Ora culcarii - tehnici de relaxare

Despre refuzul somnului

Toate aceste povesti de la ora culcarii – cele de mai jos si altele aici- http://mara-intaraminunilor.blogspot.com/2012/10/poveste-cu-mos-ene-si-cei-3-somni.html se trag de la faptul ca eu nu am dormit niciodata nici usor, nici foarte bine (neintrerupt) si nici mult. Ba chiar pe dos. De aceea, mama a fost nevoita sa inventeze tot felul de… povesti, ca sa faca trecerea inspre somn posibila sau mai usoara. Asta nu inseamna ca recurgand la aceste mici “tehnici” lucrurile s-au “rezolvat”. Mama ar descrie cam la fel modul in care eu dorm/adorm, si acum. Doar ca viata ni s-a mai usurat, in multe momente.

      Perceptia timpului/ ceasul/ orele

Mama mi-a vorbit intotdeauna despre ora mesei, ora de somn, ora de iesit afara etc etc. E o tipa rutinata si-i place programul. La cca 2 ani a venit cu un ceas de plastic- o roata colorata, de plastic, fara baterii, nu face tic-tac, dar are limbi si ore scrise, si-n dreptul fiecarei ore este un personaj: Minnie, Winnie, Mickey Mouse etc si altii pe care nu-i cunosc. Am inceput sa invatam ca “Uite, aici, Mickey este somnoros, e ora 2.00, ne culcam si noi”; “Aici, la ora 4, uite, Minnie s-a trezit/ arata de parca ar face gimnastica de inviorare”. Si ce daca? M-a ajutat sa: 1. mai imblanzesc problema refuzului somnului, sa-mi sune mai real ca toti dorm cand dorm si eu, daca apar asa, desenati chiar pe ceas, chiar la orele mele de somn!!!:); 2. Sa exersez cifrele, numaratoarea, logica ceasului.

Nu s-a terminat si sa nu ne imaginam ca de-atunci dorm subit cand vrea mama, ceasul sau Winnie. Nuuuu. A depins de multe. Dar o perioada a fost chiar mai haios momentul culcarii. Iar apoi, desi am mai uitat de ceas, devenea haios cand mama mi-l punea in brate si aveam cu cine sa ma “confesez” la ora somnului.  

Numaratul elefantilor din Poiana

Este tehnica noastra de relaxare, inainte de somn. A debutat cam inainte de 2 ani si acum inca functioneaza foarte foarte bine. Este ca numaratul oilor (de acolo si provine, zice mama).

“Inchidem ochii si vedem o poiana/campie intinsa, verde verde, frumoasa si linistita. In mijlocul poienii se afla un copac inalt, frumos, cu crengi bogate, lasate catre pamant si multe multe frunze verzi. In jurul copacului, sub crengile lui bogate se invart multi multi elefanti, de toate culorile: si elefanti albi, si elefanti roz, si elefanti galbeni, si elefanti gri si elefanti negri, si elefanti albastri etc etc. . Deasupra, fluturasi colorati plutesc usor si pe crengi canta pasarele. Haide sa numaram elefantii: 1 elefant roz, 2 elefanti roz, 3….. 10 elefanti roz; 1 elefant galben… blablabla."

Inainte de 2 ani numaram pana la 10; acum numaram catre 20, unde se plictiseste mama. Ne relaxam, nu inseamna neaparat ca ne afundam in somn instant. Dar numaratoarea din ce in ce mai rara si mai soptita pe mine ma trimite mai usor catre starea de somn, pe care mama vrea sa mi-o induca. E vocea ei care susura, si e bine. Si pentru mama este ceva automat, mai usor de spus decat o poveste, inca o poveste, la care ar trebui sa se concentreze mult mai mult.

