joi, 22 noiembrie 2012

Despartire si plans terapeutic [2]



***
Ieri nu am fost la gradi. Am fost cu mama, asa cum mi-a promis, la magazin, sa cautam elefanti. Am fost la un Pet Shop. Am vazut si eu ca e magazin de animale, am descoperit acolo soricei, pasarele, catelusi… dar nu aveau elefanti. Doamna de acolo - foarte credibila, intr-un halatel alb, asta m-a impresionat- mi-a explicat foarte pe-ntelesul meu ca elefanteii nu se vand prin magazine. Ca elefanteii nu pot sa creasca decat acolo, la ei acasa… oricum, cum as putea sa tin un elefantel in apartament, dupa ce creste nu mai are loc, nu?!? Am fost de acord, m-a bucurat ca mami mi-a oferit ocazia acestei discutii, as fi ramas cu mintea indoita… ca mami nu vrea sa-mi cumpere elefant. Acum stiu, le-am povestit si eu tuturor - cei care au vrut sa ma asculte - experienta mea, ca elefantii nu se vand prin magazine…
***

marți, 20 noiembrie 2012

Despartire si plans terapeutic


De'a rasu' Plansu'
Asa i-a spus Mami 'teoriei' lui Larry Cohen, in Playful Parenting. Urmareste-o pe Otilia Mantelers -http://otilia-mantelers.urbankid.ro/, pentru mai multe detalii. Si citeste-o pe Aletha Solter pentru celelalte detalii:).

