miercuri, 30 ianuarie 2013

LA MULTI ANI, tati, ce mare te-ai facuuuuut!

Asta e taticul meu! eu sunt fetita lui!

Uaaaaaaau, eu am fost mica mica si mami era mare mare! Cum se schimba lumea!
Oare mami se face din ce in ce mai mica? pe masura ce eu ma fac tot mai mare?

2-3 ani


continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.
Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)
Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.
Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?
Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.
Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************
“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…
Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

joi, 24 ianuarie 2013

Scrisoare catre Oamenii Mari


Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…
M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…
M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…
Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…
Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…
Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.
Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  
Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…
Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!


marți, 15 ianuarie 2013

Eu sunt mare si Mami e proasta!

Uaaaaaaaaaau, azi i-am spus mamei pentru prima oara... "Esti proasta!" (Pana acum am mai avut vreo 2-3 incercari cu "Esti carnat!" Dar nu am obtinut efecte spectaculoase:( )


Immm, daca e ceva de celebrat? Intr-un fel, da:) Mama a constientizat si mai puternic ca incepe (a inceput?!?) o noua etapa.
Daaa, eram un pic in stare de iritare, nu pentru ceva anume; nu, nu ne certam, doar ca ceva nu mergea foarte bine. Dar nu are legatura. Am auzit si eu, si parea ca e cool sa zici asa cand esti nervos!

Nu fac dezvaluiri, nici nu cred ca as sti cum & ce anume sa povestesc acum. Este doar o noua etapa; eu stiu la fel de bine ca si ieri ca mama nu e proasta (si ea stie, asa ca replica mea nu parea sa o afecteze foarte tare); si nici macar nu stiu mai bine decat ieri ce inseamna exact "un om prost".
Stiu doar ca am crescut si vreau sa fiu "fetita mare". Toata lumea pare convinsa ca e un lucru bun "sa fii mare" si sunt atatea lucruri interzise "pana o sa fii mai mare...". Asa ca incep sa fiu fetita mare.

Deci, eu sunt hotarata sa fiu "fetita mare". Iar mami, i-am surprins un gand: s-a hotarat ca "the terrible twos" (teribila varsta de 2-3 ani) a fost o perioada suuuuuuuuupeeeeeerbaa, cu toate NUurile, negativismele, tipetele si jocurile ei. Pe care acum, ca incepe teribila varsta a celor peste 3 ani, simte deja ca o regreta cu dor.

vineri, 11 ianuarie 2013

Desene la 3 ani

"Mami, cine  e aici?
Paaaaaai... e tati? (Parca asa mi-a spus ieri....)
Nuuu, mami, tu nu vezi, cum sa fie tati? E Grazi!!






Aaaaaahaaaa!















Asta e tati! Uite!"



Zile cu culoare

A fost o perioada ca tati nu stia citi... zau, era buna doar mami , ea stia citi! In sfarsit, a invatat si tata sa citeasca, desi nu stie  inca la fel de bine ca mami...

Ce victorie!! Intelegeti, scopul asta era, oricat ai fi crezut ca  voi umple foaia!

Cam asa e... cand ai draci?!? Doar exersam.

Am facut un cort. Miaui nu se da invinsa, vrea si ea neaparat la caldurica.

Cu turbanul e ca si cum as fi altcineva. Incearca si tu.

Imi place brocolli muuuult. L-am luat ca sa-i fac de mancare lui Alec, care nu mai creste, nu stiu ce e cu el...

Nu e al meu, e al lui David. David e mare. Si eu o sa fiu mare!

Mama asta, cu sania ei! Nu stiu ce i-o fi placand asa tare, ca-i sare zapada asta rece si ascutita pe toata fata!

Intre 2 si 3 ani. Si povestea continua.


Cu plansul de despartire. Si cu fricile.

1. Cu plansul
Tema reluata. Caci am deja 7 luni de gradi, am plans putin in aceasta perioada (daaa, m-am manifestat altfel) si unii ar zice ca deja stiu cum merg lucrrle. Dar acum, de 1 saptamana, de cand am revenit, plang la despartirea de mami. Dar vreau la gradi, e ok, nu am cerut sa stau acasa. Altii ar zice ca toti copilasii plang acum un pic, caci a fost vacanta, s-au obisnuit altfel, etc. etc.  Si asta o fi adevarat. Si poate parea o explicatie plauzibila. Eu stiu ca nu e tot.