P.S. Am pus-o o data pe mama sa faca asta in masina, la drum mai lung, catre bunici. Tata s-a razvratit, caci il apucase cu adevarat somnul. Am fost nevoite sa renuntam!
P.S.2 Poiana aceasta vrajita sa stiti ca mi-a ramas, asa, in viata de zi cu zi. Le spun unora- altora ca "eu ma duc in poiana mea", si doar mama stie ce e, de unde a aparut poiana, toata lumea isi imagineaza ca este doar o vorba aruncata-n vant. Cand colo, Poiana este locul magic, unde orice si totul este posibil! Chiar si doar pentru nasterea acestei Poieni, a meritat inventarea numaratorii de elefanti.

Cum stingem becul la culcare

Candva, era o veioza la distanta de pat, pe care o stingea la culcare mama, vreme lunga, dupa povestea de seara. Cand s-a schimbat decorul din camera, veioza a venit la capul patului. La cca 2 ani nu mai voiam sa (a)dorm; nu mi-era somn, asa ziceam… dar, oricum, refuzam sa stingem becul. Mama stingea, eu aprindeam, si tot asa, o vreme. Pana cand, mama a inceput sa refuze sa stinga becul: “Dorothy/ Iepurasule striga ea la personajul din cartea citita atunci, vino, te rog, sa stingi becul, eu nu am chef! Mara, spune-i te rog…” Mi-a fost suficient o singura data acest joc, pe cuvant. De atunci, sting becul fara nici o problema. Nici o exceptie de la regula, in aceste luni. Dar facem acest joc mereu mereu, de 1 an de zile. In fiecare seara mama intreba: “Cine stinge becul? Dorothy? Ariciuleeeee! Cocosuleee!” Ma intreceam cu prietenii mei care e primul la intrerupator. 

Acum, de multe ori, ii raspund simplu, mamei, sa-l stinga ea. Sau, sunt seri cand e evident ca nu mai e necesar sa intrebe, o las pe ea, ma ascund in vizuina.

Somn Usor si Noapte Buna!

Personaje de poveste

Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.

La nevoie…

La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…

Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J

Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.

Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:

“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”

“De ce ti-e frica?”

“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).

Sau

“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?

“………………………... “

“Mara, vrei sa repet?”

“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.

Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?

Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.

Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.

In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!

Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.

Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"

O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

Poveste cu Soarele si Luna

Despre jocuri, imparteli si “fiecare, pe rand”

Demult, demult, intr-o vreme de care nimeni nu-si aminteste foarte bine, Soarele si Luna erau prieteni buni, nedespartiti, stateau mereu impreuna, se jucau si povesteau, cu mare bucurie. Intr-o buna zi, cum stateau ei asa, la povesti, nu stiu ce le veni, ca-ncepura:

Luna: “Eu sunt mai frumoasa, eu am lumina alba si stralucitoare…”

Soarele: “Ba eu sunt mai frumos, eu am lumina galbena si puternica…”

Luna: “Ba eu stralucesc mai tare, uite ce rotunda sunt, daca vreau eu…”

Soarele: “Ba eu sunt si mai rotund si stralucesc atat de tare ca nu te poti uita la mine.”

Luna: “Ba eu, luminez puternic puternic.”

Soarele: “Ba eu, luminez in toate cotloanele.”

Luna: “Ba eu…”

Soarele: “Ba eu…”

Luna: “Ba eu!”

Soarele: “Ba eu!”

Si au tinut-o asa, ore in sir, de-au facut o galagie teribila, nimeni nu se mai auzea si nu se putea odihni linistit: nici stelele, nici copacii, nici norii si pasarelele, nici raurile si florile…

Si-atunci, Zana cea Buna si Inteleapta, s-a saturat de galagia lor, a venit si le-a spus:

“Gata! Gata cu galagia asta! Nu se poate sa va certati asa, la nesfarsit… V-am ascultat, si m-am gandit astfel: Unul dintre voi va veni sa lumineze Ziua, celalalt va veni sa lumineze Noaptea! E bine asa?”

