Frica de moarte...

Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri

Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata… “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu siguranta, Mare.

Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte. Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala” sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.

In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta etapa.

Ce traiesc eu? Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura, intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…

De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’ dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.

Ce vede Mami?

Mi-e frica de gauri, caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.

Mi-e urat de noapte & intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica…. Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul, apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea, aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).

Am o predispozitie - inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu: durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate, doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc.  Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e… batator la ochi, recunosc.

Au inceput intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.

Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare- de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii si etape de dezvoltare.

Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!

Personaje de poveste

Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.

La nevoie…

La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…

Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J

Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.

Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:

“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”

“De ce ti-e frica?”

“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).

Sau

“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?

“………………………... “

“Mara, vrei sa repet?”

“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.

Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?

Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.

Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.

In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!

Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.

Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"

O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

Jocuri terapeutice - despre putere, control

Exersare de rol

Sunt deja saptamani de cand unul dintre jocurile mele preferate – practicat cel putin 1 data/ zi, in diferite formate - este: Cineva ma striga si eu nu raspund… Immm, pare greu de inteles ce fel de joc e asta, de ce o fi important, sau de ce o fi amuzant. Jocul a luat cateva forme, pe parcursul acestor 3-4 saptamani, dar sunt variatiuni ale aceleiasi teme.

Cam cum suna:

Eu: “Mami, spune-i lui Bibi sa ma strige/ sa o strige pe Scufi/ pe Claudia… (identitatile mele variaza in functie de nevoile de moment J/ de jocul de rol pe care il interpretez, etc.”

Mama [alias Bibi]: “Mara/ Scufita Rosie/Claudia…?”

Eu: “…………………………………………………………………………………………………….”

Mama/Bibi: “Immm, cred ca nu ma aude. Maaaaaaaraaaaaa…? Oare de ce nu ma aude? Maraaaa???”

Aici, rolul meu este ca prin gestica si mimica sa-i sugerez mamei cam care ar fi raspunsul:

ü  Fie fac o fata bosumflata si Mama/Bibi intelege: “O fi suparata?”

ü  Fie fac o fata dezinteresata/ ex: uitandu-ma in directia cealalta, si Mama/Bibi intelege: “Oare nu aude, sau nu vrea sa raspunda?”

ü  Fie fac o fata ganditoare-visatoare si Mama/Bibi intelege: “Oare a cazut pe ganduri? La ce s-o fi gandind?”

ü  Fie fac o fata concentrata, aratand preocupata de ceva si Mama/Bibi intelege: “Aaa, parca lucreaza ceva si e atat de concentrata…”

Apoi, discutia continua astfel incat eu sa am ocazia sa raspund lucruri de genul:

Eu: “Cand lucrez, sunt concentrata, nu pot sa iti raspund…”; sau sa nu raspund nimic, pentru a confirma ca nu aud, am cazut pe ganduri sau NU VREAU sa raspund.

De unde s-a pornit acest joc? Cand mama a “implementat” mai serios Pauza, in relatiile dintre noi, la inceput nu am vrut sa tin cont de aceasta noua idee a mamei, astfel ca la un moment dat, ea mi-a trantit cateva replici cam asa: “Mara, daca ma uit in ochii tai si nu raspund nimic, inseamna ca te-am auzit, nu?!? Inseamna ca nu vreau sa raspund!” [e adevarat, imi raspunsese de cateva ori mai inainte]. Sau: “Mara, sunt langa tine, te-am auzit foarte bine, dar vreau sa vorbesc la telefon, in acest moment” [da, ma anuntase dinainte ca va face asta].

Eh, acum ati inteles… Cand am descoperit ca pot sa-l ignor pe Bibi a la long - ca eu decid, ca eu sunt cea puternica - mi-am luat revansa. Chiar aveam nevoie, mama ma frustrase. E drept ca nimanui nu i s-a parut haios acest joc al meu: nici mamei, a carei sarcina era de a repeta ca un papagal, uneori kilometri intregi:”Maraaa, Maraaaaa, oare ma aude??”; nici tatei, la volan; nici taximetristilor care au mai avut ocazia, in aceasta perioada, sa faca parte din public...

Intre timp, jocul a evoluat caci eu am invatat expresii noi: “a cadea pe ganduri”; “e concentrat la munca” etc. si am exersat mai multe teme in acelasi joc. Mamei i se pare amuzanta partea aceasta, cand invatatul unui lucru nou, a unei expresii noi se traduce in astfel de practici repetitive… E ca la 1,6 ani - cand am invatat cuvantul “cap” am exersat cuvantul in toate ocaziile: ii pipaiam pe oameni pe cap, bagam masinile cu capul in nisip, puneam diverse papusilor pe cap, introduceam altele cu capul in cana de apa… cam asa s-a prins mama si atunci… <ahaaaaaaa, astea sunt toate cu “capul”!>