Poveste despre timp si crestere

Acum sunt fetita mare! ..... Cu spaime si frici de fetita mare!

1. De poimaine dorm la Gradi!

Era cam 14 ianuarie 2013 - prima mea zi de dormit la gradi. Asta dupa cca 8 luni de gradinareala. Aveam deja 3 ani si aproape 1 luna. S-a petrecut destul de… surprinzator. Pentru mama. Pentru mine a venit la pachet cu experientele de fetita mare. Deja auzeam, de multa vreme, in jurul meu ca sunt “fetita mare”, ca “copiii mari fac” diverse chestii… Mama ma pregatea si pentru dormitul singurica, cu tot felul de povesti – gandindu-se ea ca va veni si vremea cand o sa dorm si eu cu adevarat, singurica in patutul meu. Pana atunci, adormeam cu ea, ma trezeam de muuulte ori pe seara si nu mai voiam decat cu ea sa dorm… asa ca, mama tot povestea, cum o fi cand eu dorm singura, cum dorm alti copiiJ. Am vazut de cateva ori, in gradi, cum se pun in pat copiii la somn, inainte sa plec eu acasa, dupa pranz… In saptamana dinainte de 14 ianuarie i-am tot spus mamei: “Si eu o sa dorm la gradi…” “Cand?” intreba mama. “Poimaine”- raspundeam eu. “Poimaine” era o zi , din punctul meu de vedere, nici foarte foarte apropiata, nici foarte indepartata. Caci, ce insemna poimaine, exact, habar nu aveam. Asa ca, mama m-a auzit, o zi, m-a auzit inca o zi… Imi raspundea pozitiv. “Sigur, o sa aducem pijamalele!” Eu voiam sa am si eu patutul meu, sa fac si eu ca alti copii. Asa ca, simtind asta, intr-o vineri, mama a declarat, “Luni, peste 2 zile, cand revenim la gradi, e poimaine!”. Si asa am facut: luni m-a anuntat ca e poimaine, m-a pus sa reconfirm daca vreau sa dorm la gradi, luam pijamalele… etc. da, voiam. Si da, am dormit ceva.

Am dormit si luni, si marti… dupa-amiezile, acasa, i-am facut mamei cateva broken cookies… frumusele! Marti seara eram deja plina de Nuuuuuuuuu-uri revarsate pe capul ei. Asa ca, s-a impus o pauza. Miercuri, dupa 2 zile de dormit la gradi, am luat pauza. Am stat amandoua acasa, ne-am “reconectat”. Si am continuat joi+ vineri- de dormit la gradi.

Am fost incantata, desi plina de excitementul noii experiente, cu bune si cu rele. Aveam si eu o pijama de aratat, stateam la taclale, la culcare, la trezire… Au fost zile ca am dormit peste 1 h, au fost si zile ca am dormit 20 minute. Per ansamblu, de bine.

Am continuat-o tot asa, inca 2 zile din saptamana viitoare, luni si marti. De miercuri, 23 ianuarie cam stau pe acasa! M-am racit si… de atunci, cu vreo 2 pauze de cate 2 zile, sunt tot racita! Zau, asa, toate au un sens, exista o legatura, Universul are armonii si cand nu le are… sunt diz-armonii! Eu am avut o perioada de diz-armonii – cu mine, cu Universul!
Dar experienta dormitului la Gradi, asa, in termenii mei, m-a facut mai puternica, mi-a dat incredere in mine. 

