Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!

Am realizat ceva.

Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.

Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.

Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:

1.      Va setati momente de joaca.

Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!

2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!

Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************

E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************

Si maine, la fel…

Uite, cum facem.

Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.

Jocuri catre 3 ani

Jocurile mele preferate in ultimele saptamani. Si bune tare cand o raceala zdravana te tine in casa zile in sir.

Iau un bat cu o bocceluta in spinare (cu mama alaturi) si devenim Muzicantii din Bremen. Pornim la drum si zarim o casuta luminata in departare (bradul care clipoceste, caci inca nu l-am desfacut, nu am putut fi de acord cu asta; e tot in camera de zi). Speriem talharii – ne ajuta Alla, Pluto, magarusul Abott, Alec, cocosul, suntem multi – pe diversele tonalitati cerute; si ne asezam la masa - facem picnicul acolo, direct pe covor. Si iarasi, de la capat, pana ii speriem bine de tot.

Mergem in uscatoria de pe casa scarii sa-l speriem si peBau-Bau. Ne imbracam adecvat, cu cizmele in picioare si vesta de fas, musai! Vedem ca Bau-Bau e mic si doarme, de fapt, nu vrem sa-l speriem, stam un pic cu el si ne intoarcem.

Am facut gradinita pe casa scarii, am dus-o pe mami acolo sa-i predau matematica. Am invatat matematica din cartea Luciei Muntean- “Jocurile de-a matematica”. Si acolo, pe casa scarii era grupa mijlocie, de aceea era necesar astfel. Vecina de la 3 a iesit si ne-a privit compatimitoare. Apoi, a venit si ea , sa-i predau adunarea si culorile.

Fac gimnastica pe bara de umerase din imensul dulap al dormitorului. E perfecta pentru asta. Si tot acolo, cu usile inchise se poate sa devii Frumoasa din Padurea Adormita. Doar ca-ti trebuie printul care sa te trezeasca.

Sunt educatoare cel putin o data pe zi, la gradinita mea, unde-i invat pe copii - mama, tata si cine se mai nimereste- vocabularul de limba germana. Au invatat deja multe cuvinte.

Sunt Cenusareasa, tot asa, cel putin o data pe zi, cand spal pe jos cu mopul. (Candva stergeam si usile, geamurile, oglinzile, cu lavete, cu discuri demachiante, cu apa, cu spirt, cu apa oxigenata, etc. acum predominant spal pe jos ). A devenit obicei, mama nu mai are decat 2 probleme: 1.sa aprinda toate toate becurile, caci mie imi place sa vad cum straluceste podeaua. Si am inteles, in cele din urma, ca straluceste in functie de lumina; asa ca, vreau sa vad multa lumina! Si 2. Sa-mi stoarca mopul frecvent, caci inca nu stiu sa-l storc.

Sunt un spiridus sau un licurici cu felinarul construit la Gradi de Sf. Martin. Stiti, felinarul cu lumanarea in mijloc? Doar ca e necesar sa-mi aprinda mami lumanarea frecvent, caci imi place si sa sting felinarul, foarte des. Si mami nu are spirit de aventura aici, nu ma lasa sa plec cu felinarul aprins prea departe de ea.

Sunt un vajnic luptator: am invatat dintr-un filmulet cu Jane si Dragonul ce inseamna strigatul de lupta. Si din toata povestea asta cu luptele, mie-mi place sa strig. Asa ca, am inceput sa exersam prin casa strigatul de lupta. Mami si tati nu prea stiu, se tot gandesc la nu stiu ce vecini, si nu le iese, nu sunt suficient de  liberi. Mie imi iese, eu nu am vecini suparaciosi. Vecinii mei sunt simpatici.

Eu sunt lumina si intunericul, si ca sa pot fi intunericul cand e necesar trebuie sa las jos toate cele 4 jaluzele din camera de zi. Asa ca, am nevoie de mami sa ma urce pe pervaz (pot si singura, cu scaunul, dar mami mi-a spus sa nu ma urc niciodata singura pe geamuri, asa ca… eu o chem).

