marți, 20 august 2013

Frici la copii si oameni mari


Pentru ca fricile copiilor nu sunt doar atunci cand sunt lasati singuri, in intuneric, sau despre balauri si monstri in dulap.
Povestesc atat de mult despre frici: pentru ca le cunosc; pentru ca stiu copil care dupa o lovitura zdravana raspunde: “Nuu, nu m-a durut, eu nu plang, caci eu sunt copil mare” (la 4 ani). Pentru ca eu cred ca e important sa-i lasam pe copiii nostri sa planga atunci cand le vine, si sa-i invatam sa exprime aceste frici, asa cum le vine. Si o pot face mai bine daca noi, adultii, credem ca ele exista, cu adevarat (aceste frici), atunci le putem oferi copiilor spatiul in care sa vorbeasca despre ele. Pentru ca stiu adulti care isi amintesc si acum: “Cat de frica imi era noaptea, sa dorm in camera mea, mi-era groaza, desi aveam 6 ani; “Eu o asteptam pe mama cu groaza, sa vad ca intra in curtea blocului, sa vad ca ajunge cu bine acasa; era o curba acolo si eu imi imaginam ca e posibil sa cazi, dupa curba aceea, ca pamantul se termina, cumva…”. Pentru ca am vazut parinte care ii refuza bebelusului (cca 1 an) bratele si apropierea, desi acesta se tara plangand si urland (in parc, se speriase de jocul celor mai mari) - pe motiv ca “trebuie sa se caleasca, sa se intareasca, sa nu fie un sperios”…  Pentru ca am vazut ironizari grosolane si complet inutile, din partea unui adult fata de un copil ce “se lupta cu monstri”, afara, in curte, biruindu-i pe toti. Si pentru toate altele de acest gen.




Matusa Marei se intoarce la casa ei. Departe, pana la anu' iar nu se mai vede… pe viu. In acea seara, se petrece un dialog, Mara si Mama:

Mami, mi-e frica…
De ce, puiule?
Ca pleca Gabi si nu ne mai vedem niciodata…

……………… discutie despre asta………………………..
Mami, eu nu vreau sa mor niciodata.
Puiule, mai e muuuuuuult pana atunci. Si pe atunci, o sa fii batrana, batrana…
Si, mami, daca mor, corpul nu mai ramane asa cum e acum?
Nu, puiule, corpul moare; ramane doar spiritual, sufletul, care mai traieste...
Si, mana mea, cum e acum, nu mai ramane?
Nu mai ramane asa cum e acum.
Si cand mor eu, tu ce o sa faci?
Pai, cred ca atunci si eu o sa fiu moarta.
Si tati, ce o sa faca?
Cred ca si tati o sa fie mort.
Dar, mami, oamenii cand mor, stau asa, ca Alba ca Zapada, intr-o cutie din aia?
Cam asa ceva, dar de obicei e din lemn…
Mami, nu s-ar putea face o cutie mai mare? Ca mie mi-e frica, sa stau asa, singura moarta… Sa fie mai mare, sa incapem toti trei in ea…

 Mara a primit cartea Catherinei Dolto - Cum sa ne invingem teama, care a ajutat-o sa numeasca cu voce tare unele dintre fricile ei. Asa stie acum, sa spuna, ca frica aceea, de a merge la gradi o au si alti copii si ca ea poarta un nume: frica de abandon. Oricat de socant/dureros ar parea si ne-ar veni a crede ca copilul nostru nu (poate) trece printr-o astfel de frica maaaaaare… multi copii o traiesc la fel. Multi nu stiu sa exprime acest lucru. Pur si simplu, doar simt si inghit. Poate fi de ajutor real sa-i invatam sa scoata din ei aceste temeri.
………………………………………………………………………………………….

Si, in final, pentru a accepta, pur si simplu, faptul ca [,] copiii au frici, asa cum oamenii mari au frici. Doar ca ele sunt/ sau pot fi, un pic, diferite: frica de moarte este comuna – adultii, multi, au oroare sa vorbeasca/gandeasca despre moarte. Frica de a-mi pierde locul de munca/ frica pentru securitatea zilei de maine versus frica de a pierde iubirea parintelui/ siguranta existentei… cat de departe sunt ele?

luni, 19 august 2013

Povesti si frici

Povestea 1

Sa nu ne imaginam, cumva, ca fricile vin doar din carti/povesti nepotrivite pentru varsta ei. Nuuu, am sa va dau un exemplu. Discutia curge afara, langa garaj.
Mami, ce s-a intamplat?
Sunt ceva urme, lovituri, cineva a incercat sa sparga lacatul, sa intre in garaj.
Cine, mami?
Ceva oameni, niste… hoti.
Dar de ce?
Au incercat sa fure ceva. etc. etc.
Dar de ce nu-si cumpara de la magazine… biciclete etc.?
Pai, cred ca nu au bani suficienti si au crezut ca e mai usor astfel, pentru ei. Inca nu au invatat ca a fura nu e un lucru bun.
……………….pauza de gandire…………………………… pasi inspre parc……………………… Maaaaaaaami, eu nu am stiut ca-n lumea asta exista hoti!!