“Daaaaa!” Au raspuns cei doi, intr-un cuvant. Si-astfel s-au multumit, s-au impacat si au fost din nou, cei mai buni prieteni. De-atunci, fiecare are momentul lui, cand lumineaza cel mai puternic si este cel mai stralucitor si mai maret… si se bucura de asta. Cateodata, cand sunt de acord amandoi, Luna vine in vizita la Soare, ziua spre-nserat, si stau amandoi la povesti, sus pe Cer. De pe Pamant se vad amandoi, dar Soarele lumineaza cel mai puternic; pana vine noaptea si Soarele o lasa de tot pe Luna in locul lui, pe Cer.

Nu stiu de unde a scornit mami povestea asta, dar e tare haioasa, mai ales ca poti sa gasesti langa tine mereu, cate un Soare si cate o Luna. Uite, Mami e Luna, si Tati e Soarele, iar eu sunt Zana cea Buna si Inteleapta… Suuuper! In felul acesta, pot sa fac pace intre ei, eu sunt cea cu bagheta magica, din nou. Ma amuza, cateodata, sa-i las sa faca un vacarm teribil, imi acopar urechile, si-i pun la cearta… si ei asteapta cu nerabdare sa soseasca Zana cea Buna.

Vrei sa zicem ca

Din Seria Despre preventie si tratament :)

De vreo 2 luni am o noua formula magica: "Ziceam ca...", "Mami, vrei sa zicem ca...?"

Intr-o seara, ma pregateam sa dorm cu tati, ceea ce nu-mi era foarte confortabil atunci (da, m-am obisnuit tare cu mami, da)... dar voiam si sa fiu cu tati... asa ca i-am spus, cand ne pregateam sa stingem becul: "Tati, vrei sa zicem ca acum tu esti mami si o sa dormim linistite impreuna? " Tata a cam ramas fara cuvinte. L-a marcat intelepciunea modului de a pune problema si a-mi rezolva conflictul intern; si a realizat ca fetita lui a crescut maaaare, au inceput jocurile cu "Ziceam ca..."

Asa ca, mama - care repede invata tot ce e nou - imi trage clapa uneori.
Exemplu:
"Mami, hai sa mergem in parcul Dacia, acum..."
"Hei, parcul Dacia e in Baia Mare, nu in Cluj... noi suntem in Cluj, acum".
"Dar vreau sa mergem in parcul Daciaaa..."
"Ok. Vrei sa zicem ca mergem in parcul Dacia si sa mergem in Babes?"

E pe limba mea. Asa, daaaa, inteleg. Vreau sa zicem ca...

Sa previi criza= sa intelegi

Din Seria Despre preventie si tratament:)

Seara. Nu vreau sa plec acasa, din parc. Mama mi-a strigat chemarea si a pornit-o pe alee, eu atarn inca, de tobogan. E-n capatul aleii, ma asteapta. Eu aman, ea ma priveste, eu aman… ea intelege complet: ca e inutil sa repete, sa mai strige, ca am inteles perfect, ca sunt obosita – dupa o zi fara somn de pranz- , ca e o stare de plans si cearta in mine, gata de iesire… si ma asteapta, doar. Am pornit, in 4 labe, de-a busilea. Nu zice nimic, porneste si ea, incetisor catre casa, vecinele din parc se uita la mine, se uita la ea, poate se-ntreaba ce va urma… Mama merge incetisor, ca sa o pot ajunge, ma intampina:

“Ia, te uita, cine-a venit! Avem un melc… Melc, melc, codobelc, scoate coarne…” si-mi canta tot cantecelul.

Apoi, mergand tot incetisor, ca sa o pot urma de-a busilea:

Mama: “Bibi – Bibi al meu e e la ea in brate – ai vazut ce-avem aici?

Bibi (cica): “Nu am vazut, dar eu vreau sa vina Mara… Unde e  Mara?”

Mama: “Bibi, draga, Mara nu cred ca vine cu noi, dar avem in schimb un melc tare dragalas… Ia te uitaaaa!”

Si o tine tot asa, in discutii cu Bibi, cantat cu melcul, inaintat incetisor, pana ma dor genunchii si vreau si eu sa fac parte din sceneta lor… Nu dureaza mult. De data aceasta, mama a ales sa fie inteleapta. Si eu, la fel, am inceput sa ne cunoastem si am stiut ca alegerea ei a insemnat ca nu vrea cearta si-mi intelege starea.