Sa va spun. Aceasta este o poveste despre rasu’plansu’; si ce s-a petrecut de mai bine de o saptamana de cand eu nu am mai zis nimic pe-aici.
A fost o saptamana de noutati: mama s-a apucat de o noua ‘treaba’ [asa mi-a spus, ca sa nu insist ca ea merge la Clubul Piticilor si eu nu merg… am vrut sa ma ia si pe mine; asa ca, de-atunci imi zice ca merge la treaba’]. Astfel ca ea lipseste 2 dupa-amieze/ saptamana. Si eu ‘m-am ales’ cu Grazi, noua mea companioana de joaca si trebaluiala prin casa. Foarte draguta Grazi, imi place de ea; dar are 1 defect: NU E MAMA!
Azi a fost a 3-a oara de ramas cu Grazi. Sa va povestesc experienta noastra de pana acum:
***
1 oara - pleaca mama…  plaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaans de la trezire - 16,20 pana la 16,45 cu suspine, cu durere, sfasiere… mama se “finiseaza” printre mari sughituri ale mele, e cu cizme, cu haine, cu fular… mai sunt agatata de ea, ii spun ca nu vreau sa plece, ea ma tine in brate si-mi spune "te inteleg, dar trebuie sa plec, si mie-mi pare rau” etc etc. in cele din urma las fularul, intorc spatele, nu-i adresez nici un cuvant, si o las sa iasa pe usa. La 20.00 cand s-a intors am asteptat-o cu veselie, in stare relativ ‘buna’, dar usor pusa pe harta. Mama a stiut, doar a amanat un pic momentul declansarii crizei pe care eu o cautam, ca sa pot sa mai plang un pic in voie. Asa a fost, am mutat dovleacul dupa voia mea, apoi… cand s-a facut voia mamei, mi-am dat drumul. Nu foarte lung si mi-a trecut destul de usor. M-am impacat cu mine si cu mama.
A2-a oara – pleaca mama… plaaaaaans mai scurt, doar cca 15 min., am reusit sa conversez si cu Grazi destul de repede (prima oara nu am vrut sa o vad delocJ, in primele minute). Apoi, i-am spus mamei La revedere si gata! mi-am vazut de treaba mea cu Grazi.
A 3-a oara -  pleaca mama… suna interfonul, e 16.30… plaaans cateva minutele, cat Grazi a urcat, de la interfon la usa… am ramas inca in pat, urmand sa ma imbrac cu ea, mama pleaca… La revedere, Pupic! Scurt.
Uaaaaau, totul pare usor! Gataaa?? Copilul si-a dat greata?!?
***
Ora de sosire: Cca 19.45. Mama vine bine dispusa, ne gaseste dupa cina, toane bune… rapid mama isi da seama “e in faza in care daca o contrazic, incepe criza. Ok, isi spune mama, vad ca o cauta cu lumanarea”. Ce cautam? Ba ca vreau inca o lingura la fel, ba ca vreau sa ma mai joc cu vopselele, ba ca… mama stie instant, din vehementa tonului/ a cerintei mele ca VREAU SA PROVOC CEARTA.  Asa este, abia astept un Refuz de-al mamei, ca sa incep criza. Asa ca, mama hotaraste ca inca nu va declansa criza, cat sa stam la o discutie linistita cu Grazi.
Apoooooooooooi… eu incep sa presez, “vreau sa…”… mama anunta ca e ora de spalat+ culcare…
Eu gasesc: UN POMPON! “Unde este celalalt pompon verde?”
“L-ai facut cadou B… anei, iti amintesti?” zice mama.
“Vreau pomponul verde, vreau sa am 2 pompoane verzi; cand mi-l da inapoi?”
“Pai, iubita, un cadou nu se mai cere inapoi…” Nu va relatez toata discutia. Aceasta discutie despre pompon a mai avut loc si cu alta ocazie, deci eu stiam ffff bine unde este Pomponul Verde nr. 2, si stiam de asemenea, ca “darurile nu se cer inapoi”. Daaaaaaaaaaar… nu stiam alt motiv mai bun sa ma apuc de plans. Este evident ca de aici pornire, spalatul si imbracatul s-au petrecut intr-un plans sfasetor. "Vreau sa am 2 pompoaaaaaaneeee verzi!"
Mama a incercat sa afle ce alte suparari am, decat pompoanele… nu vreau sa am aceasta disctie! Dar mama stieJ Iar eu i-am recunoscut lui Grazi, asa , in treacat, ca sunt suparata… desi aveam o fata vesela, cand i-am spus.
In fine, la un moment dat se termina sfasierea, printre lacrimi, olite, ne apucam de citit. Totul calm si pace.
 Apoi, in pauza de lectura: “Mami, vreau sa cresc mare!”
“Da, iubita, cresti mare!”
“Pai, cand?”
“Pai, in fiecare zi, cate un pic, uite asa… blabla…”
“Uaaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuu, vreau sa cresc maaaaaaaare!” Alt plans, alta sfasiere… Mdda, nu e bine nici asa, cresc mare, dar EU VREAU sa cresc mare! Mama o da iar pe gluma, sa cresc ca si Alice… sa-mi ramana hainele mici etc. etc.
“Bine, si daca o sa cresti mare, ce-ti doresti?”
“Sa ma fac polistist!”
“Aaaaaaaaaa………………………… De ce??……………..”
“Ca sa pot sa-ti dau amenda!”
“Ahaaaaaaaaaaaaa! Mie…?”
“Daa!!” Nu mai conteaza de ce. Important ar fi sa o pot pedepsi pe mami, nu?!?
Mai plang un pic, si aleg cartea urmatoare. Dumbo. Cand se termina lectura: “Mami, vreau si eu un elefantel!”
“Immm, pai nu prea se poate sa avem elefa…”
“Ba daaaaaaa, vreau si eu; sa cumparam!”
“Mami, dar nu putem cumpara chiar asa, ce ne trece noua prin cap…”
“Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaau……………..uaaaaaaaaaaaaaaaaau!”
“Imm”, se gandeste mama, “ce neinspirata am fost, sa ma apuc sa fac <educatie morala> in aceste momente… Bine, uite cum facem: maine, am zis ca e posibil, daca doresti, sa nu mergi la gradi, mergi cu mine la Polus, am acolo o treaba… intram si intr-un magazin de animalute si intrebam, vedem ce raspuns aflam acolo… despre elefantei.”
“Dar eu nu vreau la Poluuuuuuuuuuus!”
“Vrei la gradi?”
“Nuuu!”
“Dar ce vrei?”
“Vreau sa stau acasa, sa nu merg niciunde.”
“Aha!”
“Si vreau asa: elefantel si mamica elefant, si tatic elefant, si bunici elefanti… Si stam cate 1ora-2 cu fiecare: 1 ora cu bunicii-elefant, apoi cu familia de elefantel cu tatic si cu mamica; si iar stam cu bunicii, si apoi iar cu mamica si taticul si elefantelul; si apoi cu Gabi elefant, si Steve elefant…” Delir.
Mama a inteles: de cca 2 saptamani am vorbit intr-una, mereu despre bunici, vreau la ei, la Baia Mare, imi este dor de ei. Am hotarat ca mergem vineri. Numar zilele pana atunci. Si mi-e dor de familie! Gabi si Steve sunt matusica si unchiul meu. Asa mi-ar placea sa stea lucrurile: cate-un pic, copiii sa stea si cu mamica, si cu taticul si cu matusica, si cu unchiul… si iar sa fie elefantelul cu mamica si taticul lui, si apoi iar bunicii.
*** Pilda?
Pai… Mami si-a amintit de povestile cu gradi, inceputuri de gradi (ale mele, ale altora)… cand plansul care exista = nu inseamna deloc ca e “rau” ca se intampla; si cand, apoi, lipsa plansului  = nu inseamna deloc ca “e bine”. Mie mi-a fost mai usor zilele trecute, cu un plans bun inainte de plecarea mamei, sa ma descarc, sa am serile mai impacate. Azi mi-a fost mult mai greu. Daca nu am putut plange inainte, descarcarea post-factum a fost mai dificila, mai indelunga, mai greoaie… Dar a fost. Am nevoie de asta. Si ma bucur ca reusesc sa plang/ sa ma “crizez” astfel incat sa eliberez o mare parte din tristete. Nu toata.
Mami a simtit ca in seara aceasta nu s-a sfarsit povestea cu Pomponul Dumbo si familiaJ. Vedem continuarea.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Ce simt eu - interpretare imagini