*************************************************************************************

Pare evident ca in toiul acestor preocupari mami si-ar dori din cand in cand sa ma pasioneze mai mult coloratul vreunei carti, puzzle-urile cat mai complexe sau constructiile elaborate de cuburi. Adevarul este ca sunt prea statice pentru mine, ati vazut ce preocupari am. Singurul inconvenient pentru activitatile acestea este ca nu am intotdeauna pregatita o trupa de asalt cu care sa pot face toate aceste calatorii sau spectacole. Alla, Bibi, Alec et Co. nu pot fi partenerii mei deplini la astfel de jocuri, caci nu vorbesc, nu se misca, nu stiu limbi straine etc. etc.

*************************************************************************************

Acum mai rar sunt doctorul, maseuza, coafeza… etc. Am exersat suficient, am multa experienta in aceste domenii, mai exersez si altceva. O constanta ramane, e adevarat gatitul – imi place si sunt adesea bucatareasa sau gazda si fac de mancare rapid, pentru oricine si din orice: din cuburi, puzzleuri, margele, cifrele de pe frigider, creioanele colorate - imediat incropesc o masa. Deci, ma joc si cu puzzle-urile si cu creioanele…

2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

Scrisoare catre Oamenii Mari

Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…

M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…

M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…

Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…

Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…

Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.

Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  

Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…

Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!

Ce simt eu - interpretare imagini

scoala

gradinita

educatoarea mea

Aceste imagini sunt din Cartea "Poate ca sunt un curcubeu"- Despre Sentimente - de Lauren Snailham. "Este o povestire care ii ajuta pe copii sa exploreze gama larga de sentimente pe care le pot incerca".
Asa scrie pe ea. Pentru ca este pentru copilasi mai mari, eu nu inteleg chiar tot, care-i treaba cu culorile... si sentimentele. Dar uite, eu am simtit nevoia sa "etichetez" imaginile, am rugat-o pe mami sa scriem pe poze. Si uite ce a iesit.
Asa am simtit eu.
Prima imagine: copiii, veseli si povestind sunt "ca la scoala". Asa imi imaginez eu scoala, o adunare vesela de copii; daaaaaaaa, acum pentru mine e o chestie aspirationala. Am senzatia ca toti copiii isi doresc sa creasca, sa poata ajunge la scoala. [Mami are alte pareri, dar inca nu le inteleg exact, nici nu le cunosc pe toate:)]
Urmatoarea imagine: un copil plangand, precis este la "gradinita". Cred ca copiii mai mici plang, si cred ca nu e foarte vesel sa mearga la gradinita. Gradinita e frumoasa, mie imi place, dar mi-ar placea sa stau cu mama. Si poate ca... pentru ca abia asteapta sa mearga la scoala???!!??
La final, o vedeti pe ... Raluca, educatoarea mea. Sic! Este draguta si face mereu "echilibristica"... Immm, ce-o fi insemnand asta, va intrebati? Nici mama nu e sigura ca intelege complet.

Ora culcarii - tehnici de relaxare

Despre refuzul somnului

Toate aceste povesti de la ora culcarii – cele de mai jos si altele aici- http://mara-intaraminunilor.blogspot.com/2012/10/poveste-cu-mos-ene-si-cei-3-somni.html se trag de la faptul ca eu nu am dormit niciodata nici usor, nici foarte bine (neintrerupt) si nici mult. Ba chiar pe dos. De aceea, mama a fost nevoita sa inventeze tot felul de… povesti, ca sa faca trecerea inspre somn posibila sau mai usoara. Asta nu inseamna ca recurgand la aceste mici “tehnici” lucrurile s-au “rezolvat”. Mama ar descrie cam la fel modul in care eu dorm/adorm, si acum. Doar ca viata ni s-a mai usurat, in multe momente.

