Jocul de-a Gradi

 A inceput acum vreo 2 saptamani, dupa muult timp de stat acasa. De ce am stat acasa… vedeti aici – http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/.

Bibi cel mic nu dorea sa mearga la gradi. Alla, mai maricica, dorea sa mearga la Gradi. Bibi este incurajat sa mearga si sa ramana acolo, cu copiii.

“Nuu, nu vreau la gradi! Vreau cu mama… Nu vreau sa plece mama! Vreau sa ramana si mama!”

Si Alla ii povesteste cat de frumos se joaca la gradi… cum copiii stau singuri, fara mamici… Bibi plange, refuza…

Mai apar scenele in care, ajunsi la gradi, lipseste Raluca, mult-iubita educatoare, si atunci… plansul de pe lume! Bibi nu vrea nicidecum sa ramana acolo. Scenele in care mama vrea sa plece si Bibi este luat cu forta, sa ramana… Scenele in care educatoarea (Mara) se enerveaza si-l obliga pe Bibi sa ramana la gradi. Scenele in care Mara il arunca pe Bibi cat colo! Scenele in care Bibi intreaba la infinit: “Cand vine mama?”  Si Alla (Eu) ii raspunde: “Dupa ce mananci, puiule, atunci vine mama!” sau “Dupa ce dormi, puiule, vine mama! Stai linistit, ca vine mama!”

Pe rand, in diverse zile si momente, educatoare este Alla, sau mama sau, chiar eu. Mama care-l duce pe Bibi la gradi este mami sau eu… Pe parcursul acestor zile jocul s-a schimbat zilnic. Dar, constant: Bibi nu vrea sa ramana la gradi fara mama. Si plange, si se zbate, si renunta… caci mama pleaca! Si o fetita mai mare incearca sa-l ajute sa depaseasca momentul.  Uneori, am fost chiar eu Bibi. Suprinzator, immmJ?!!

Cateva activitati in gradi… dar peste acestea trecem mai rapid. Esential in joc a fost momentul despartirilor, al plansetelor, al convingerilor si incurajarilor.

Dupa cca 10 zile de joc si varietati, am implicat-o si pe Grazi. Si, hop! Bibi a declarat ca el “vrea sa mearga la gradi, ca s-a saturat sa tot stea acasa, cu mama, cu tata…”… De atunci, am mai facut o singura data jocul, mai usor… cu ceva activitati. S-a transat povestea: Bibi vrea la gradi!

Iar zilele acestea, mama m-a intrebat daca mi-e dor de Gradi. “Da, i-am spus, mi-e dor de Gradi!”

P.S. Intre timp, am mai organizat o Gradinita si pentru parinti. Asta este visul meu. Mi se pare cea mai tare gradinita, asa cum o gandesc eu! I-am spus mamei: "Am o idee! Cum sa facem o gradi si pentru parinti. Vii in sufragerie sa-ti arat?" Incercati si voi.

Despartire si plans terapeutic [2]

continuare la http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/11/despartire-si-plans-terapeutic.html

***

Ieri nu am fost la gradi. Am fost cu mama, asa cum mi-a promis, la magazin, sa cautam elefanti. Am fost la un Pet Shop. Am vazut si eu ca e magazin de animale, am descoperit acolo soricei, pasarele, catelusi… dar nu aveau elefanti. Doamna de acolo - foarte credibila, intr-un halatel alb, asta m-a impresionat- mi-a explicat foarte pe-ntelesul meu ca elefanteii nu se vand prin magazine. Ca elefanteii nu pot sa creasca decat acolo, la ei acasa… oricum, cum as putea sa tin un elefantel in apartament, dupa ce creste nu mai are loc, nu?!? Am fost de acord, m-a bucurat ca mami mi-a oferit ocazia acestei discutii, as fi ramas cu mintea indoita… ca mami nu vrea sa-mi cumpere elefant. Acum stiu, le-am povestit si eu tuturor - cei care au vrut sa ma asculte - experienta mea, ca elefantii nu se vand prin magazine…

***

Despartire si plans terapeutic

De'a rasu' Plansu'

Asa i-a spus Mami 'teoriei' lui Larry Cohen, in Playful Parenting. Urmareste-o pe Otilia Mantelers -http://otilia-mantelers.urbankid.ro/, pentru mai multe detalii. Si citeste-o pe Aletha Solter pentru celelalte detalii:).

Sa va spun. Aceasta este o poveste despre rasu’plansu’; si ce s-a petrecut de mai bine de o saptamana de cand eu nu am mai zis nimic pe-aici.