P.S. Lumea asta este lumea noastra, a oamenilor. Subinteles, lumea cealalta este lumea povestilor. Acolo, da, s-a auzit de hoti. Si-n Degetel si-n Muzicantii din Bremen. Si-n alte locuri. Dar, in lumea asta, nu se auzise despre hoti.


 
Povestea 2

O alta poveste a verii despre “se poate intampla ceva rau” a aparut cand Mara a pornit din parc - fara sa spuna tatalui, aflat pe aproape – a pornit de mana, frumos, cu o fetita mai mare… aiurea, sa caute o prietena. (?!?) Au ocolit garajele, s-au dus catre strada… nu au ajuns foarte departe, tata le urmarea de la distanta. Evident, a urmat o povestire si o atentionare despre “sa nu mai pleci niciodata astfel” si detalieri despre “nu pleci niciodata cu straini”. Desi parintii credeau ca mai e ceva pana la momentul unor astfel de discutii… atunci a fost cazul. Astfel, a aparut in povestea lor Strainul. Si Mara a intrebat Ce inseamna Strain? Si a aflat.
Cumva, parca Lupul cel rau statea pana acum in povestea lui. Dar, cand copilul aude ca raul a patruns si-n lumea asta, incepe sa-i para evident ca limita dintre cele 2 lumi este neclara. Clar e neclara. Altfel, de ce ar discuta astfel, mama si tata?
Ok, ei nu-i spun lupul cel rau, sau om rau… ii spun strain. Si chiar daca nu l-au barfit ff tare pe strainul acesta, era clar ca nu e de bine. “Nu te duci cu straini!” Cum poate sa-ti sune? Si mai seamana si cu Povestea Scufitei, careia mama ei ii spune sa nu vorbeasca cu nimeni pe drum. Si, daca a facut-o, vezi ce s-a intamplat?
Aaaaaaaaaa, cuum? Sa nu fi intalnit pana acum, la varsta ei, pe Scufita si pe lup? E posibil si asta. Dar atunci, s-o fi intalnit cu cei 3 purcelusi. Nici acestia? Pai, poate s-a intersectat cu Rapunzel; sau cu Mica Sirena (si vrajitoarea); sau, cu Muzicantii din Bremen si hotul. Sau cu Vrajitoarele din Oz. Chiar cu nimeni? Sau, cu Grufallo? Ori cu vreun Dragon, ori vreun rechin rau, ori cu Balena lui Pinocchio, ori cu vaca ce-l inghite pe Degetel … sau, cu fricile lui Caillou, sau cu fricile Ursuletului ce nu poate sa doarma sau cu fricile lui Dumbo.
Nu se poate, draga mama, sa nu se fi intalnit chiar cu nimeni, acestia sau altii. Sunt peste tot in povesti. Sau, poate s-a intalnit cu vreo frica de-a ta, sau cu fricile unor vecini, prin parc.
Oooo, Povestitorule, si toate fricile noastre, ale celorlalti, o ajuta la fel?
Nu chiar, unele mai mult, altele mai putin, dar in principiu, o ajuta. Sa aiba apoi fricile ei.
Aaaa, ca atunci cand si-a pierdut bicicleta? Un copil o imprumutase si-a crezut ca nu o mai gaseste deloc?
Da da…
Sau, ca atunci cand, pentru cateva secunde, in marea multime din parcul Central nu si-a gasit mama din ochi, si a crezut ca e pierduta, singura?
Da da, ca atunci.
Sau, ca atunci, cand vecinii vorbeau despre spargerea caselor lor, cu suparare unii, si frica altii, ca ar putea pati la fel?
Da da, ca atunci.
Da, sigur. E normal asa…

duminică, 18 august 2013

Din vacanta

Salutari cu drag!