Sa zicem ca ascultati dialogul asta – Eu cu Mine:
Dar de ce plang? Vreau acasa? Nu.
Vreau la gradi? Nu neaparat. Vreau… la gradi, cu mami? Daaaaaa, ar fi o varianta. Adica, as vrea la gradi, dar sa nu ma despart de mami.
Dar eu cred ca plansul asta o va face pe mami sa stea acolo? Nuuuuuuuu, nu cred asta. Poate chiar la inceput, cand eram mititica, credeam, speram. 
Dar cred ca daca plang mult mult muuuult se va schimba ceva? Nu tocmai, eu stiu acum clar ca mami ma lasa la gradi. Adica, o cunosc, o simt, stiu ca daca a ajuns pana acolo, ma va lasa la gradi si va pleca. Altfel, nu am fi venit deloc. Sunt zile cand mami e de acord sa stam acasa, chiar daca nu plang atat de tare, doar ii cer. Si atunci? De ce nu ii cer  asta de acasa? Caci nu vreau sa stam acasa!
Si atunci, de ca mai plang? Pentru ca imi vine. 

2. Cu fricile
La mine  a revenit tema fricii. “Mami, mi-e frica”… In discutiile de la culcare, de exemplu… Sau cand ceva nu-mi place la mami, ca  e iritata, ca e fara rabdare, ca tipa… Despre frici am povestit aici, intre 2-3 ani destule. [Dar nu “frici” din alea clasice, despre care psihologii vorbesc ca atare, adica au “o baza reala”. Sunt altele. Altii le zic angoase, caci nu au un fundament obiectiv (adica, nu am avut frici de intuneric, frici de caini…etc). Ci doar “angoase existentiale”J. ]
Ce se intampla …
De exemplu:
Pana la 1an si 2 luni - cat m-a alaptat, mama nu a folosit nici un parfum, nici un fard, nici un miros strain. Caci asa a vrut ea. Era o anume Mama.
Intre 1 an si 2 ani, mama nu prea a purtat rochii/ fuste, ca o chestie obisnuita… da, am vazut-o la mare, parca, dar am uitat-o…  deci, era o anume mama, in pantaloni: scurti, lungi, largi, subtiri, grosi, dar pantaloni. Si o anume Mama.
Pana dupa 2 ani mama avea mereu atarnat de ea un rucsac negru (si acum il mai are, de multe ori). Asa era ea o anume Mama.
Intre 2-3 ani am dormit cam 80% din nopti (si zile) cu mama. Adorm greu, dificil, mama era acolo… ma trezesc dupa 1-2 ore, mama vine acolo… mai pleaca, daca poate… si dimineata o gasesc acolo (caci la un moment dat renuntase sa faca drumuri intre cele 2 paturi). Era o anume Mama, care era mereu acolo pentru mine, cu o anume intonatie in voce, cand venea sa ma aline…
Pana la 2 ani, probabil, mama alinta si folosea diminutivele intr-un anume fel. Era vorbirea ei, de o anume Mama.
Si altele nenumarate.
3. Si cu plansul si cu fricile
Treptat, multe s-au schimbat. Nu mai este acea anume Mama, acum e alta; tot o anume mama, dar care are alt parfum, care foloseste farduri cateodata, schimba uneori rucsacul pe o geanta de oras; patutul nu mai e patut mereu, ca de multe ori este pat; baia e baie, nu mai e baita… etc. Si acum, recent, mama imi tot da de inteles ca ea doarme in camera ei, ca eu voi dormi in camera mea (dupa ce ma adoarme, daaaaaaa, sigur), ca ea vrea si cu tata. Immm, chestie greu de inteles.(Si asta e o decizie discutabila, dar e treaba ei, nu?)  Dar nu e doar atat. Simt ca mama asta e alta. E altfel, aceasta mama care pleaca mai mult, mai des, care miroase altfel, care vrea cu tata…  E ok, de multe ori e ok. Dar, cateodata, asta ma sperie.
Intelegeti ca mi-e frica? Nu mi-e frica de noapte, de intuneric, sa dorm singura, pur si simplu. Nu asta e frica mea. E frica de despartire de mama. Despartire- desprindere de mama. Simt ca mama se pre-schimba. Si eu nu stiu in ce directie o ia. De aceea, mi-e frica cand aceasta mama noua ma lasa la gradi… caci eu nu as vrea sa ma dezlipesc de mama mea anume. Mi-e frica cand tipa la mine, caci nu o recunosc exact…  Si tot asa.

*********************************************************************************
Astazi, la 16, m-am trezit din somnul de pranz, am chemat-o la mine… Mai voiam sa dorm, dar sa stea langa mine. A venit…  Am intrebat-o: “Unde pleci, ca te-ai dat pe fata cu ceva?” Nu o vazusem, o simtisem cu manuta pe obrazul ei. Da, a recunoscut, se daduse cu crema… era mai moale, mai fina. La 3 ani am invatat sa fac acest tip de rationament, caci am ajuns sa o cunosc pe mama: “Se da pe fata cu ceva, inseamna ca pleaca…”. Era corect, Grazi urma sa vina, mama se pregatea sa plece.