2. Intre timp:

Am ajuns cu totii in dormitorul matrimonial! Desi cu o noua experienta la activ, aceea de” fetita mare” care a exersat dormitul la gradi - “Daaaaaaaaaaaa, pot si eu!”, asta nu a facut o schimbare in acelasi sens acasa. Ba din contra. A ajuns toata lumea la concluzia ca dormitul in comun pare sa fie singura varianta, astfel ca mama si tata sa se mai vada searaJ, si tata sa nu doarma singur, mai mereuJ

Asa ca, de atunci, dormim cu totii si ne-am dat seama ca spatiul e suficient, ba mai incap si altii: si Bibi, si Alla, si chiar si Alec, daca e cazul. Si Thea, cateodata…

Mama citise undeva asa: “Live like there’s no midnight!” Semneaza: Cinderella. Eh, s-a gandit ea cateva zile la chestia asta (avea o relevanta pentru noi: eu ma trezeam obligatoriu la ora 24”, cand verificam daca mama e cu mine in pat – asta dintotdeauna, dupa ce am terminat cu bebeluseala, alaptatul, etc. etc. ); apoi si-a dat seama ca s-a rezolvat. Trezirile mele, inclusiv trezirea obligatorie de la ora 24” nu mai au loc. La ora 24’’ dormim cu totii!

3. Intre timp:

Am devenit mult mai “agatatoare” de mama… Am re-exersat anxietatea de separare.  Cu nuante noi si la cote noi.

De 2 luni sunt in total cca 5-6 zile cat am fost la gradi, cam 2-3 zile de vro 2-3 ori. Din ele, am mai dormit acolo: in mare, pentru ca mama asa a directionat lucrurile. Dar eu nu mai doream efectiv. Diminetile de despartire au ajuns la cote de anxietate pe care nu le avusesem nici in primele mele saptamani de integrare. Cu o fetita agatata de gatul mamei, strangandu-i hainele in disperare… . In rest, am tot bolit: nimic foarte foarte grav, dar suficient sa ma tina pe-acasa - niste laringite usoare, niste tuse convulsive, o data , de 2 ori, de 3 ori…

Nu, nu doar dormitul la gradi a fost cauza acestei exacerbari de anxietate. Si a bolitului meu. Nu! Intre timp, acasa am simtit stres in familie, o anxietate pe care nu am inteles-o… da, parintii ar confirma ca a fost o perioada grea pentru ei; si, evident, s-a simtit si pentru mine, in diverse chipuri. Au fost zile in care m-am aruncat de gatul mamei, declarand iubitor cu pupici: “Nu vreau sa ma despart de tine!” Asa, fara sens aparent, caci mama nu pleca niciunde, eu nu plecam, tata nu pleca, nimeni nu pleca si nu se despartea… chiar in acele ore.

4. Intre timp:

A inceput “jocul de-a gradi” la domiciliu. Intr-o noua forma (caci mai sunt altele, povestite aici…).

Revin sa va povestesc noul joc.

5. Intre timp:

I-am spus tatei, inaintea unei plecari de-a lui (el pleca mereu-mereu, cu avionul. Si statea prea putin cu mine.) I-am spus intr-o seara, pe cand isi lua La Revedere de la mine, caci urma sa zboare dis-de-dimineata: “Tati, nu pleca!” Si mamei, ii spusesem mai inainte: “Sa nu plece tati! Mi-e frica!” “De ce ti-e frica, puiule?” “Mi-e frica ca nu se mai intoarce!”. Mama s-a tulburat, l-a chemat pe tata… Tata s-a tulburat si el. Cum-necum, de atunci, tata nu a mai plecat. Ce forta au cuvintele! Cuvintele magice…  Una calda, alta rece – s-a imbolnavit si el, cu mine!

6. Intre timp:

Incercam sa ne punem pe picioare, sa mergem iar, cu totii, la GRADI! Daaaaaaa, Bibi a declarat ca i-e dor de Gradi! Si eu simt ceva.

7. Intre timp, oare ce mai face mama?

Jocuri catre 3 ani

Jocurile mele preferate in ultimele saptamani. Si bune tare cand o raceala zdravana te tine in casa zile in sir.