Jocul de’a “Ba NU! Ba DA!”

Din Seria Despre preventie si tratament:)

"Ba NU! Ba Da!" - Deja, dupa 2,6 ani devine unul dintre "jocurile" preferate intre noi, copiii. Evident, ne place sa-l facem si cu adultii, daca cineva isi pune mintea cu noi. Stiu, toate cartile de parenting ii invata pe parinti sa nu cumva sa intre in acest joc de-a “cine e mai puternic, stai ca-ti arat eu!”; si cartile au dreptate, jocul are un potential de razboi foarte puternic.

Mama il strica teribil, si pare ca chiar ii place sa-l strice in acest fel. 

[In ultima vreme pare ca mamei ii place si sa strice limba romana: o amuza cacofoniile si refuza sa schimbe stilul de scriere dupa noile norme ale Academiei, si mai are cateva toane, cum ar fi virgula inainte de <<si>> Nuuu, Mama, nu se face in limba romana!]

Mama: “Acum mergem sa spalam dintii!”   Eu: “Ba NU!”

Mama “Ba Daaaa!”- aparent serioasa, ca si cum chiar va avea loc acest dialog.      Eu: “Ba NU!”

Mama: “Ba NU!”

Eu: “Ba DAAA! BA NUUUU! Mami, tu spui Ba DAaA, te-ai incurcat!”

Mama: “Bine, bine, BA DA! BA Da! BA NU! Ba Nuuu...”

O da in incurcatura, trebuie sa o corectez mereu, caci ea spune tot ca mine, si ma enerveaza, dar ma amuza… 

Am uitat ca trebuia sa ne spalam dintii. Acesta nu era un joc despre “Sa vedeti cat de repede se rezolva spalatul dintilor cu un joc destept”. Nuuuu.

Era un joc despre “cum se poate preintampina o criza, daca aveti inspiratie (si noroc)”. Mama face la fel si cand eu ma "joc" cu vreun copil in acest fel (oare fetelor le place mai mult acest joc? mamei i se pare ca il joc mai frecvent cu fetele… am sa urmaresc si eu)… ne bulverseaza, e enervanta, ma rog, e adevarat ca uitam sa ne certam noi doua, ne directionam energiile catre mama.

Cat despre dinti, o luam mai incolo, de la capat, cu o noua gura de aer. Si totusi, asta nu era despre preventia cariilor.

Statuile si Semaforul - Cum ajungi la tinta cel mai rapid posibil

Despre detensionare, putere, incredere si timp relaxat

Varianta 1
Cea care ajunge prima in varful scarilor are puterea sa se transforme in statuie, si o poate face si pe cealalta statuie.

Ajung in capul scarilor si inlemnesc intr-o pozitie caraghioasa: indoita, scalambaiata, iar mama, pe trepte, mai jos, e obligata sa inlemneasca si ea. In general, eu sunt prima, evident. Ajung in capul scarilor si strig: “Statuie!”, iar mama intepeneste. Apoi, mama se straduieste sa ma depaseasca ca sa ajunga ea in varful treptelor, sa ma prefaca in statuie. 

Jocul e mai vechi. Acum luni de zile doar eu castigam competitia "cine ajunge prima pe treptele de sus". Azi, spre exemplu, am lasat-o si pe mama sa fie prima, sa aiba ocazia de a ma inlemni. Si apoi, i-am cerut "Ma lasi pe mine sa ajung?". Daaaa, asta e fain la mami, cu ea pot de cele mai multe ori sa castig eu.

Cat de important este pentru noi, copiii, sa castigam aceste mici competitii explica altii, in cartile lor... spre exemplu, playful parenting :) (PP). Eu doar le confirm spusele.


