duminică, 24 martie 2013

Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!


Am realizat ceva.
Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.
Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.
Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:
1.      Va setati momente de joaca.
Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!
2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!
Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************
E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************
Si maine, la fel…

Uite, cum facem.
Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.



vineri, 15 martie 2013

Pregatiri de primavara

    A VENIT PRIMAVARA!

P.S. Desi, chiar acum... ninge la Cluj!





Au iesit puii din gaoace... si uite ce-au lasat in urma...


Si mi-a crescut fasolea! Se face in curand un vrej adevarat!
Si eu am zis: "Vreau sa ma fac constructor... sa pictez tavane, sa fac tavanul acesta, din camera mea, mai frumos!" Si... uite ce s-a intamplat! A venit tavanul jos (placile, desigur!)...
Stii... uite, acolo e o ulita, ce duce drept la Soare! Te invit si pe tine la plimbare.



Si uite ce a rezultat! Imi place.





marți, 12 martie 2013

Jocul de-a Gradi



 A inceput acum vreo 2 saptamani, dupa muult timp de stat acasa. De ce am stat acasa… vedeti aici – http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/.

Bibi cel mic nu dorea sa mearga la gradi. Alla, mai maricica, dorea sa mearga la Gradi. Bibi este incurajat sa mearga si sa ramana acolo, cu copiii.
“Nuu, nu vreau la gradi! Vreau cu mama… Nu vreau sa plece mama! Vreau sa ramana si mama!”
Si Alla ii povesteste cat de frumos se joaca la gradi… cum copiii stau singuri, fara mamici… Bibi plange, refuza…
Mai apar scenele in care, ajunsi la gradi, lipseste Raluca, mult-iubita educatoare, si atunci… plansul de pe lume! Bibi nu vrea nicidecum sa ramana acolo. Scenele in care mama vrea sa plece si Bibi este luat cu forta, sa ramana… Scenele in care educatoarea (Mara) se enerveaza si-l obliga pe Bibi sa ramana la gradi. Scenele in care Mara il arunca pe Bibi cat colo! Scenele in care Bibi intreaba la infinit: “Cand vine mama?”  Si Alla (Eu) ii raspunde: “Dupa ce mananci, puiule, atunci vine mama!” sau “Dupa ce dormi, puiule, vine mama! Stai linistit, ca vine mama!”
Pe rand, in diverse zile si momente, educatoare este Alla, sau mama sau, chiar eu. Mama care-l duce pe Bibi la gradi este mami sau eu… Pe parcursul acestor zile jocul s-a schimbat zilnic. Dar, constant: Bibi nu vrea sa ramana la gradi fara mama. Si plange, si se zbate, si renunta… caci mama pleaca! Si o fetita mai mare incearca sa-l ajute sa depaseasca momentul.  Uneori, am fost chiar eu Bibi. Suprinzator, immmJ?!!
Cateva activitati in gradi… dar peste acestea trecem mai rapid. Esential in joc a fost momentul despartirilor, al plansetelor, al convingerilor si incurajarilor.
Dupa cca 10 zile de joc si varietati, am implicat-o si pe Grazi. Si, hop! Bibi a declarat ca el “vrea sa mearga la gradi, ca s-a saturat sa tot stea acasa, cu mama, cu tata…”… De atunci, am mai facut o singura data jocul, mai usor… cu ceva activitati. S-a transat povestea: Bibi vrea la gradi!
Iar zilele acestea, mama m-a intrebat daca mi-e dor de Gradi. “Da, i-am spus, mi-e dor de Gradi!”

P.S. Intre timp, am mai organizat o Gradinita si pentru parinti. Asta este visul meu. Mi se pare cea mai tare gradinita, asa cum o gandesc eu! I-am spus mamei: "Am o idee! Cum sa facem o gradi si pentru parinti. Vii in sufragerie sa-ti arat?" Incercati si voi.

Poveste despre timp si crestere


Acum sunt fetita mare! ..... Cu spaime si frici de fetita mare!