Iau un bat cu o bocceluta in spinare (cu mama alaturi) si devenim Muzicantii din Bremen. Pornim la drum si zarim o casuta luminata in departare (bradul care clipoceste, caci inca nu l-am desfacut, nu am putut fi de acord cu asta; e tot in camera de zi). Speriem talharii – ne ajuta Alla, Pluto, magarusul Abott, Alec, cocosul, suntem multi – pe diversele tonalitati cerute; si ne asezam la masa - facem picnicul acolo, direct pe covor. Si iarasi, de la capat, pana ii speriem bine de tot.

Mergem in uscatoria de pe casa scarii sa-l speriem si peBau-Bau. Ne imbracam adecvat, cu cizmele in picioare si vesta de fas, musai! Vedem ca Bau-Bau e mic si doarme, de fapt, nu vrem sa-l speriem, stam un pic cu el si ne intoarcem.

Am facut gradinita pe casa scarii, am dus-o pe mami acolo sa-i predau matematica. Am invatat matematica din cartea Luciei Muntean- “Jocurile de-a matematica”. Si acolo, pe casa scarii era grupa mijlocie, de aceea era necesar astfel. Vecina de la 3 a iesit si ne-a privit compatimitoare. Apoi, a venit si ea , sa-i predau adunarea si culorile.

Fac gimnastica pe bara de umerase din imensul dulap al dormitorului. E perfecta pentru asta. Si tot acolo, cu usile inchise se poate sa devii Frumoasa din Padurea Adormita. Doar ca-ti trebuie printul care sa te trezeasca.

Sunt educatoare cel putin o data pe zi, la gradinita mea, unde-i invat pe copii - mama, tata si cine se mai nimereste- vocabularul de limba germana. Au invatat deja multe cuvinte.

Sunt Cenusareasa, tot asa, cel putin o data pe zi, cand spal pe jos cu mopul. (Candva stergeam si usile, geamurile, oglinzile, cu lavete, cu discuri demachiante, cu apa, cu spirt, cu apa oxigenata, etc. acum predominant spal pe jos ). A devenit obicei, mama nu mai are decat 2 probleme: 1.sa aprinda toate toate becurile, caci mie imi place sa vad cum straluceste podeaua. Si am inteles, in cele din urma, ca straluceste in functie de lumina; asa ca, vreau sa vad multa lumina! Si 2. Sa-mi stoarca mopul frecvent, caci inca nu stiu sa-l storc.

Sunt un spiridus sau un licurici cu felinarul construit la Gradi de Sf. Martin. Stiti, felinarul cu lumanarea in mijloc? Doar ca e necesar sa-mi aprinda mami lumanarea frecvent, caci imi place si sa sting felinarul, foarte des. Si mami nu are spirit de aventura aici, nu ma lasa sa plec cu felinarul aprins prea departe de ea.

Sunt un vajnic luptator: am invatat dintr-un filmulet cu Jane si Dragonul ce inseamna strigatul de lupta. Si din toata povestea asta cu luptele, mie-mi place sa strig. Asa ca, am inceput sa exersam prin casa strigatul de lupta. Mami si tati nu prea stiu, se tot gandesc la nu stiu ce vecini, si nu le iese, nu sunt suficient de  liberi. Mie imi iese, eu nu am vecini suparaciosi. Vecinii mei sunt simpatici.

Eu sunt lumina si intunericul, si ca sa pot fi intunericul cand e necesar trebuie sa las jos toate cele 4 jaluzele din camera de zi. Asa ca, am nevoie de mami sa ma urce pe pervaz (pot si singura, cu scaunul, dar mami mi-a spus sa nu ma urc niciodata singura pe geamuri, asa ca… eu o chem).

*************************************************************************************

Pare evident ca in toiul acestor preocupari mami si-ar dori din cand in cand sa ma pasioneze mai mult coloratul vreunei carti, puzzle-urile cat mai complexe sau constructiile elaborate de cuburi. Adevarul este ca sunt prea statice pentru mine, ati vazut ce preocupari am. Singurul inconvenient pentru activitatile acestea este ca nu am intotdeauna pregatita o trupa de asalt cu care sa pot face toate aceste calatorii sau spectacole. Alla, Bibi, Alec et Co. nu pot fi partenerii mei deplini la astfel de jocuri, caci nu vorbesc, nu se misca, nu stiu limbi straine etc. etc.