Varianta 2
Cea care este prima are dreptul sa modifice culoarea semaforului: “Mergem, mergem, mergem… e rosu! Stai!” Intepenim amandoua. “Mergem, mergem, mergem… e verde!” Alergam amandoua, care e prima? Tot eu. Iar dau comanda: “E rosu! Stam!” “E verde! Alergam!” E o modalitate de a ajunge la tinta cat mai rapid posibil si intr-un mod mai amuzant decat “Mara, hai sa ne grabim, trebuie sa ajungem la cina si esti varza de oboseala!!!!”

Praful magic

De criza, de atmosfera, de imbarbatare... :)

Praful magic il avem la noi, fie in buzunar, fie il luam la repezeala de alaturi (din iarba, din aer) si-l folosim repede, ca sa rezolvam o situatie. Presaram cu grija acest praf si orice greutate se rezolva. Uneori, de exemplu, este praf magic de alergat: trebuie sa mergem acasa, sa parasim parcul, si nu ne dam smulse; cu praful magic de alergat, pur si simplu ne apuca alergatul. Mai trebuie presarat si pe parcursul drumului, caci efectul e de durata medie, dar avem din belsug. 

Candva, aveam si o bagheta magica de alergat (un betisor de xilofon). Ea ne ajuta la fel de mult si ii facea chiar si pe copiii din parc sa alerge: era suficient sa le spuna mami: “Acesta este betisorul magic de alergat, Uite, Pfic-pfic!" catre ei si ii apuca fuga. Le placea la nebunie, dadeau rotocoale pe langa mama sa-i mai ating un pic, sa prinda iarasi aripi. 

Si mami a inceput sa primeasca praf magic de la o prietena, chiar prin sms, pe telefon; am auzit cand ii spunea tatei. Si ce bine i-a picaaaaat!

Asa ca, uite Pfic-Pfic! un pic de praf magic si tie!

Vorbitul in limbi

De atmosfera

Este ca un fel de limbile din Turnul lui Babel. Pare de neinteles. Pentru cei din exterior. Dar este limbajul care ne uneste foarte bine in momente in care limba uzuala nu mai pare sa functioneze ca liant.

Eu, in stare de iritare, mama da sa raspunda cam la fel... in schimb se petrece cam asa:

“Dislacala ala bili camdala, condo?”

Iar eu stiu clar sa-i raspund: “Condo, dischinela panda”.

“Panda contobimbi fongo santa mona”.

Si alte cateva fraze, nu e neaparat un dialog lung. Nu dureaza mult. Dar imi aduce intotdeauna zambetul pe buze. De ce? Simt ca ma conectez perfect cu mama. Este un mod de a vorbi pe care doar noi doua il practicam (adica, mai e si tata, uneori, in utima vreme. Dar, cu siguranta ca nu va intra vecina in jocul acesta). Eu si cant in aceasta limba, mama stie si ea sa cante in aceasta limba… chiar pusa spontan in fata microfonului i-au iesit melodii destul de bune. Dar prin aceste sunete, in mod obisnuit ne transmitem stari. Pentru ca puterea cuvintelor este mai mica decat puterea emotiilor ce se transmit prin sunete. Nu e nevoie de cuvinte, ci de emotiile de dincolo de ele. Si atunci, intonatia, mimica, sunetele sunt suficiente ca sa ne vorbim si sa ne intelegem:  ne aratam ca ne pasa si ca, de fapt, nu vrem sa avem dezacord.

Vorbeste cu tot ce te-nconjoara – exprimare libera!

      De atmosfera

Faptul ca mama-mi spune: “Pai, ia vorbeste cu cacul, intreaba-l, pe unde e, de ce nu vine?”; “Ia vorbeste cu masa asta, spune-i <<mai, masa mai, ce m-am lovit!>> si faptul ca si ea face asta, cateodata - vorbeste cu obiectele din jur (nu  doar pentru mine, face asta natural, chiar daca nu frecvent J) m-a ajutat sa exprim mai usor ceea ce-mi trece prin minte, sa spun, sa formulez ceea ce simt.