1. De poimaine dorm la Gradi!
Era cam 14 ianuarie 2013 - prima mea zi de dormit la gradi. Asta dupa cca 8 luni de gradinareala. Aveam deja 3 ani si aproape 1 luna. S-a petrecut destul de… surprinzator. Pentru mama. Pentru mine a venit la pachet cu experientele de fetita mare. Deja auzeam, de multa vreme, in jurul meu ca sunt “fetita mare”, ca “copiii mari fac” diverse chestii… Mama ma pregatea si pentru dormitul singurica, cu tot felul de povesti – gandindu-se ea ca va veni si vremea cand o sa dorm si eu cu adevarat, singurica in patutul meu. Pana atunci, adormeam cu ea, ma trezeam de muuulte ori pe seara si nu mai voiam decat cu ea sa dorm… asa ca, mama tot povestea, cum o fi cand eu dorm singura, cum dorm alti copiiJ. Am vazut de cateva ori, in gradi, cum se pun in pat copiii la somn, inainte sa plec eu acasa, dupa pranz… In saptamana dinainte de 14 ianuarie i-am tot spus mamei: “Si eu o sa dorm la gradi…” “Cand?” intreba mama. “Poimaine”- raspundeam eu. “Poimaine” era o zi , din punctul meu de vedere, nici foarte foarte apropiata, nici foarte indepartata. Caci, ce insemna poimaine, exact, habar nu aveam. Asa ca, mama m-a auzit, o zi, m-a auzit inca o zi… Imi raspundea pozitiv. “Sigur, o sa aducem pijamalele!” Eu voiam sa am si eu patutul meu, sa fac si eu ca alti copii. Asa ca, simtind asta, intr-o vineri, mama a declarat, “Luni, peste 2 zile, cand revenim la gradi, e poimaine!”. Si asa am facut: luni m-a anuntat ca e poimaine, m-a pus sa reconfirm daca vreau sa dorm la gradi, luam pijamalele… etc. da, voiam. Si da, am dormit ceva.
Am dormit si luni, si marti… dupa-amiezile, acasa, i-am facut mamei cateva broken cookies… frumusele! Marti seara eram deja plina de Nuuuuuuuuu-uri revarsate pe capul ei. Asa ca, s-a impus o pauza. Miercuri, dupa 2 zile de dormit la gradi, am luat pauza. Am stat amandoua acasa, ne-am “reconectat”. Si am continuat joi+ vineri- de dormit la gradi.
Am fost incantata, desi plina de excitementul noii experiente, cu bune si cu rele. Aveam si eu o pijama de aratat, stateam la taclale, la culcare, la trezire… Au fost zile ca am dormit peste 1 h, au fost si zile ca am dormit 20 minute. Per ansamblu, de bine.
Am continuat-o tot asa, inca 2 zile din saptamana viitoare, luni si marti. De miercuri, 23 ianuarie cam stau pe acasa! M-am racit si… de atunci, cu vreo 2 pauze de cate 2 zile, sunt tot racita! Zau, asa, toate au un sens, exista o legatura, Universul are armonii si cand nu le are… sunt diz-armonii! Eu am avut o perioada de diz-armonii – cu mine, cu Universul!
Dar experienta dormitului la Gradi, asa, in termenii mei, m-a facut mai puternica, mi-a dat incredere in mine. 
2. Intre timp:
Am ajuns cu totii in dormitorul matrimonial! Desi cu o noua experienta la activ, aceea de” fetita mare” care a exersat dormitul la gradi - “Daaaaaaaaaaaa, pot si eu!”, asta nu a facut o schimbare in acelasi sens acasa. Ba din contra. A ajuns toata lumea la concluzia ca dormitul in comun pare sa fie singura varianta, astfel ca mama si tata sa se mai vada searaJ, si tata sa nu doarma singur, mai mereuJ
Asa ca, de atunci, dormim cu totii si ne-am dat seama ca spatiul e suficient, ba mai incap si altii: si Bibi, si Alla, si chiar si Alec, daca e cazul. Si Thea, cateodata…
Mama citise undeva asa: “Live like there’s no midnight!” Semneaza: Cinderella. Eh, s-a gandit ea cateva zile la chestia asta (avea o relevanta pentru noi: eu ma trezeam obligatoriu la ora 24”, cand verificam daca mama e cu mine in pat – asta dintotdeauna, dupa ce am terminat cu bebeluseala, alaptatul, etc. etc. ); apoi si-a dat seama ca s-a rezolvat. Trezirile mele, inclusiv trezirea obligatorie de la ora 24” nu mai au loc. La ora 24’’ dormim cu totii!
3. Intre timp:
Am devenit mult mai “agatatoare” de mama… Am re-exersat anxietatea de separare.  Cu nuante noi si la cote noi.
De 2 luni sunt in total cca 5-6 zile cat am fost la gradi, cam 2-3 zile de vro 2-3 ori. Din ele, am mai dormit acolo: in mare, pentru ca mama asa a directionat lucrurile. Dar eu nu mai doream efectiv. Diminetile de despartire au ajuns la cote de anxietate pe care nu le avusesem nici in primele mele saptamani de integrare. Cu o fetita agatata de gatul mamei, strangandu-i hainele in disperare… . In rest, am tot bolit: nimic foarte foarte grav, dar suficient sa ma tina pe-acasa - niste laringite usoare, niste tuse convulsive, o data , de 2 ori, de 3 ori…
Nu, nu doar dormitul la gradi a fost cauza acestei exacerbari de anxietate. Si a bolitului meu. Nu! Intre timp, acasa am simtit stres in familie, o anxietate pe care nu am inteles-o… da, parintii ar confirma ca a fost o perioada grea pentru ei; si, evident, s-a simtit si pentru mine, in diverse chipuri. Au fost zile in care m-am aruncat de gatul mamei, declarand iubitor cu pupici: “Nu vreau sa ma despart de tine!” Asa, fara sens aparent, caci mama nu pleca niciunde, eu nu plecam, tata nu pleca, nimeni nu pleca si nu se despartea… chiar in acele ore.
4. Intre timp:
A inceput “jocul de-a gradi” la domiciliu. Intr-o noua forma (caci mai sunt altele, povestite aici…).
Revin sa va povestesc noul joc.
5. Intre timp:
I-am spus tatei, inaintea unei plecari de-a lui (el pleca mereu-mereu, cu avionul. Si statea prea putin cu mine.) I-am spus intr-o seara, pe cand isi lua La Revedere de la mine, caci urma sa zboare dis-de-dimineata: “Tati, nu pleca!” Si mamei, ii spusesem mai inainte: “Sa nu plece tati! Mi-e frica!” “De ce ti-e frica, puiule?” “Mi-e frica ca nu se mai intoarce!”. Mama s-a tulburat, l-a chemat pe tata… Tata s-a tulburat si el. Cum-necum, de atunci, tata nu a mai plecat. Ce forta au cuvintele! Cuvintele magice…  Una calda, alta rece – s-a imbolnavit si el, cu mine!
6. Intre timp:
Incercam sa ne punem pe picioare, sa mergem iar, cu totii, la GRADI! Daaaaaaa, Bibi a declarat ca i-e dor de Gradi! Si eu simt ceva.
7. Intre timp, oare ce mai face mama?