A fost o saptamana de noutati: mama s-a apucat de o noua ‘treaba’ [asa mi-a spus, ca sa nu insist ca ea merge la Clubul Piticilor si eu nu merg… am vrut sa ma ia si pe mine; asa ca, de-atunci imi zice ca merge la treaba’]. Astfel ca ea lipseste 2 dupa-amieze/ saptamana. Si eu ‘m-am ales’ cu Grazi, noua mea companioana de joaca si trebaluiala prin casa. Foarte draguta Grazi, imi place de ea; dar are 1 defect: NU E MAMA!

Azi a fost a 3-a oara de ramas cu Grazi. Sa va povestesc experienta noastra de pana acum:

***

1 oara - pleaca mama…  plaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaans de la trezire - 16,20 pana la 16,45 cu suspine, cu durere, sfasiere… mama se “finiseaza” printre mari sughituri ale mele, e cu cizme, cu haine, cu fular… mai sunt agatata de ea, ii spun ca nu vreau sa plece, ea ma tine in brate si-mi spune "te inteleg, dar trebuie sa plec, si mie-mi pare rau” etc etc. in cele din urma las fularul, intorc spatele, nu-i adresez nici un cuvant, si o las sa iasa pe usa. La 20.00 cand s-a intors am asteptat-o cu veselie, in stare relativ ‘buna’, dar usor pusa pe harta. Mama a stiut, doar a amanat un pic momentul declansarii crizei pe care eu o cautam, ca sa pot sa mai plang un pic in voie. Asa a fost, am mutat dovleacul dupa voia mea, apoi… cand s-a facut voia mamei, mi-am dat drumul. Nu foarte lung si mi-a trecut destul de usor. M-am impacat cu mine si cu mama.

A2-a oara – pleaca mama… plaaaaaans mai scurt, doar cca 15 min., am reusit sa conversez si cu Grazi destul de repede (prima oara nu am vrut sa o vad delocJ, in primele minute). Apoi, i-am spus mamei La revedere si gata! mi-am vazut de treaba mea cu Grazi.

A 3-a oara -  pleaca mama… suna interfonul, e 16.30… plaaans cateva minutele, cat Grazi a urcat, de la interfon la usa… am ramas inca in pat, urmand sa ma imbrac cu ea, mama pleaca… La revedere, Pupic! Scurt.

Uaaaaau, totul pare usor! Gataaa?? Copilul si-a dat greata?!?

***

Ora de sosire: Cca 19.45. Mama vine bine dispusa, ne gaseste dupa cina, toane bune… rapid mama isi da seama “e in faza in care daca o contrazic, incepe criza. Ok, isi spune mama, vad ca o cauta cu lumanarea”. Ce cautam? Ba ca vreau inca o lingura la fel, ba ca vreau sa ma mai joc cu vopselele, ba ca… mama stie instant, din vehementa tonului/ a cerintei mele ca VREAU SA PROVOC CEARTA.  Asa este, abia astept un Refuz de-al mamei, ca sa incep criza. Asa ca, mama hotaraste ca inca nu va declansa criza, cat sa stam la o discutie linistita cu Grazi.

Apoooooooooooi… eu incep sa presez, “vreau sa…”… mama anunta ca e ora de spalat+ culcare…

Eu gasesc: UN POMPON! “Unde este celalalt pompon verde?”

“L-ai facut cadou B… anei, iti amintesti?” zice mama.

“Vreau pomponul verde, vreau sa am 2 pompoane verzi; cand mi-l da inapoi?”

“Pai, iubita, un cadou nu se mai cere inapoi…” Nu va relatez toata discutia. Aceasta discutie despre pompon a mai avut loc si cu alta ocazie, deci eu stiam ffff bine unde este Pomponul Verde nr. 2, si stiam de asemenea, ca “darurile nu se cer inapoi”. Daaaaaaaaaaar… nu stiam alt motiv mai bun sa ma apuc de plans. Este evident ca de aici pornire, spalatul si imbracatul s-au petrecut intr-un plans sfasetor. "Vreau sa am 2 pompoaaaaaaneeee verzi!"

Mama a incercat sa afle ce alte suparari am, decat pompoanele… nu vreau sa am aceasta disctie! Dar mama stieJ Iar eu i-am recunoscut lui Grazi, asa , in treacat, ca sunt suparata… desi aveam o fata vesela, cand i-am spus.

In fine, la un moment dat se termina sfasierea, printre lacrimi, olite, ne apucam de citit. Totul calm si pace.

 Apoi, in pauza de lectura: “Mami, vreau sa cresc mare!”