scoala

gradinita

educatoarea mea
Aceste imagini sunt din Cartea "Poate ca sunt un curcubeu"- Despre Sentimente - de Lauren Snailham. "Este o povestire care ii ajuta pe copii sa exploreze gama larga de sentimente pe care le pot incerca".
Asa scrie pe ea. Pentru ca este pentru copilasi mai mari, eu nu inteleg chiar tot, care-i treaba cu culorile... si sentimentele. Dar uite, eu am simtit nevoia sa "etichetez" imaginile, am rugat-o pe mami sa scriem pe poze. Si uite ce a iesit.
Asa am simtit eu.
Prima imagine: copiii, veseli si povestind sunt "ca la scoala". Asa imi imaginez eu scoala, o adunare vesela de copii; daaaaaaaa, acum pentru mine e o chestie aspirationala. Am senzatia ca toti copiii isi doresc sa creasca, sa poata ajunge la scoala. [Mami are alte pareri, dar inca nu le inteleg exact, nici nu le cunosc pe toate:)]
Urmatoarea imagine: un copil plangand, precis este la "gradinita". Cred ca copiii mai mici plang, si cred ca nu e foarte vesel sa mearga la gradinita. Gradinita e frumoasa, mie imi place, dar mi-ar placea sa stau cu mama. Si poate ca... pentru ca abia asteapta sa mearga la scoala???!!??
La final, o vedeti pe ... Raluca, educatoarea mea. Sic! Este draguta si face mereu "echilibristica"... Immm, ce-o fi insemnand asta, va intrebati? Nici mama nu e sigura ca intelege complet.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Expozitie de muzeu in sufragerie

                                         Expozitie de arta proprie:)
                                         Simeza organizata in sufragerie.
Am fost mandra, cu adevarat, am inteles ce inseamna Muzeul... unde te poti auto-contempla:)

marți, 6 noiembrie 2012

Ora culcarii - tehnici de relaxare


Despre refuzul somnului

Toate aceste povesti de la ora culcarii – cele de mai jos si altele aici- http://mara-intaraminunilor.blogspot.com/2012/10/poveste-cu-mos-ene-si-cei-3-somni.html se trag de la faptul ca eu nu am dormit niciodata nici usor, nici foarte bine (neintrerupt) si nici mult. Ba chiar pe dos. De aceea, mama a fost nevoita sa inventeze tot felul de… povesti, ca sa faca trecerea inspre somn posibila sau mai usoara. Asta nu inseamna ca recurgand la aceste mici “tehnici” lucrurile s-au “rezolvat”. Mama ar descrie cam la fel modul in care eu dorm/adorm, si acum. Doar ca viata ni s-a mai usurat, in multe momente.