*********************************************************************************
Acest tip de “rationament” am tot invatat sa-l fac, intre 2 si 3 ani. Acum stiu sa exprim si verbal aceste conexiuni logice. Dar cumva, si la 2,3 luni simteam aceste lucruri, chiar daca nu stiam sa le exprim atat de bine.
Dom’le, adevarul este ca noi, copiii intre 2-3 ani, vedem groaznic si simtim monstruos (inchei citatul). Si chiar e adevarat! Si-atunci, ce sa facem cu toata aceasta simtire?

marți, 8 ianuarie 2013

Despre criza de 2-3 ani


Sau, ar putea fi vorba, la fel de bine, de oboseala adultilor?

La 2,4 luni mama intrase intr-o discutie cu mamici pe Fb, care aborda subiectul “negativitatea si crizele copiilor”. Pe atunci, raspunsul ei a fost  cam asa: “Uuuu, mie nu mi se pare chiar asa de greu, caci reusesc cu o gluma, un joc, o ghidusie sa deturnez NU-urile… Immm…”.
La 2,5-2,6 luni mama si-a amintit de aceasta intamplare, si gandea: “Uaaaaau, acum inteleg mult mai bine despre ce vorbeau mamicile acelea…” Intre timp, la 2,4 luni eu am inceput gradinita. Eu cred ca exista o legatura, nimic nu e intamplator… de aceea cred ca e important si acest aspect. Tot de pe atunci, de pe la 2,5 luni glumele, ghidusiile, jocurile mamei ca sa deturneze NU-urile a trebuit sa devina mai sofisticate, mai complexe, caci puterea Nu-ului era mai mare si memoria mea mai lunga. Mama a inteles repede si a intrat in joc. [“Repede” versus timpul universului J]. Deci, la 2,6 luni mama simtea ca “munceste”serios ca sa poata deturna NU-urile (verbale, comportamentale, de atitudine & stare), ca ceea ce functionase cu 2 luni in urma era ok ca principiu, dar nu suficient acum. Si a muncit si mai abitir. Adica, s-a decis ca lasa tipetele si ridicarile de ton pentru cateva momente speciale ale zilei J si in rest, da-i cu joaca!
Pe la 2,9 luni eram amandoua in forma maxima de joc. Nimic nu mai era ceea ce parea. [Povestile acestui blog s-au derulat, majoritatea intre 2,4 luni si 2,11 luni.] Au fost multe plansete, tipete - de ambele parti- si muuulte ore petrecute intr-un teatru ambulant… in casa, in strada, pe holurile gradinitei, in sali de asteptare la medici, in masina, taxiuri, autobuze etc. etc. cand papusile din jur vorbeau, plangeau, aveau temeri si dureri;  degetelele erau iepurasi vorbitori, eu eram mereu altcineva decat Mara si mama era mereu altcineva decat Mama; iar locurile si lucrurile erau mereu altcineva decat pareau: patul era barca, pernele erau valuri, biblioteca era Muzeu, stiti voi. Tata nu era, sau era dar nu era bine ca era, sau mai bine ziceam ca e mama… Doar ca asta era o sceneta aproape permanenta.
La ce a ajutat toata povestea asta? Pe mine: m-a ajutat sa trec peste frica de despartire, peste frica de gauri, de cadere, de prabusire; peste lipsa de apetit, peste lipsa mamei, peste lipsa tatalui, peste lipsa experientei de a face pipi si caca intr-un anume fel; peste lipsa capacitatii de a ma imbraca bine& eficient, peste lipsa abilitatii de a rosti prin vorbe clare si limpezi tot ce as fi vrut sa spun; sa trec peste nestiinta  si frustrarea implicite legate de faptul ca nu stiam sa ma spal pe dinti, sa ma incalt singura, sa ma joc singura cum cred adultii ca ar trebui etc… etc… daca faceti voi o lista cu tot ce NU STIU& NU POT sa faca copiii de2-3 ani singuri, veti avea imaginea clara a numarului de frustrari si suparari ce se pot aduna in sufletul unui astfel de omulet. Si, daca va imaginati ca numai 2-3 din astea vin in FIECARE ZI, tot e suficient sa intelegeti 2-3 crize de nervi pe care le avem, noi, copiii de 2-3 ani. Si deci, suficient sa intelegeti si nevoia maxima de joc de defulare, de joc de impacare, de joc terapeutic, de joc, joc, joc…