“Da, iubita, cresti mare!”

“Pai, cand?”

“Pai, in fiecare zi, cate un pic, uite asa… blabla…”

“Uaaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuu, vreau sa cresc maaaaaaaare!” Alt plans, alta sfasiere… Mdda, nu e bine nici asa, cresc mare, dar EU VREAU sa cresc mare! Mama o da iar pe gluma, sa cresc ca si Alice… sa-mi ramana hainele mici etc. etc.

“Bine, si daca o sa cresti mare, ce-ti doresti?”

“Sa ma fac polistist!”

“Aaaaaaaaaa………………………… De ce??……………..”

“Ca sa pot sa-ti dau amenda!”

“Ahaaaaaaaaaaaaa! Mie…?”

“Daa!!” Nu mai conteaza de ce. Important ar fi sa o pot pedepsi pe mami, nu?!?

Mai plang un pic, si aleg cartea urmatoare. Dumbo. Cand se termina lectura: “Mami, vreau si eu un elefantel!”

“Immm, pai nu prea se poate sa avem elefa…”

“Ba daaaaaaa, vreau si eu; sa cumparam!”

“Mami, dar nu putem cumpara chiar asa, ce ne trece noua prin cap…”

“Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaau……………..uaaaaaaaaaaaaaaaaau!”

“Imm”, se gandeste mama, “ce neinspirata am fost, sa ma apuc sa fac <educatie morala> in aceste momente… Bine, uite cum facem: maine, am zis ca e posibil, daca doresti, sa nu mergi la gradi, mergi cu mine la Polus, am acolo o treaba… intram si intr-un magazin de animalute si intrebam, vedem ce raspuns aflam acolo… despre elefantei.”

“Dar eu nu vreau la Poluuuuuuuuuuus!”

“Vrei la gradi?”

“Nuuu!”

“Dar ce vrei?”

“Vreau sa stau acasa, sa nu merg niciunde.”

“Aha!”

“Si vreau asa: elefantel si mamica elefant, si tatic elefant, si bunici elefanti… Si stam cate 1ora-2 cu fiecare: 1 ora cu bunicii-elefant, apoi cu familia de elefantel cu tatic si cu mamica; si iar stam cu bunicii, si apoi iar cu mamica si taticul si elefantelul; si apoi cu Gabi elefant, si Steve elefant…” Delir.

Mama a inteles: de cca 2 saptamani am vorbit intr-una, mereu despre bunici, vreau la ei, la Baia Mare, imi este dor de ei. Am hotarat ca mergem vineri. Numar zilele pana atunci. Si mi-e dor de familie! Gabi si Steve sunt matusica si unchiul meu. Asa mi-ar placea sa stea lucrurile: cate-un pic, copiii sa stea si cu mamica, si cu taticul si cu matusica, si cu unchiul… si iar sa fie elefantelul cu mamica si taticul lui, si apoi iar bunicii.

*** Pilda?

Pai… Mami si-a amintit de povestile cu gradi, inceputuri de gradi (ale mele, ale altora)… cand plansul care exista = nu inseamna deloc ca e “rau” ca se intampla; si cand, apoi, lipsa plansului  = nu inseamna deloc ca “e bine”. Mie mi-a fost mai usor zilele trecute, cu un plans bun inainte de plecarea mamei, sa ma descarc, sa am serile mai impacate. Azi mi-a fost mult mai greu. Daca nu am putut plange inainte, descarcarea post-factum a fost mai dificila, mai indelunga, mai greoaie… Dar a fost. Am nevoie de asta. Si ma bucur ca reusesc sa plang/ sa ma “crizez” astfel incat sa eliberez o mare parte din tristete. Nu toata.
Mami a simtit ca in seara aceasta nu s-a sfarsit povestea cu Pomponul Dumbo si familiaJ. Vedem continuarea.

Acceptare, intelegere si presiuni sociale

Despre plans 

Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi... 

Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumii. Ca de exemplu:

Amenintarile strainilor

Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie sa plangi!”

Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”

sau

Vecinul, pe scara: “Daca nu urci frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).

Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara stie ca nenea glumeste!”

sau

O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare (2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”

Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica ei o lasa, e ok asa!”

Tantrumuri pe strada

Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.

Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.

Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.

Ce simt eu in aceste chestiuni:

1. In acest fel, mama ma ajuta sa dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca

binevoitorii se opreau din discutia nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.

2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu… sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.

3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).

Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!

Fara somn - epopee de 3 zile

Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.

Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.

Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.

Apoi imi spune asa:

“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 

Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.

Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:

Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”

Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”

Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.

Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.

Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.

Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.