      Perceptia timpului/ ceasul/ orele

Mama mi-a vorbit intotdeauna despre ora mesei, ora de somn, ora de iesit afara etc etc. E o tipa rutinata si-i place programul. La cca 2 ani a venit cu un ceas de plastic- o roata colorata, de plastic, fara baterii, nu face tic-tac, dar are limbi si ore scrise, si-n dreptul fiecarei ore este un personaj: Minnie, Winnie, Mickey Mouse etc si altii pe care nu-i cunosc. Am inceput sa invatam ca “Uite, aici, Mickey este somnoros, e ora 2.00, ne culcam si noi”; “Aici, la ora 4, uite, Minnie s-a trezit/ arata de parca ar face gimnastica de inviorare”. Si ce daca? M-a ajutat sa: 1. mai imblanzesc problema refuzului somnului, sa-mi sune mai real ca toti dorm cand dorm si eu, daca apar asa, desenati chiar pe ceas, chiar la orele mele de somn!!!:); 2. Sa exersez cifrele, numaratoarea, logica ceasului.

Nu s-a terminat si sa nu ne imaginam ca de-atunci dorm subit cand vrea mama, ceasul sau Winnie. Nuuuu. A depins de multe. Dar o perioada a fost chiar mai haios momentul culcarii. Iar apoi, desi am mai uitat de ceas, devenea haios cand mama mi-l punea in brate si aveam cu cine sa ma “confesez” la ora somnului.  

Numaratul elefantilor din Poiana

Este tehnica noastra de relaxare, inainte de somn. A debutat cam inainte de 2 ani si acum inca functioneaza foarte foarte bine. Este ca numaratul oilor (de acolo si provine, zice mama).

“Inchidem ochii si vedem o poiana/campie intinsa, verde verde, frumoasa si linistita. In mijlocul poienii se afla un copac inalt, frumos, cu crengi bogate, lasate catre pamant si multe multe frunze verzi. In jurul copacului, sub crengile lui bogate se invart multi multi elefanti, de toate culorile: si elefanti albi, si elefanti roz, si elefanti galbeni, si elefanti gri si elefanti negri, si elefanti albastri etc etc. . Deasupra, fluturasi colorati plutesc usor si pe crengi canta pasarele. Haide sa numaram elefantii: 1 elefant roz, 2 elefanti roz, 3….. 10 elefanti roz; 1 elefant galben… blablabla."

Inainte de 2 ani numaram pana la 10; acum numaram catre 20, unde se plictiseste mama. Ne relaxam, nu inseamna neaparat ca ne afundam in somn instant. Dar numaratoarea din ce in ce mai rara si mai soptita pe mine ma trimite mai usor catre starea de somn, pe care mama vrea sa mi-o induca. E vocea ei care susura, si e bine. Si pentru mama este ceva automat, mai usor de spus decat o poveste, inca o poveste, la care ar trebui sa se concentreze mult mai mult.

P.S. Am pus-o o data pe mama sa faca asta in masina, la drum mai lung, catre bunici. Tata s-a razvratit, caci il apucase cu adevarat somnul. Am fost nevoite sa renuntam!
P.S.2 Poiana aceasta vrajita sa stiti ca mi-a ramas, asa, in viata de zi cu zi. Le spun unora- altora ca "eu ma duc in poiana mea", si doar mama stie ce e, de unde a aparut poiana, toata lumea isi imagineaza ca este doar o vorba aruncata-n vant. Cand colo, Poiana este locul magic, unde orice si totul este posibil! Chiar si doar pentru nasterea acestei Poieni, a meritat inventarea numaratorii de elefanti.

Cum stingem becul la culcare

Candva, era o veioza la distanta de pat, pe care o stingea la culcare mama, vreme lunga, dupa povestea de seara. Cand s-a schimbat decorul din camera, veioza a venit la capul patului. La cca 2 ani nu mai voiam sa (a)dorm; nu mi-era somn, asa ziceam… dar, oricum, refuzam sa stingem becul. Mama stingea, eu aprindeam, si tot asa, o vreme. Pana cand, mama a inceput sa refuze sa stinga becul: “Dorothy/ Iepurasule striga ea la personajul din cartea citita atunci, vino, te rog, sa stingi becul, eu nu am chef! Mara, spune-i te rog…” Mi-a fost suficient o singura data acest joc, pe cuvant. De atunci, sting becul fara nici o problema. Nici o exceptie de la regula, in aceste luni. Dar facem acest joc mereu mereu, de 1 an de zile. In fiecare seara mama intreba: “Cine stinge becul? Dorothy? Ariciuleeeee! Cocosuleee!” Ma intreceam cu prietenii mei care e primul la intrerupator. 