 
 

Povesti despre frici, balauri, rai si... moarte


Fundamental, este frica de “ceva rau”. Frica de disparitie. Dupa 2 ani imi era frica de caderi. Pentru ca a cadea in necunoscut= a disparea. Caderea in gauri de scurgere, caderea in gropi adanci, caderea este disparitie; tata care pleaca la munca departe si dispare, nu se mai intoarce. Dupa 2 si la 3 ani eram apoi, fascinata de lesinuri. A cadea subit in nemiscare, in nefiinta.  Cadea Alba ca Zapada, cadea Mica Sirena si chiar printul ei - in lesin; lesina Frumoasa Adormita… ba chiar si-ntr-una din blandele carti ale Cristinei Andone, despre Strauss- lesina o domnisoara, de spaima unei albine. Si-am exersat lesinurile astea, cu mama, apoi si cu tata, in nenumarate forme, povesti, posturi. Erau zile cand trebuia sa lesinam prin casa- cu diverse jocuri de rol- si cate 30 de minute in sir. E fascinant. Pana la urma, am inteles cate ceva. Oricum, mi-am mai biruit frica. Nuuu, dom’le, frica mica, de lesin. Nu frica maaaare… de moarte! Si acum ne jucam “de-a lesinatul”,  insa in forme mai amuzante, lesinam cel mai adesea in patul din dormitor, si cu muuult umor, nu mai e o treaba atat de “serioasa”.

Uite, vine Povestitorul care pune ordine in lucruri.
………………………………….. prin iunie, 2013………………………………………………………………..

Biiine, ai spus ca ai crescut si tu, si mama ta, ce e cu fricile astea?
Aaaa, pai, tocmai! Acum am frici mult mai clare. Pentru ceilalti. Pentru mine sunt tot multe neintelesuri.
Si mama ta- daca zici ca e mare acum, nu poate sa te apere? Sa-ti alunge fricile astea?
Baaa daaa. Oarecum. Mama a crescut suficient de mare incat sa-i fie clar ca fricile astea sunt ale mele. Si sa ma apere de fricile ei, nu de ale mele.
Aha. Ai dreptate. Acum, culca-te, e timpul de somn.
Paaai, NU VREAU SA DORM! Mi-e frica. Mi-e frica de intuneric, de somn, de nemiscarea asta. De ce se poate intampla daca ochiul meu vigilent e adormit.
Bine, hai, spune-i mamei tale toate astea. Va fi mai bine!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Maaaami, mi-e frica!
De ce, puiule?
Si, sa vedeti. Chiar au discutat si Mara a adormit. Ca-n fiecare seara. Le-am ascultat atent si va povestesc.
Mami, mi-e frica de balauri, scorpii, ghionoaie, hoooti…
Puiule, suntem doar noi 3 in casa, nimeni nu vine aici, ei raman in povestile lor… etc..etc..
Si cineva poate sa-mi faca ceva rau?
Nu-ti face nimeni nimic rau, puiule. Acum o sa dormim.
Mami, ce inseamna “ a muri”?
……..A muri?… inseamna…
Da. Adica, cand moare cineva?
De obice moare cand este foarte batran…
Si ce inseamna “ a lesina”?
Inseamna… etc. etc.

Inteleg. O vad pe fetita de 3 ani jumate ahtiata dupa povesti; povesti multe. Si apoi, din gramada aceasta- si totusi, selectata de mama ei- ea inlantuie in povestea-i proprie si scorpii si balauri, si hoti si… rai.  Sigur, de inteles. Din fericire, cel putin deocamdata, refuzurile ei de a adormi sunt in mare verbale; iar balaurii nu sunt inca, cautati prin dulapuri, pe sub paturi.

Salutari! Ce-am mai crescut!


Am lipsit mult de aici, caci am fost foarte ocupata. Intre timp, am crescut, daaaaaaaa, ma masor des, sunt mai de acord ca daca mananc si dorm si etc. etc. cresc mare. Si, ce sa va zic…? Acesta este unul din target-urile mele. De ce, astfel? Immm, asta e o poveste lunga si nu e momentul ei.