*************************************************************************************

Acum mai rar sunt doctorul, maseuza, coafeza… etc. Am exersat suficient, am multa experienta in aceste domenii, mai exersez si altceva. O constanta ramane, e adevarat gatitul – imi place si sunt adesea bucatareasa sau gazda si fac de mancare rapid, pentru oricine si din orice: din cuburi, puzzleuri, margele, cifrele de pe frigider, creioanele colorate - imediat incropesc o masa. Deci, ma joc si cu puzzle-urile si cu creioanele…

Ora culcarii - tehnici de relaxare

Despre refuzul somnului

Toate aceste povesti de la ora culcarii – cele de mai jos si altele aici- http://mara-intaraminunilor.blogspot.com/2012/10/poveste-cu-mos-ene-si-cei-3-somni.html se trag de la faptul ca eu nu am dormit niciodata nici usor, nici foarte bine (neintrerupt) si nici mult. Ba chiar pe dos. De aceea, mama a fost nevoita sa inventeze tot felul de… povesti, ca sa faca trecerea inspre somn posibila sau mai usoara. Asta nu inseamna ca recurgand la aceste mici “tehnici” lucrurile s-au “rezolvat”. Mama ar descrie cam la fel modul in care eu dorm/adorm, si acum. Doar ca viata ni s-a mai usurat, in multe momente.

      Perceptia timpului/ ceasul/ orele

Mama mi-a vorbit intotdeauna despre ora mesei, ora de somn, ora de iesit afara etc etc. E o tipa rutinata si-i place programul. La cca 2 ani a venit cu un ceas de plastic- o roata colorata, de plastic, fara baterii, nu face tic-tac, dar are limbi si ore scrise, si-n dreptul fiecarei ore este un personaj: Minnie, Winnie, Mickey Mouse etc si altii pe care nu-i cunosc. Am inceput sa invatam ca “Uite, aici, Mickey este somnoros, e ora 2.00, ne culcam si noi”; “Aici, la ora 4, uite, Minnie s-a trezit/ arata de parca ar face gimnastica de inviorare”. Si ce daca? M-a ajutat sa: 1. mai imblanzesc problema refuzului somnului, sa-mi sune mai real ca toti dorm cand dorm si eu, daca apar asa, desenati chiar pe ceas, chiar la orele mele de somn!!!:); 2. Sa exersez cifrele, numaratoarea, logica ceasului.

Nu s-a terminat si sa nu ne imaginam ca de-atunci dorm subit cand vrea mama, ceasul sau Winnie. Nuuuu. A depins de multe. Dar o perioada a fost chiar mai haios momentul culcarii. Iar apoi, desi am mai uitat de ceas, devenea haios cand mama mi-l punea in brate si aveam cu cine sa ma “confesez” la ora somnului.  

Numaratul elefantilor din Poiana

Este tehnica noastra de relaxare, inainte de somn. A debutat cam inainte de 2 ani si acum inca functioneaza foarte foarte bine. Este ca numaratul oilor (de acolo si provine, zice mama).

“Inchidem ochii si vedem o poiana/campie intinsa, verde verde, frumoasa si linistita. In mijlocul poienii se afla un copac inalt, frumos, cu crengi bogate, lasate catre pamant si multe multe frunze verzi. In jurul copacului, sub crengile lui bogate se invart multi multi elefanti, de toate culorile: si elefanti albi, si elefanti roz, si elefanti galbeni, si elefanti gri si elefanti negri, si elefanti albastri etc etc. . Deasupra, fluturasi colorati plutesc usor si pe crengi canta pasarele. Haide sa numaram elefantii: 1 elefant roz, 2 elefanti roz, 3….. 10 elefanti roz; 1 elefant galben… blablabla."