Pe scara, cand era intuneric spunea: “Becule, aprinde-te!” – pentru mine era o scamatorie la varsta aceea (dupa 1 an). Acum, stiu ca nu e tocmai asa, dar tot imi place, acum vorbesc eu cu becul, cand urcam si e stins.

“Mingeee, ma superi, de ce nu stai?”

Chiar daca stiu ca obiectele nu pricep nimic, cred ca ma amuza si ma ajuta sa scot din mine ceva ce este acolo, cu siguranta. Adica, in loc sa ma gandesc “ce intuneric e, de ce nu se aprinde becul?” – ma amuz sa vorbesc cu el; cu siguranta am o frustrare ca nu pot sa prind mingea, dar mi-e mai usor cand o verbalizez cumva.  

Mancatul pe rime- pe la 1-3 ani

De atmosfera

Mai ales in perioada cand mama e cea care alimenteaza gurita cu lingurita. 

Rimele, poezelele si cantecelele ad-hoc imi plac tare, caci ele prind exact ideea momentului:

“ Vine-un soldatel pe drum/ Uite-l, uite-l chiar acum/ A ajuns si bate-n poarta/ Cioc-cioc-cioc / Na, ca-i blocata/ Oare merge-n alta casa… ba-i deschisa/ Uite-l lasa… A intrat/ S-a asezat…” Ma rog, asta e o varianta... cam asa arata, niste rime simpliste si foarte adaptate la ce se petrece pe moment.

“Brocolli s-a-mprietenit cu orezu-ngalbenit/ Si s-au asezat acum, sa vorbeasca… chiar pe drum/ casca, casca/ c’altfel pleaca…”

La luatul siropelelor (mai putin placut in perioada racelilor) avem deja un ritual, dat de un astfel de cantecel. Desi nu e necesar sa fiu intotdeauna “convinsa”, imi place sa strang buzele si sa refuz, pana nu aud lingurita incarcata cu sirop cantand: “Vine, vine-o albinuta/ Uite-o floricica/ Nu e, nu e, nu e-o floare?/ Pleaca la plimbare… si gaseste alta floare…” dar aici se desfac buzele, se casca gurita, de teama ca lingurita sa nu fie inghitita de cealalta floare pe care mama pretinde ca a gasit-o pe perete, pe frigider etc etc. “Uite, s-a deschis portita! Bravooo!"

Gee, e adevarat ca atunci cand insist sa stau prea mult cu gura inchisa, mama devine mai serioasa: "Maaaaaraaa, hai deschide portita, ca-mi curge siropul!".

Vorbitul-cantat

De atmosfera

Mama vorbeste mult cantat, nu doar cu mine, stiu ca-i place ei, din tinerete/copilarie.

Incearca asa: In loc de: “Mara hai la masa, e  3-a oara!”

Canta o arie de opereta sau o melodie aiurea (nu ca ar avea vreun talent deosebit). De exemplu: “Mara, la masa-acum/ Mara, eu sunt pe drum/ Mara, eu nu mai pot/ Mara, mananc chiar tot”.

Sau 

“ Mara, ai dintisori?/ Mara… sunt galbiori/ Uite, hai sa-i spalam/ Si-astfel ii curatam/ Vaaaaai, e-un peste aici/ Oare e si-un arici?” lalala blalalabla.

Scoate multe multe cantecele din acestea, in diverse momente, cred ca o ajuta pe ea sa nu se enerveze; prea tare. Stiu ca uneori ii vine sa ma manance de nervi, ii vine sa ridice tonul, chiar incepe: 

“Maaaaraaa! Ma enervez!” si continua: “Si-acum te colorez/ am sa te- ngalbenesc/ca pe o ratusca macaita/ pe o balta pleoscaita. Hai la creioane”. Am dat acest exemplu ca sa arat ca nu toate cantecelele ei sunt reusite, sau ca ele ar fi rime nemaipomenite mereu; uneori ii ies, alteori mai putin, dar faptul ca ea canta subit, in tonuri haioase, cand era gata-gata sa inceapa o cearta, schimba atmosfera. Credeti-ma, e foarte de ajutor pentru mine deoarece este foarte de ajutor si pentru ea.