      Perceptia timpului/ ceasul/ orele
Mama mi-a vorbit intotdeauna despre ora mesei, ora de somn, ora de iesit afara etc etc. E o tipa rutinata si-i place programul. La cca 2 ani a venit cu un ceas de plastic- o roata colorata, de plastic, fara baterii, nu face tic-tac, dar are limbi si ore scrise, si-n dreptul fiecarei ore este un personaj: Minnie, Winnie, Mickey Mouse etc si altii pe care nu-i cunosc. Am inceput sa invatam ca “Uite, aici, Mickey este somnoros, e ora 2.00, ne culcam si noi”; “Aici, la ora 4, uite, Minnie s-a trezit/ arata de parca ar face gimnastica de inviorare”. Si ce daca? M-a ajutat sa: 1. mai imblanzesc problema refuzului somnului, sa-mi sune mai real ca toti dorm cand dorm si eu, daca apar asa, desenati chiar pe ceas, chiar la orele mele de somn!!!:); 2. Sa exersez cifrele, numaratoarea, logica ceasului.
Nu s-a terminat si sa nu ne imaginam ca de-atunci dorm subit cand vrea mama, ceasul sau Winnie. Nuuuu. A depins de multe. Dar o perioada a fost chiar mai haios momentul culcarii. Iar apoi, desi am mai uitat de ceas, devenea haios cand mama mi-l punea in brate si aveam cu cine sa ma “confesez” la ora somnului.  

Numaratul elefantilor din Poiana
Este tehnica noastra de relaxare, inainte de somn. A debutat cam inainte de 2 ani si acum inca functioneaza foarte foarte bine. Este ca numaratul oilor (de acolo si provine, zice mama).
“Inchidem ochii si vedem o poiana/campie intinsa, verde verde, frumoasa si linistita. In mijlocul poienii se afla un copac inalt, frumos, cu crengi bogate, lasate catre pamant si multe multe frunze verzi. In jurul copacului, sub crengile lui bogate se invart multi multi elefanti, de toate culorile: si elefanti albi, si elefanti roz, si elefanti galbeni, si elefanti gri si elefanti negri, si elefanti albastri etc etc. . Deasupra, fluturasi colorati plutesc usor si pe crengi canta pasarele. Haide sa numaram elefantii: 1 elefant roz, 2 elefanti roz, 3….. 10 elefanti roz; 1 elefant galben… blablabla."
Inainte de 2 ani numaram pana la 10; acum numaram catre 20, unde se plictiseste mama. Ne relaxam, nu inseamna neaparat ca ne afundam in somn instant. Dar numaratoarea din ce in ce mai rara si mai soptita pe mine ma trimite mai usor catre starea de somn, pe care mama vrea sa mi-o induca. E vocea ei care susura, si e bine. Si pentru mama este ceva automat, mai usor de spus decat o poveste, inca o poveste, la care ar trebui sa se concentreze mult mai mult.
P.S. Am pus-o o data pe mama sa faca asta in masina, la drum mai lung, catre bunici. Tata s-a razvratit, caci il apucase cu adevarat somnul. Am fost nevoite sa renuntam!
P.S.2 Poiana aceasta vrajita sa stiti ca mi-a ramas, asa, in viata de zi cu zi. Le spun unora- altora ca "eu ma duc in poiana mea", si doar mama stie ce e, de unde a aparut poiana, toata lumea isi imagineaza ca este doar o vorba aruncata-n vant. Cand colo, Poiana este locul magic, unde orice si totul este posibil! Chiar si doar pentru nasterea acestei Poieni, a meritat inventarea numaratorii de elefanti.

Cum stingem becul la culcare
Candva, era o veioza la distanta de pat, pe care o stingea la culcare mama, vreme lunga, dupa povestea de seara. Cand s-a schimbat decorul din camera, veioza a venit la capul patului. La cca 2 ani nu mai voiam sa (a)dorm; nu mi-era somn, asa ziceam… dar, oricum, refuzam sa stingem becul. Mama stingea, eu aprindeam, si tot asa, o vreme. Pana cand, mama a inceput sa refuze sa stinga becul: “Dorothy/ Iepurasule striga ea la personajul din cartea citita atunci, vino, te rog, sa stingi becul, eu nu am chef! Mara, spune-i te rog…” Mi-a fost suficient o singura data acest joc, pe cuvant. De atunci, sting becul fara nici o problema. Nici o exceptie de la regula, in aceste luni. Dar facem acest joc mereu mereu, de 1 an de zile. In fiecare seara mama intreba: “Cine stinge becul? Dorothy? Ariciuleeeee! Cocosuleee!” Ma intreceam cu prietenii mei care e primul la intrerupator. 
Acum, de multe ori, ii raspund simplu, mamei, sa-l stinga ea. Sau, sunt seri cand e evident ca nu mai e necesar sa intrebe, o las pe ea, ma ascund in vizuina.