Inainte de 2 ani numaram pana la 10; acum numaram catre 20, unde se plictiseste mama. Ne relaxam, nu inseamna neaparat ca ne afundam in somn instant. Dar numaratoarea din ce in ce mai rara si mai soptita pe mine ma trimite mai usor catre starea de somn, pe care mama vrea sa mi-o induca. E vocea ei care susura, si e bine. Si pentru mama este ceva automat, mai usor de spus decat o poveste, inca o poveste, la care ar trebui sa se concentreze mult mai mult.

P.S. Am pus-o o data pe mama sa faca asta in masina, la drum mai lung, catre bunici. Tata s-a razvratit, caci il apucase cu adevarat somnul. Am fost nevoite sa renuntam!
P.S.2 Poiana aceasta vrajita sa stiti ca mi-a ramas, asa, in viata de zi cu zi. Le spun unora- altora ca "eu ma duc in poiana mea", si doar mama stie ce e, de unde a aparut poiana, toata lumea isi imagineaza ca este doar o vorba aruncata-n vant. Cand colo, Poiana este locul magic, unde orice si totul este posibil! Chiar si doar pentru nasterea acestei Poieni, a meritat inventarea numaratorii de elefanti.

Cum stingem becul la culcare

Candva, era o veioza la distanta de pat, pe care o stingea la culcare mama, vreme lunga, dupa povestea de seara. Cand s-a schimbat decorul din camera, veioza a venit la capul patului. La cca 2 ani nu mai voiam sa (a)dorm; nu mi-era somn, asa ziceam… dar, oricum, refuzam sa stingem becul. Mama stingea, eu aprindeam, si tot asa, o vreme. Pana cand, mama a inceput sa refuze sa stinga becul: “Dorothy/ Iepurasule striga ea la personajul din cartea citita atunci, vino, te rog, sa stingi becul, eu nu am chef! Mara, spune-i te rog…” Mi-a fost suficient o singura data acest joc, pe cuvant. De atunci, sting becul fara nici o problema. Nici o exceptie de la regula, in aceste luni. Dar facem acest joc mereu mereu, de 1 an de zile. In fiecare seara mama intreba: “Cine stinge becul? Dorothy? Ariciuleeeee! Cocosuleee!” Ma intreceam cu prietenii mei care e primul la intrerupator. 

Acum, de multe ori, ii raspund simplu, mamei, sa-l stinga ea. Sau, sunt seri cand e evident ca nu mai e necesar sa intrebe, o las pe ea, ma ascund in vizuina.

Somn Usor si Noapte Buna!

Poveste cu Mos Ene si cei 3 Somni Inaripati: Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit

Inainte de somn

Era cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului. Mos Craciun si Mos Ene, ca doi prieteni vechi si buni ce erau, statusera de vorba toata ziua. Mosul cel Alb voia sa afle cat mai multe despre copilasii carora urma sa le duca darurile: cum dorm, daca dorm, cat dorm si alte d’astea. Asa ca, cei doi mosi prieteni aveau ce povesti. Asa au sporovait ei toata ziulica, band ceai si mancand turta dulce si uitand de vreme si de ceas… Pana cand, destul de tarziu in seara, era negru-intunecat afara, se aude-n geam:

“Cioc-Cioc Cioc-Cioc! Mos Ene, Mos Ene, ce faci? Ai uitat de noi? Lumea nu poate dormi!”

Ce se intamplase?

Mos Ene, luat cu vorba, uitase, in aceasta seara, ca e vremea de impartit praful de somn… Mosul iesi iute afara si le dadu Spiridusilor Somnului - Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit - saculetul cu praf de somn, sa porneasca la drum.

Si cei trei spiridusi ai Somnului au pornit pe la casele oamenilor.