Urcatul scarilor... si in 4 labe

   Destinde atmosfera   

   De ce, pana la urma, au adultii asa o oroare ca al lor copil sa frece scarile – urcand la etaj in 4 labe- cand, inainte cu cateva minute, cu siguranta a frecat pe jos in parc sau cel putin, o bordura, doua, prin oras? 

   Mama a inteles asta, pana la urma; e acelasi tip de mizerie. Nu inseamna ca ii place foarte tare, dar a realizat ca interdictia nu functiona, ca daca ii ceri unui copil de 2 ani, obosit, sa urce scarile pana la etajul 4 este rezonabil sa-l lasi sa o faca cum poate el: si daca asta inseamna sa urce in 4 labe, asta e! Nu dureaza la infinit. 

   In anumite momente, mama practica strategia ei cu: “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”. Si ne asezam la odihna pe o scara. Asta daca vrea sa evite luatul in brate sau crizele de oboseala.

Pupici cu lipici

De conexiune, de destindere

Pupicul cu lipici s-a nascut odata, dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand… hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important. Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.

Conexiune dupa absenta

Jocuri de conexiune

A ajuns mama acasa dupa 1 zi intreaga in care fusese la un curs.

Dupa-masa si seara precedenta am stat si dormit cu tata, din acelasi motiv al absentei mamei. Eram cam suparata. Dimineata mi-a povestit, simtind ca eu nu vreau sa plece – dupa ce i-am zis ca merg si eu cu ea, la curs:

“E important pentru mine cursul acesta. Dupa acest curs, voi fi mai inteleapta, eu ma voi simti mai bine si noi doua ne vom simti mai bine impreuna, ne vom juca si mai frumos.” Am inteles ceva, am lasat-o, am plecat la tata.

Dar acum, era ora 17,30, era din nou acasa, am primit-o cu un chiot dupa care mi-am intors fata de la ea. A facut cu mine un pic de cucu bau, apoi am plecat sa-i arat noul xilofon pe care mi l-a achizitionat tata. (Daaa, tati mai umple momentele grele cu cate-o cumparatura frumoasa :), pentru el, in primul rand. Adica, el e suuuuper incantat!) Din una-ntr-alta am ajuns sa-i dau mamei cu betele in cap.

Continuare:

 Tata: “Mara, nu e voie sa o lovesti pe mama”. 

Mama ii face semn ca e ok.

Mama: ”Ahaaaa, iti vine sa ma bati? Asta vrei? Ai vrea sa ma bati? Te-am suparat? Ok, stiu, te-am suparat ca am fost plecata, si-ti vine sa ma bati”. M-am uitat la ea: chiar a inteles, mama mea! Atunci, mi-a trecut; a fost important ca a verbalizat-o ea pentru mine, asta simteam, dar nu imi venea sa o spun asa, nu am aceasta obisnuinta a exprimarii a tot-tot ce simt, chiar daca vorbesc bine. Si poate, nici nu stiu intotdeauna sa-mi recunosc sentimentele, ca sa pot verbaliza, sau poate nici nu sunt constienta exact de ce simt si cum mi-a venit sa o bat pe mama. 

Am trecut la altceva. 

Un joc super dragut: m-a fugarit in 4 labe prin camera, pretinzand ca vrea sa ma prinda, eu alergand sa fiu prima. Ne mai impiedicam si cadeam una peste alta. “Mai vrei? ii spuneam mamei. Hai sa ma mai prinzi”. Si iar o luam de la capat. A tinut 10 minute bune, pana am trecut la altceva. Am petrecut toata dupa-amiaza in sufragerie, toti trei, pentru momente de reconectare. A functionat. Am mai gustarit, mama a mai fugit pe la bucatarie, dar pe ansamblu m-am jucat cu mama: de-a gatitul, de-a pansatul (ii pun pansamente/ plasturi destul de frecvent - acest joc de-a doctorul/ sau alinatul mamei imi da mie ocazia sa fiu cea "in control"), de-a altele.