Dar, cum ziceam, intre timp am crescut si a crescut si Mama. Acum in Povestea noastra apar doua personaje feminine  principale, plus alte personaje (am invatat recent acest cuvant si-mi placeJ). Si s-a nascut Povestitorul. O sa-l cunoasteti si o sa intelegeti. El a venit, caci era nevoie de el si are un ochi patrunzator. Unul e patrunzator, al doilea nici nu mai conteaza. (Mama are chestia asta, cand uita de al doilea din pereche. Adica, spre exemplu: “Hai sa-ti iei o soseta!”. “Doar una??!!!” ii zic eu. “Biiine, doua, doua”.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am crescut cu tot felul de intamplari in jurul meu. Ca orice copil. Dupa intoarcerea din Anglia, unde am vazut copaci singuri si tristi, dar si Oceanul singur, dar ne-trist, am mai calatorit destul de mult. Pe la bunici, prin tara, pe la prieteni. Am avut un soi de vacanta preluuuungaaa, cu parintii; si mi-a prins foarte bine.  Iar mama a crescut… cu mine alaturi. In primul rand. Cu prieteni si familie alaturi, in al doilea rand. Si cu ganduri noi: tot in primul rand.
………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Intamplari precum “Cum a fugit mama de-acasa la hotel” le-am notat, dar nu vi le-am mai povestit. Pentru ca nu a fost timp si apoi nu i-a mai fost timpul. [Era vorba despre acum vreo 6 luni- aveam 3 ani si o luna- cand a fost prima data ca mama nu a venit peste noapte acasa, sa ma trezesc cu ea dimineata. Ne-am dus la bunici. A plecat pe dupa-amiaza, spunandu-mi ca pleaca cu treburi (ceva mai detaliatJ) si ne vedem maine. Si, pentru ca nu avea de fapt, treburi si voia liniste si pace, a plecat la… hotel. Si s-a cazat acolo, in orasul ei de bastina, la cca 15 minute de casa bunicilor, unde eram eu. Ce tupeu! Adevarul este ca in primele minute si ore nu prea ii venea sa faca nimic. Chiar s-a gandit ca e o decizie proasta. Dar eu i-am aratat maine ca  a fost ok. Si asa a fost. Abia atunci am avut prima mea experienta de “mama pleaca toata noaptea si ma trezesc dimineata cu altcineva”. De ce nu a fost pana atunci, asta e separat. Asa a fost viata mea.  Mi-a prins foarte bine noua experienta. Am prins curaj –asta a fost si scopul: sa inteleg ca POT sa fiu si fara mama, o vreme, sa simt, sa traiesc asta… Apoi am mai experimentat o data, cu bunicii. Si cam atat. Excluzand situatiile, putine, oricum, cand m-am trezit doar cu tata. In rest, mama este langa mine.]
Am avut si eu nevoie de experiente – precum aceasta si altele- in care sa traiesc pe propria-mi piele CE POT. Si mai am nevoie. Chiar de mai multe decat mi se ofera, zic eu, cateodata.
Deci, cu intamplari de genul acesta si cu altele, cu cateva provocari noi de viata, am mai crescut un pic. Dar unele lucruri s-au schimbat tare greu. Cum ar fi, ce simteam eu despre gradinita. In general, asa… ca loc, nu despre o gradinita anume.

Pe la 3,3 -3,5 luni (deci, acum cateva lunisoare), aveam urmatorul joc:

Mara si Mama si Bibi si Alla si Alec.(papusele)

Mara: Tu esti Tata, eu sunt Mama, Bibi e bebele. Si Alec si Alla au 3 ani.

Si incepe povestea.

Bibi plange, ca e bebe si… plange. Alla si Alec vor pe rand: eu vreau sa mananc!, eu vreau sa ma joc, nu mananc! Dar mie mi-e foaaaaaaameee! Plansete. Plansete. Mama Mara este confuza.  Am sa-l culc pe Bibi si vin la voi… Se grabeste prin camera, il duce pe Bibi la culcare. Se intoarce. Mi-e foame! Eu vreau sa ne jucam de-a ceva! Plansetele celor 2 copii mai mari. Dureaza asa. Cateva minutele. Intr-o mare criza de… nervi si de putinta, mama Mara este foarte agitata, confuza si explodeaza:  Gata! Nu se poate! Il apuca pe unul din cei doi: Pe tine te trimit/ arunc la gradi, sa stai acolo… blablabla…
Jocul s-a repetat astfel de aprox. 4 ori, in acest interval, dupa ce eu nu mai fusesem la gradi de circa 2 luni. Bun. Am fost eu insami “aruncata” la gradi? Cred eu ca aceasta este solutia pentru parinti atunci cand nu mai stiu ce/cum sa faca cu copiii lor? Nu, nu vreau sa spun nimic din toate astea, decat ca eu poate m-am simtit aruncata…. undeva. Mi-a fost frica.
De aruncari, caderi, prabusiri si altele de acest gen a mai fost vorba in Povestile mele. Si intre timp, au mai aparut si altele.  Am FRICI.