Somn Linistit a intrat pe primul geam luminat care i se arata, de unde veneau zgomote si plansete. Un baietel racit, cu nas infundat si dureri in gat, incerca din rasputeri sa doarma, dar nu reusea… mamica lui statea langa el sa-l linisteasca, ba ii spunea o poveste, ba il tinea in brate, ba aprindea lumina, ba o stingea… nimic nu functiona, micutul era necajit si plangacios. Somn Linistit isi trecu palma usoara, cu o atingere de praf de Somn peste pleoapele baietelului si ale mamicii, si amandoi s-au asezat curand la somn linistit, in pace…

Somn Bun era la fereastra casei unei fetite tare zglobii, dar cu ochii rosii si suparata nevoie mare, caci ea nu gasea cu cale sa doarma, iar mama si tata o necajeau trimitand-o la culcare. Fetita era obosita, dar incerca din rasputeri sa se agate de marginile patului, sa nu stea linistita la locul ei.

“Nu vreau sa dorm! Nu vreau sa dorm!”

“Nu mi-e somn si nu vreau sa dorm!”

Si plangea, cu ochii rosii, de obosita ce era. Jucariile ei, pe podea, prin pat, erau speriate si obosite si ele, se gandeau cum or sa faca ele fata zilei de maine fara somn si fara odihna. “Haide sa ne culcam, maine nu o sa putem sa ne jucam, nu o sa avem energie si voiosie; nici nu crestem sanatosi, nici tu nu o sa te mai bucuri de noi!”, incercau ele sa o convinga pe micuta razvratita.

Somn Bun s-a hotarat sa o ajute nitelus, asa ca i-a atins pleoapele cu praful magic de somn; fetita cea zglobie zambi cu drag si se hotari sa puna capul pe perna… sa primeasca un somn bun. Astfel ca maine sa mai creasca un pic, sa fie mai mare si mai puternica, mai plina de sanatate si energie. “Dar nu vreau sa dorm muuult! Dorm doar un pic, un pic!” “Daaa, dormim doar atat cat trebuie”, au fost de acord toate jucariile.

Somn Usor se oprise si el la cateva strazi mai incolo. Doi fratiori, o fetita si un baietel se ciondaneau in camera lor. O bunica si-un bunic, o mamica si-un tatic se invarteau si ei, prin camerele lor, ba in pat, ba pe langa pat… toti cu ochii cat cepele de nesomn… baietelul se ascunsese sub plapumioara, incerca sa adoarma, surioara tragea de el:

“Haide, arata-mi si mie, cum se doarme?” Si iar il tragea, ba de nasuc, ba de urechiuse… “Cum se doarme, cum, cum? Eu nu stiu sa dorm singurica…”

“”Uite-asa, pui capul jos pe perna, inchizi ochisorii si gurita; lasi manutele si piciorusele sa se linisteasca… Haide, incearca! Si te gandesti la ceva frumos, frumos, la ce-ti place tie. Acum lasa-ma sa dorm, te rog, mi-e somn-somn…”.

Si fetita iar tragea de el, iar o striga ba pe mamica, ba pe tatic, ba pe bunica, ba pe bunic… Era o mare neliniste in casa…

“Haide, pune-te pe burtica, cum iti place tie… asaaaaa… acum lasa manutele linistite, lasa piciorusele nezbenguite, inchide gurita, fara vorbe si lasa-l pe Mos Ene sa te alinte…” o invata fratiorul ei.

In acel moment, Somn Linistit o mangaie pe fetita bland, pe pleoape, asa incat ea simti ca sunt grele-grele, pline de somn; manutele se asezara langa perna, si ea simti cat de usor si odihnitor poate fi sa te lasi purtat inspre somn…

Astfel, ziua de maine urmeaza sa fie mai linistita si mai usoara pentru toti copilasii care au adormit acum… si pentru parintii si bunicii lor… iar copiii se vor bucura de cat de puternici si plini de energie si sanatate sunt dupa un asa somn usor, somn bun si linistit!

Personaje de poveste

Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.

La nevoie…

La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…

Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J

Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.

Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:

“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”

“De ce ti-e frica?”

“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).

Sau

“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?

“………………………... “

“Mara, vrei sa repet?”

“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.

Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?

Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.

Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.

In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!

Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.

Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"

O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

Poveste de dimineata cu prietenii mei

Personaje: 

Alla - papusica cu par rosu, din ata;

Alec- ursuletul maroniu;

Bibi - bebe in chilotei, semi-dezbracat si chel;

Abott- magarus gri+negru din textil.

Alla se trezise morocanoasa. Nu voia sa se miste din patut.

“ Hai la baie, la spalare!” O indemna Alec. “Nu vreau!”

“Pe manute, si pe ochisori!”

“Nu pot!”

“Pe dinti si pe obrajori!”

“Nu stiu….”

“Hai sa bei laptic!”

“Vreau sa mai stau un pic!....”

Si Bibi se porni pe plans: “Vreau lapte, vreau lapte!”, spuse c-un sughit.

Alec si Abott nu mai faceau fata: “Maaaaaraaaaaaa!!! Trezeste-te, ajuta-ne!”

“Mmmmm, ceee eeeeeeeeee? Ce ee?”

“Cei mici sunt necajiti, fa-le ceva, un pic!”

Mara intelese ca nu e de gluma, se-nvarti, se rasuci, din ochisori ea clipi:

“Stati, sa-mi revin, copii!”

Bataind din picioare, Mara cobori din pat. Il lua pe Bibi in brate, o ajuta pe Alla de-o manuta…

“Hai, fuga, la baita! Uite, aici stam cocotati, ne uitam in oglinda si iute ne spalam! Alla, apa pe botic!!"

“Ba pe nas si pe gurita”

“Biiine, biiiiine, n-ai botic, tu esti fetita! Iar tu, Bibi, ca esti mic, te spal eu, un pic, un pic! Si-acum eu, sa fiu curata, vreau si eu sa fiu spalata!” spuse Mara hotarata.

“Stati aici si ma priviti! Uite cum fac: cu apa, sapun, cu periuta... si pasta imi pun!

“Vreau laptic, vreau laptic!” marai Bibi, cu voce plangareata.

“Si eu... vreau sa sar un pic!” il acompanie Alla.

Abott si Alec bataiau din codite si din urechiuse in jurul chiuvetei: “Si noi ne spalam, si-apoi ne jucam!”

Acum, erau cu totii gata de o noua zi. Mara il purta pe Bibi in brate la bucatarie, iar Abott o duse-n spinare pe Alla in sufragerie. Alec pregatea apa de laptic. “Ce bine ne-am organizat, vedeti, daca m-ati ascultat!” canta Mara cu voiosie.

“Buna dimineata Alla, buna dimineata Bibi!”

“Acum putem sa ne-mbracam, mergem la gradi, sa ne jucam!”

"Uraaaaaaaaa, uraaaaaaaaa!” se auzira vocile lor.

"Alla vine cu mine, la grupa de Iepurasi, Bibi merge la cei mai mici ingerasi. Acolo-i si Thea, si Filip la joaca, o sa vezi Bibi, o sa-ti placa!”

“Alec si Abott fac curatenie si ne asteapta la pranz!” ii anunta Mara.

“Daaaaa, noi o sa aerisim patuturile si casa; pregatim jocurile pentru amiaz’. Cand va-ntoarceti, ne odihnim si apoi cu totii la joaca pornim” cantau fericiti Alec si Abott.

“Noi o sa luam micul dejun la gradinita, voi sa mancati aici, in poienita! Da, copii?” ii intreba Mara, inteleapta.

“Asa facem, cu siguranta”, au confirmat Abott si Alec, intr-un glas.

“Eu vreau miere”, zise Alec, “eu vreau pere”, striga Abott

“Gata, copii!” ii linisti Mara, incepe o noua zi! Gutten Morgen, gutten morgen, sagen alle kinder…