cateva zile la chestia asta (avea o relevanta pentru noi: eu ma trezeam obligatoriu la ora 24”, cand verificam daca mama e cu mine in pat – asta dintotdeauna, dupa ce am terminat cu bebeluseala, alaptatul, etc. etc. ); apoi si-a dat seama ca s-a rezolvat. Trezirile mele, inclusiv trezirea obligatorie de la ora 24” nu mai au loc. La ora 24’’ dormim cu totii!

3. Intre timp:

Am devenit mult mai “agatatoare” de mama… Am re-exersat anxietatea de separare.  Cu nuante noi si la cote noi.

De 2 luni sunt in total cca 5-6 zile cat am fost la gradi, cam 2-3 zile de vro 2-3 ori. Din ele, am mai dormit acolo: in mare, pentru ca mama asa a directionat lucrurile. Dar eu nu mai doream efectiv. Diminetile de despartire au ajuns la cote de anxietate pe care nu le avusesem nici in primele mele saptamani de integrare. Cu o fetita agatata de gatul mamei, strangandu-i hainele in disperare… . In rest, am tot bolit: nimic foarte foarte grav, dar suficient sa ma tina pe-acasa - niste laringite usoare, niste tuse convulsive, o data , de 2 ori, de 3 ori…

Nu, nu doar dormitul la gradi a fost cauza acestei exacerbari de anxietate. Si a bolitului meu. Nu! Intre timp, acasa am simtit stres in familie, o anxietate pe care nu am inteles-o… da, parintii ar confirma ca a fost o perioada grea pentru ei; si, evident, s-a simtit si pentru mine, in diverse chipuri. Au fost zile in care m-am aruncat de gatul mamei, declarand iubitor cu pupici: “Nu vreau sa ma despart de tine!” Asa, fara sens aparent, caci mama nu pleca niciunde, eu nu plecam, tata nu pleca, nimeni nu pleca si nu se despartea… chiar in acele ore.

4. Intre timp:

A inceput “jocul de-a gradi” la domiciliu. Intr-o noua forma (caci mai sunt altele, povestite aici…).

Revin sa va povestesc noul joc.

5. Intre timp:

I-am spus tatei, inaintea unei plecari de-a lui (el pleca mereu-mereu, cu avionul. Si statea prea putin cu mine.) I-am spus intr-o seara, pe cand isi lua La Revedere de la mine, caci urma sa zboare dis-de-dimineata: “Tati, nu pleca!” Si mamei, ii spusesem mai inainte: “Sa nu plece tati! Mi-e frica!” “De ce ti-e frica, puiule?” “Mi-e frica ca nu se mai intoarce!”. Mama s-a tulburat, l-a chemat pe tata… Tata s-a tulburat si el. Cum-necum, de atunci, tata nu a mai plecat. Ce forta au cuvintele! Cuvintele magice…  Una calda, alta rece – s-a imbolnavit si el, cu mine!

6. Intre timp:

Incercam sa ne punem pe picioare, sa mergem iar, cu totii, la GRADI! Daaaaaaa, Bibi a declarat ca i-e dor de Gradi! Si eu simt ceva.

7. Intre timp, oare ce mai face mama?

Poveste cu Mos Ene si cei 3 Somni Inaripati: Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit

Inainte de somn

Era cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului. Mos Craciun si Mos Ene, ca doi prieteni vechi si buni ce erau, statusera de vorba toata ziua. Mosul cel Alb voia sa afle cat mai multe despre copilasii carora urma sa le duca darurile: cum dorm, daca dorm, cat dorm si alte d’astea. Asa ca, cei doi mosi prieteni aveau ce povesti. Asa au sporovait ei toata ziulica, band ceai si mancand turta dulce si uitand de vreme si de ceas… Pana cand, destul de tarziu in seara, era negru-intunecat afara, se aude-n geam:

“Cioc-Cioc Cioc-Cioc! Mos Ene, Mos Ene, ce faci? Ai uitat de noi? Lumea nu poate dormi!”

Ce se intamplase?

Mos Ene, luat cu vorba, uitase, in aceasta seara, ca e vremea de impartit praful de somn… Mosul iesi iute afara si le dadu Spiridusilor Somnului - Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit - saculetul cu praf de somn, sa porneasca la drum.

Si cei trei spiridusi ai Somnului au pornit pe la casele oamenilor.