Acum, de multe ori, ii raspund simplu, mamei, sa-l stinga ea. Sau, sunt seri cand e evident ca nu mai e necesar sa intrebe, o las pe ea, ma ascund in vizuina.

Somn Usor si Noapte Buna!

Acceptare, intelegere si presiuni sociale

Despre plans 

Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi... 

Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumii. Ca de exemplu:

Amenintarile strainilor

Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie sa plangi!”

Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”

sau

Vecinul, pe scara: “Daca nu urci frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).

Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara stie ca nenea glumeste!”

sau

O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare (2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”

Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica ei o lasa, e ok asa!”

Tantrumuri pe strada

Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.

Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.

Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.

Ce simt eu in aceste chestiuni:

1. In acest fel, mama ma ajuta sa dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca

binevoitorii se opreau din discutia nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.

2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu… sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.

3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).

Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!

Poveste cu Soarele si Luna

Despre jocuri, imparteli si “fiecare, pe rand”

Demult, demult, intr-o vreme de care nimeni nu-si aminteste foarte bine, Soarele si Luna erau prieteni buni, nedespartiti, stateau mereu impreuna, se jucau si povesteau, cu mare bucurie. Intr-o buna zi, cum stateau ei asa, la povesti, nu stiu ce le veni, ca-ncepura:

Luna: “Eu sunt mai frumoasa, eu am lumina alba si stralucitoare…”

Soarele: “Ba eu sunt mai frumos, eu am lumina galbena si puternica…”

Luna: “Ba eu stralucesc mai tare, uite ce rotunda sunt, daca vreau eu…”

Soarele: “Ba eu sunt si mai rotund si stralucesc atat de tare ca nu te poti uita la mine.”

Luna: “Ba eu, luminez puternic puternic.”

Soarele: “Ba eu, luminez in toate cotloanele.”

Luna: “Ba eu…”

Soarele: “Ba eu…”

Luna: “Ba eu!”

Soarele: “Ba eu!”

Si au tinut-o asa, ore in sir, de-au facut o galagie teribila, nimeni nu se mai auzea si nu se putea odihni linistit: nici stelele, nici copacii, nici norii si pasarelele, nici raurile si florile…

Si-atunci, Zana cea Buna si Inteleapta, s-a saturat de galagia lor, a venit si le-a spus:

“Gata! Gata cu galagia asta! Nu se poate sa va certati asa, la nesfarsit… V-am ascultat, si m-am gandit astfel: Unul dintre voi va veni sa lumineze Ziua, celalalt va veni sa lumineze Noaptea! E bine asa?”

“Daaaaa!” Au raspuns cei doi, intr-un cuvant. Si-astfel s-au multumit, s-au impacat si au fost din nou, cei mai buni prieteni. De-atunci, fiecare are momentul lui, cand lumineaza cel mai puternic si este cel mai stralucitor si mai maret… si se bucura de asta. Cateodata, cand sunt de acord amandoi, Luna vine in vizita la Soare, ziua spre-nserat, si stau amandoi la povesti, sus pe Cer. De pe Pamant se vad amandoi, dar Soarele lumineaza cel mai puternic; pana vine noaptea si Soarele o lasa de tot pe Luna in locul lui, pe Cer.

Nu stiu de unde a scornit mami povestea asta, dar e tare haioasa, mai ales ca poti sa gasesti langa tine mereu, cate un Soare si cate o Luna. Uite, Mami e Luna, si Tati e Soarele, iar eu sunt Zana cea Buna si Inteleapta… Suuuper! In felul acesta, pot sa fac pace intre ei, eu sunt cea cu bagheta magica, din nou. Ma amuza, cateodata, sa-i las sa faca un vacarm teribil, imi acopar urechile, si-i pun la cearta… si ei asteapta cu nerabdare sa soseasca Zana cea Buna.

Fara somn - epopee de 3 zile

Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.

Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.

Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.

Apoi imi spune asa:

“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 

Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.

Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:

Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”

Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”

Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.

Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.

Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.

Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.