Neputinta
si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat
sa le acutizeze.
Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident,
nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile
grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne
certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim,
facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate.
Mama are un stres, e clar, atunci Eu
am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac
scurt-circuite, in care ne ardem amandoua. Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul
program de “reparatii interne”:
Etapa 1. In acest
context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt
racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este
implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o
foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de
hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba
mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare,
cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”.
Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.
Etapa 2. Cealalta
parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare.
Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste
masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa
vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba
despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp,
s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata”
astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va
veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga,
nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a
completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca
politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de
a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ,
m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o
masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme,
dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!
Am pus-o pe mama
sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele
esentiale pentru mine:
“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…
Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie
periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…
[Paranteza: Asta
ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum - care a spus, intr-o vizita de care nu prea
avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc,
caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se
identifica usor cu ele!]
“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul
a incercat salvarea, dar nu a reusit)
“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto
a chemat politistul in ajutor…)
“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune
polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara… rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O
cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…
Am deschis dulapiorul
cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit -
de luni de zile!
Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu
politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena-
cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se
loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa
arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM
EU!
Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu
violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu
am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.
Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa
o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata,
necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un
pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la
concluzia ca sunt comestibili!)
Etapa 3. In aceasta
etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de
la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest
rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata
pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca
toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea
mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic
din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea!
Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!
Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!