Somn Linistit a intrat pe primul geam luminat care i se arata, de unde veneau zgomote si plansete. Un baietel racit, cu nas infundat si dureri in gat, incerca din rasputeri sa doarma, dar nu reusea… mamica lui statea langa el sa-l linisteasca, ba ii spunea o poveste, ba il tinea in brate, ba aprindea lumina, ba o stingea… nimic nu functiona, micutul era necajit si plangacios. Somn Linistit isi trecu palma usoara, cu o atingere de praf de Somn peste pleoapele baietelului si ale mamicii, si amandoi s-au asezat curand la somn linistit, in pace…

Somn Bun era la fereastra casei unei fetite tare zglobii, dar cu ochii rosii si suparata nevoie mare, caci ea nu gasea cu cale sa doarma, iar mama si tata o necajeau trimitand-o la culcare. Fetita era obosita, dar incerca din rasputeri sa se agate de marginile patului, sa nu stea linistita la locul ei.

“Nu vreau sa dorm! Nu vreau sa dorm!”

“Nu mi-e somn si nu vreau sa dorm!”

Si plangea, cu ochii rosii, de obosita ce era. Jucariile ei, pe podea, prin pat, erau speriate si obosite si ele, se gandeau cum or sa faca ele fata zilei de maine fara somn si fara odihna. “Haide sa ne culcam, maine nu o sa putem sa ne jucam, nu o sa avem energie si voiosie; nici nu crestem sanatosi, nici tu nu o sa te mai bucuri de noi!”, incercau ele sa o convinga pe micuta razvratita.

Somn Bun s-a hotarat sa o ajute nitelus, asa ca i-a atins pleoapele cu praful magic de somn; fetita cea zglobie zambi cu drag si se hotari sa puna capul pe perna… sa primeasca un somn bun. Astfel ca maine sa mai creasca un pic, sa fie mai mare si mai puternica, mai plina de sanatate si energie. “Dar nu vreau sa dorm muuult! Dorm doar un pic, un pic!” “Daaa, dormim doar atat cat trebuie”, au fost de acord toate jucariile.

Somn Usor se oprise si el la cateva strazi mai incolo. Doi fratiori, o fetita si un baietel se ciondaneau in camera lor. O bunica si-un bunic, o mamica si-un tatic se invarteau si ei, prin camerele lor, ba in pat, ba pe langa pat… toti cu ochii cat cepele de nesomn… baietelul se ascunsese sub plapumioara, incerca sa adoarma, surioara tragea de el:

“Haide, arata-mi si mie, cum se doarme?” Si iar il tragea, ba de nasuc, ba de urechiuse… “Cum se doarme, cum, cum? Eu nu stiu sa dorm singurica…”

“”Uite-asa, pui capul jos pe perna, inchizi ochisorii si gurita; lasi manutele si piciorusele sa se linisteasca… Haide, incearca! Si te gandesti la ceva frumos, frumos, la ce-ti place tie. Acum lasa-ma sa dorm, te rog, mi-e somn-somn…”.

Si fetita iar tragea de el, iar o striga ba pe mamica, ba pe tatic, ba pe bunica, ba pe bunic… Era o mare neliniste in casa…

“Haide, pune-te pe burtica, cum iti place tie… asaaaaa… acum lasa manutele linistite, lasa piciorusele nezbenguite, inchide gurita, fara vorbe si lasa-l pe Mos Ene sa te alinte…” o invata fratiorul ei.

In acel moment, Somn Linistit o mangaie pe fetita bland, pe pleoape, asa incat ea simti ca sunt grele-grele, pline de somn; manutele se asezara langa perna, si ea simti cat de usor si odihnitor poate fi sa te lasi purtat inspre somn…

Astfel, ziua de maine urmeaza sa fie mai linistita si mai usoara pentru toti copilasii care au adormit acum… si pentru parintii si bunicii lor… iar copiii se vor bucura de cat de puternici si plini de energie si sanatate sunt dupa un asa somn usor, somn bun si linistit!

Frica de moarte...

Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri

Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata… “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu siguranta, Mare.

Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte. Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala” sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.

In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta etapa.

Ce traiesc eu? Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura, intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…

De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’ dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.

Ce vede Mami?

Mi-e frica de gauri, caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.

Mi-e urat de noapte & intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica…. Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul, apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea, aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).

Am o predispozitie - inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu: durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate, doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc.  Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e… batator la ochi, recunosc.

Au inceput intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.

Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare- de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii si etape de dezvoltare.

Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!

Jocuri terapeutice - despre neputinta si frica

Neputinta si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat sa le acutizeze.

Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident, nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim, facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate. Mama are un stres, e clar, atunci Eu am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac scurt-circuite, in care ne ardem amandoua.  Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul program de “reparatii interne”:

Etapa 1. In acest context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare, cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”. Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.

Etapa 2. Cealalta parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare. Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp, s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata” astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga, nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ, m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme, dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!

Am pus-o pe mama sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele esentiale pentru mine:

“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…

Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…

[Paranteza: Asta ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum -  care a spus, intr-o vizita de care nu prea avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc, caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se identifica usor cu ele!]

“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul a incercat salvarea, dar nu a reusit)

“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto a chemat politistul in ajutor…)

“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara…  rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…

Am deschis dulapiorul cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit - de luni de zile!

Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena- cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM EU!

Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.

Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata, necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la concluzia ca sunt comestibili!)

Etapa 3. In aceasta etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea! 

Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!

Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!

Spaima de gauri, spaima de disparitie

Despre frici, control si putere

Avem aproape 2 luni de cand a inceput spaima de gauri… gaura de scurgere de la cada, de la chiuveta, alte locuri adanci si intunecoase (de regula sunt nevizibile si intunecoase, daca sunt adanci). Nu e chiar mare groaza, e mai mult o spaima. Am trecut prin mai multe etape, niciuna nu a ajuns la vreun cutremur de genul: “Nu mai vreau sa fac baie!”. Nuu, dar pentru mine e suficient. Aceasta mica spaima trebuie gestionata. A inceput cand am urmarit scurgerea apei din cada. Da, multi copilasi se tem de acest moment: “Unde se duce?” “As putea sa merg si eu acolo?” A stationat intr-o faza acuta cand periuta de dinti a tatei a cazut in gaura de la chiuveta. A scos-o tata de acolo, demontand chiuveta, mi-a aratat unde era, am inteles ceva, si totusi, de atunci nu suport sa vad gaura aia, vreau sa stea sita nemiscata peste gaura chiuvetei.  Uneori se mai misca, si atunci ma agit sa o punem la loc. In alt moment, intr-o sacosa plina plina mama a dorit sa vare un fluier rosu de-al meu, am stiut ca daca-l lasa acolo, printre alte obiecte cumparate, fluierul va disparea… si nu am acceptat.

In aceeasi etapa, ma simteam mult mai bine daca-i spuneam mamei: “Sa nu pleci departe!”. Departe este ca si cum ai putea sa dispari… Ii spuneam asa cand ma lasa la gradi, sau chiar la somn… nu vreau sa aud ca pleaca departe.

Intr-o buna dimineata, ma jucam la capatul patului matrimonial din dormitor… acolo este un sant (intre saltea si capatul de lemn), tot un fel de gaura. Puteam sa cad inauntru? Nu aveam cum sa dispar, dar gaura aceea nu mi-a placut. M-am dat jos, sugerandu-i mamei sa acoperim gaura cu pernele…

Iar mama s-a gandit astfel: “Uite, luam toate pernele astea, facem aici (le-a pus pe jos, in dormitor) o maaaaaare gaura… E o fantana, acestea sunt marginile.” Alla (papusica mea cu parul rosu) a fost invitata sa se plimbe peste perne, pe marginea fantanii (a gaurii). M-am amuzat teribil, sa o fac pe Alla sa cada in fantana/ gaura, sa o ridic de acolo, sa o invat ca “nu pleci niciunde, uite poti sa iesi de acolo, te scot eu!” Mama participa la joc. I-am cerut apoi sa ne plimbam amandoua pe marginea fantanii/ gaurii, ne-am plimbat de-a busilea, ne tineam mai bine echilibrul, nu am cazut; ne-am plimbat in picioare, am mai sarit in fanatana, am iesit… Am pus-o pe mama sa cada, sa strige dupa ajutor, i-am dat o mana sa iasa… am intrat si eu, dar cel mai adesea m-am plimbat pe margine si nu am disparut…

Mai cadem “in gaura” uneori, din patul meu: la trezire, dupa somnul de pranz, ne jucam imbratisate in pat: e barcuta care se misca pe valuri stanga-dreapta… si la un moment dat porneste furtuna, barca se misca tot mai tare, vantul bate mai puternic si … Buf! S-a rasturnat barcuta (jos din pat, pe pernele asezate strategic dinainte, pe podea). Imi place la nebunie, aici eu decide cand porneste vantul, cand se rastoarna barca, dar intotdeauna sunt in bratele mamei, si iesim la mal victorioase!