Deci, dupa 2,11 luni, mama s-a trezit dintr-o data, ca parca traieste in alta lume; reperele ei de Om Mare, care vede clar ca: patul e pat, cearsaful e cearsaf si lingura e lingura erau toate date peste cap. Si ea a realizat ca se simte de multe ori un obiect sau un personaj intr-o poveste de care nu are mereu chef sau putere. Si s-a intrebat de ce eu nu gasesc oportun (ha!) sa fac teatru de papusi chiar cu papusile.  Immm, apoi a inteles. Pentru ca papusile, fara papusar, nu stiau sa vorbeasca. Dar ramanea problema:  frustrarea mamei ca petrecea multe multe ore in afara realitatii si mintea ei avea nevoie si de dezamagitoarea realitate a adultilor. Si atunci, mama a decis ca eu trebuie (Immm…) sa invat jocul in echipa, cand papusarul este si el partener de joc, nu doar un “instrument terapeutic” pentru mine. Asa ca, dupa discutii cu apropiatii care ma cunosteau ( ca sa afle parerea lor despre modul meu de relationare) si cu altii mai dibaci (care nu ma cunoasteau, dar aveau capacitatea sa isi imagineze mult: a se citi: Otilia Mantelers), mama a orientat aceste jocuri mai mult  inspre ceea ce acum este “timp de joc”, jocuri in echipa - in care fiecare poate veni cu nevoile sale, in joc, nu doar Eu – spre deosebire de faptul ca inainte totul si oricand putea sa fie un joc, EXCLUSIV cum mi-l doream Eu. Ne-a luat cateva saptamani sa exersam limbajul si noul stil de joaca, dar acum suntem mult mai bine o echipa: stim ca “ne jucam” si daca mamei nu-i place ceva/ nu se simte bine cu ceva, anunta si, in caz de forta majora, jocul se intrerupe. Este formula noastra noua, de dupa criticii 2-3 ani.
Ce cred ca s-a inatmplat intre 2,4 luni si 2,11 luni, cand lucrurile au inceput sa se schimbe.
Pentru mine, integrarea la gradi si varsta NU-urilor s-au suprapus.[ N.B. Asa se intampla pentru cei mai multi dintre noi: mergem la gradi sau avem parte de o bona, un nou program, dupa 2 ani. ]Cu tot ce inseamna asta: teama de despartire, activitati noi, oameni noi, lucruri noi, WC-uri noi si noi stiluri de a face pipiJ, linguri noi, feluri noi de mancare si de a manca, feluri noi de spalat, limite noi si noi permisivitati… Daca mai intervine si o atmosfera de familie care nu este 100% ok (si unde este 100%!??!)... De aceea, a fost extrem de intensa nevoia mea ca prin joc sa defulez toate aceste trairi noi.  A fost ok ca mama a permis asta, prin capacitatea ei de joc. Apoi, nevoia mamei de a-i fi respectate si ei trairile, timpul si nevoile au re-orientat discursul, si vrand-nevrand, mai mult intuitiv decat foarte constient, mama a inceput sa impuna noi limite si noi directii. Dar, pentru ca aveam exercitiul jocului si stiam deja amandoua sa facem uz de jocul “terapeutic” (ce pretentios suna, pentru ceva atat de basic!), atunci cand era nevoie, aceste noi limite s-au trasat destul de lin: eu am invatat in acest timp sa cer jocurile, atunci cand am nevoie de descarcare, mama se prinde repede cand e vorba despre asta… Nu ca acum nu am tipa, nu ne-am certa sau supara… dar am depasit “the teribble twos” fara zvarcoliri maxime care sa-i para mamei de neinteles. Da, s-a simtit de multe ori obosita atunci cand trebuia, pentru a mai inainta 2 metri, sa faca un intreg scenariu al unui nou joc; si s-a simtit de multe ori incarcata atunci cand starea de iritare+plansete durau 2 ore, dar cel putin a SIMTIT CA INTELEGE. Cred ca este un aspect foarte important. De multe ori, pentru oamenii mari e greu sa faca fata acestor suparari, crize, probleme pentru ca nu le inteleg.
E adevarat ca in aceeasi perioada am plans mult. Cu mama. Aletha Solter spunea undeva ca “copilul care plange suficient acasa (a se citi: “isi descarca emotiile”) va fi un copil destul de linistit “in lume” (citat aproximativ); asta insemnand ca i se da ocazia sa se descarce in casa, alaturi de cei iubiti care trebuie sa-l inteleaga. (intelege= sta acolo, cu o atitudine care NU condamna & cearta, ci arata empatie, compasiune, iubire si, cel putin, dorinta& nevoia de a intelege). Asta a mai linistit-o pe mama, care se intreba candva eu de ce nu am facut tantrumuri adevarate niciodata. Am avut niste incercari (doua: la 1,6 ani si 2 ani), dar minuscule, si nu am avut dupa 2 ani. Raspuns: pentru ca dupa 2 ani am fost oricum, foarte maraita si plangacioasaJ. Hahaa, daca asta e o eliberare pentru parinti!...  Si, mai sunt si acum. Maraita si plangacioasa.