luni, 4 martie 2013

Joc despre moarte - pentru parinti



Am vrut sa joc un joc pe care parintii mei nu au stiut sa-l joace:

“Eu sunt o fetita singura… am nevoie de ajutorul vostru…”
“Ce s-a intamplat? De ce esti singura?”
“Ca mamica mea  a plecat…”
“Unde a plecat? Precis se va intoarce imediat…”
“Nuuu, ca sunt singura, nu am pe nimeni...  nu am nici mamica, nici tatic… au murit… sunt singura pe lume…”

Si aici, parintii mei s-au blocat oleaca. Tata spala vase, mama se misca prin bucatarie, le a pierit pentru o clipa glasul…

“Oooo, inseamna ca trebuie sa fii foarte trista, asa singurica…” a reusit mama sa ingaime…

Si-n mintea ei: “De unde vine povestea asta? Am sarit intotdeauna pasajele despre moarte, din toate afurisitele acelea de carti. La noi, nici Cenusareasa, nici Alba ca Zapada, nici Hansel si Gretel, nici Dorothy (care, Dumnezeule, intr-adevar, traieste cu matusica si unchiul in Kansas, unde-or fi parintii??!!), nici altele, nu au fost citite ca atare, ci trans-formate…  si totusi, copilul nostru vorbeste despre moartea parintilor.”

Doamne, oamenii mari nu stiu ca copiilor nu poti sa le ascunzi nimic? Ca pana la urma, toate se aflaJ? Ca ei simt si inteleg dincolo de vorbe? Poate e timpul ca parintii mei sa invete sa vorbeasca si despre aceste lucruri grele & dureroase pentru ei, sa gaseasca puterea si modul de a o face… firesc, simplu, natural.
Succes!

Timpul... pe-acasa. Mi-a placut...

Cu mai multe materiale, si moi, si tari; pe culori, pe forme... mi-a placut. Si stiu sa manuiesc atat de bine acele, nu m-am intepat deloc! 
Mi-a placut la tara... m-a intristat, insa: unde sunt gainile, cocosul, unde este porcul????!! Toate astea arata cam... goale si singure.

Si soba de teracota mi-a placut. Vreau si eu una, dar sa bubuie... oalele si viata pe langa ea!

duminică, 3 martie 2013

Poveste - la culcare



Ne culcam cu totii in dormitorul matrimonial. Dar, cum am dormit la pranz tarziu, somnul nu mi-a venit usor. Deloc. I-am citit mamei, care la 22.30 era rupta de somn, “Ursuletule, nu ti-e somn?” si mama, cu voce carpacita si ochi mici-mici, incerca sa-mi raspunda: “Baaaaaaa, mi-e somn!”. “Dar uite ce intuneric este, nu ti-e frica?” “Baaaaaaaa, zicea mama, mi-e si frica…”.


http://carteacopiilor.ro/img/carti/ursuletul_01.jpgaceasta este ultima mea preferata. se leaga, evident, de faptul ca nu-mi place sa dorm, asa, ca idee. nu neaparat ca am avut mare frici de intuneric. dar, o frica cat de mica, este acolo, undeva










Si am tinut-o asa, pana si tata a stins veioza, punandu-si cartea lui deoparte. Mama respira usurel, inspre somn. Eu am mai citit un pic, pe intuneric, din cartea mea. Apoi, mi-am dat si margelele jos:
-          “Tati, zi-mi o poveste!”
-          Cu ce sa fie?
-          Cu… o capsuna care a cazut dintr-un brad.
-          Immm, pai… demult, demult, cand perii faceau mere si brazii capsunele, iar veveritele cantau la flaut…
-          Ce cantec?”
      Si am mai tinut-o asa, amandoi, o vreme...


Acum intelegeti de ce imi place atat de mult sa dorm in 3. Sunt surprinsa ca parintilor mei le-a luat 3 ani sa inteleaga asta. Eu am stiut-o de la inceput. Ei de ce nu au stiut?