Somn Usor si Noapte Buna!

duminică, 4 noiembrie 2012

Povestea Jucariilor Marei



In strada Plopilor nu erau deloc plopi. Asa ca, vantul suiera printre frunze de tei, nuci, castani si alti copaci, pe care nici eu, nici mama nu-i re-cunoastem. Oricum, nu conteaza foarte mult. Cand eram mai mica, adica prin primavara- si copacii erau infloriti- vorbeam cu ei: cei cu flori se numeau Florin, cei doar cu frunze se numeau Verzuliu. Acum, chiar uitasem de aceasta chestiune, mai rar copacii mei au nume.
…………………………………………………………………………………………………………
Era noapte si Alla se trezise:
“Alec, Alec, trezeste-te! Se aude ceva ciudat, ce e?”
Alec mormai, se intoarse de pe-o parte pe cealalta si trase o tranta.
“Immm, ce e? Am cazut… Unde suntem? Unde sunt ceilalti?”
Ei doi erau in baie, Alec cazuse de pe treapta de la dus, unde Mara ii uitase de cu seara.
“Am adormit aici, in baie, unde ne-a lasat Mara, dar alta e problema… Se aude ceva ciudat… Tu nu auzi?”
In liniste, cu urechile ciulite ascultau amandoi:
“Daaaaaaa…”
Se auzeau pocnituri, mici tipete, fojgaieli si icnituri, scancete si smucituri.
“Ce-o fi asta?”
Si pornira amandoi, incetisor, pe holul intunecat, spre camera de zi, de unde veneau zgomotele.
Acolo, camera intunecoasa era iluminata pe jumatate de luna si de felinarul strazii.  Zgomotele, voci pitigaiate, plangacioase, veneau mai ales, dinspre masuta cu rotile de sub geam:
“Da, sigur, dar pe voi, cel putin, va duce la baita regulat… va mai pune la somnic, va plimbati cu caruciorul, va dati in hinta si povestiti toata ziua, cate ceva… Pe cand noi…”
“Da, da, nu fiti necajite, ca vine si vremea voastra…” sopteau vocile din canapea.
In canapea erau “ceilalti”- Bibi, spiridusul mov, Abott, Dumbo, Pluto oita Thea si Theio cea mica…
In rafturile masutei si pe jos, pe langa masuta, “zaceau”: cutii cu cuburi, lego, puzzle-uri, carti de colorat si altele asemenea. Alaturi, intr-o pungulita de hartie sinele trenuletului de lemn atarnau pe margini, aruncate la repezeala, pentru somn.
“Waaaaaaa, waaaauu, pe noi ne baga-n seama foarte rar, uita de noi repede, ramanem aici, in rafturi sau cutii sau pungulite vreme lunga; alteori, ne uita, pur si simplu, pe podea, ca sa dea fuga la voi, sa va povesteasca, sa va aline. Voi primiti, apa, mancare, sunteti sterse cu servetele umede, va uitati la filmulete, dansati, sariti coarda…” plangeau jucariile nefolosite.
“Haideti, haideti, nu va suparati… Uite, sunt momente cand si pe noi ne lasa aruncate pe podea, stam la baie pe jos… si ea se apuca de literele din cutiuta, sau de framantat aluatul. Ati vazut-o aseara… ne-a lasat murdari pe gurita la masa, dupa cina, si s-a apucat de aranjat cifrele pe frigider. Eu cred ca nu are rabdare, trebuie sa invete sa fie mai ordonata”.
Alla si Alec priveau si ascultau stupefiati. “Dragilor, dragilor, nu va agitati! Fetita noastra creste-creste in fiecare zi si zilnic ea invata tot mai mult sa aiba rabdare si pentru voi, dragi puzzle-uri si lego-uri si cuburi. Si invata treptat-treptat sa ne aranjeze pe toti, seara la culcare. Uite, noi o sa-i cerem sa ne culce seara in cosuletul nostru, special pregatit; iar voi sa o rugati, de fiecare data, sa va puna la locul vostru, sa nu mai zaceti asa, pe podea. Haideti sa-i spunem ce ne dorim, va fi mai usor pentru ea sa ne inteleaga. Vreti asa?”
“Daaaaaaa” au raspuns in cor vocile pitigaiate si smiorcaite, si din raft si din canapea.
“Uite, mai sunt cateva ore pana la trezire – au continuat Alla si Alec. Cand se pregateste de gradinita, dimineata, noi toate o sa-i spunem ca o asteptam frumos in cosulet, unde ne va lasa. Iar voi sa-i urati o zi frumoasa si sa-i spuneti ca o asteptati la joaca. Ea o sa-si aminteasca de voi si o sa va raspunda. Si asa, o sa se obisnuiasca ca noi toti o asteptam acasa! Acum, somn usor tuturor!”.