La ora 20.00 mama a anuntat ca joaca s-a terminat, strangem camera si ne pregatim de un lapte, baie si somn. Iar ea avea de spalat vasele. 

Atunci, dupa 5 minute in care deja nu ma mai baga in seama, deja plicti:

“Mami, hai in camera sa facem baloane!”- eu, pe un ton incantat si fericit (nu aveam spuma de baloane, aveam eu o sticluta goala, erau baloane imaginare).

“Uaaaau, cine face baloane?”

 “Eu”

[A fost extrem de important sa nu aud: “Mara, acum nu pot, trebuie sa spal vasele, am spus ca am oprit joaca”. Mama a invatat acest lucru in timp, caci acum 8 luni probabil ca asta as fi auzit.]

“Uaaaaaau, si de ce nu le faci aici?”

“Pai, daca vrei, le fac!”
“Vreaaaaaaau!”.

I-am tras cateva baloane imaginare, ea s-a prefacut ca se uita dupa ele… a apucat cana din care urma sa beau laptele:

“Si acum, hai sa prindem baloanele cu cana asta. Uite, le punem aici – si se apuca sa”vaneze” baloane imaginare cu cana. Si le numaram, uite asa – imi pune mie cana in mana, si acum se porneste sa toarne laptele praf cu mensura numarand: “Un balon, 2 baloane…. Gataaaaaaaa. Acum trebuie sa adaugam apa”. Ma lasa pe mine sa pun cica, apa, din sticluta mea cu baloane, apoi termina ea laptele, cu adevarat.

Urmeaza baia.  “Mara, la baiee!”

“Nu vreaau!”

“Mara, unde este Alina? Spune-i sa vina la baie. (In ultimele zile numele pe care mi l-am luat, acasa si la gradi a fost Alina).

“Pai, Alina e la baie”

“Ahaaa, ok, ma duc sa-i fac dusul.”

“Pai, Alina a facut dusul.”

“Nuuuu, nu cred.”

“Ba daaaaaaa, a facut dus cu mama ei”

“Ahaaaa, pai atunci: Alina, o spalam doar pe Thea” (oita mea). O aduce imediat din camera.

Da sa-mi inchida usa de la baie in nas, imi spune draguta:

“Paa, scuze, noi (ea cu Alina:)) o spalam acum pe Thea”.

“Pai, si eu vreau!”

“Pai, nu se poate, ai sa te uzi, esti imbracata, nu ai putea decat daca intri in cada si…”

“Pai, ma dezbrac, si eu vreau…”

De aici, lucrurile s-au aranjat mai lin, catre somn.

Inainte de adormire, imi frec mana de obrazul ei. O deranjeaza atunci cand o fac prea insistent. Imi spune:

“Inceteaza, nu-mi place”

“De ce?”

“De verde!”

“Ba e rosu!”

Si gata, la somn.

Aceasta dupa-amiaza a fost terapie prin joc, pentru mine. Altfel, supararea mea pe absenta mamei  s-ar fi transformat intr-o dupa-masa oribila. Nu a fost cazul, de aceasta data. Am simtit ca mama s-a intors acasa plina, plina, doar pentru mine. Desi, in tot acest interval, printre jocuri, a spalat vasele, a strans bucataria, camera mea si sufrageria (care o asteptau in haos), a pregatit niste farfurioare cu gustarele pentru “picnicul din sufagerie”, a stat si cu tata lungita-n canapea cateva minute… a facut aceste lucruri decretandu-mi mie, din cand in cand: “avem cateva minute de pauza de joc”. Pentru ca, intre timp, am invatat ca mama imi acorda timpul meu, timpul de joc e mai putin deranjant cand isi ia “pauza de la joc” sa faca gospodareala. Chiar daca nu o las in pace nici atunci, cu adevarat. Dar e tolerabil, pentru amandoua. Eu stiu ca se va intoarce sa ne jucam.