Frici la copii si oameni mari

Pentru ca fricile copiilor nu sunt doar atunci cand sunt lasati singuri, in intuneric, sau despre balauri si monstri in dulap.

Povestesc atat de mult despre frici: pentru ca le cunosc; pentru ca stiu copil care dupa o lovitura zdravana raspunde: “Nuu, nu m-a durut, eu nu plang, caci eu sunt copil mare” (la 4 ani). Pentru ca eu cred ca e important sa-i lasam pe copiii nostri sa planga atunci cand le vine, si sa-i invatam sa exprime aceste frici, asa cum le vine. Si o pot face mai bine daca noi, adultii, credem ca ele exista, cu adevarat (aceste frici), atunci le putem oferi copiilor spatiul in care sa vorbeasca despre ele. Pentru ca stiu adulti care isi amintesc si acum: “Cat de frica imi era noaptea, sa dorm in camera mea, mi-era groaza, desi aveam 6 ani; “Eu o asteptam pe mama cu groaza, sa vad ca intra in curtea blocului, sa vad ca ajunge cu bine acasa; era o curba acolo si eu imi imaginam ca e posibil sa cazi, dupa curba aceea, ca pamantul se termina, cumva…”. Pentru ca am vazut parinte care ii refuza bebelusului (cca 1 an) bratele si apropierea, desi acesta se tara plangand si urland (in parc, se speriase de jocul celor mai mari) - pe motiv ca “trebuie sa se caleasca, sa se intareasca, sa nu fie un sperios”…  Pentru ca am vazut ironizari grosolane si complet inutile, din partea unui adult fata de un copil ce “se lupta cu monstri”, afara, in curte, biruindu-i pe toti. Si pentru toate altele de acest gen.

Matusa Marei se intoarce la casa ei. Departe, pana la anu' iar nu se mai vede… pe viu. In acea seara, se petrece un dialog, Mara si Mama:

Mami, mi-e frica…

De ce, puiule?

Ca pleca Gabi si nu ne mai vedem niciodata…

……………… discutie despre asta………………………..

Mami, eu nu vreau sa mor niciodata.
Puiule, mai e muuuuuuult pana atunci. Si pe atunci, o sa fii batrana, batrana…
Si, mami, daca mor, corpul nu mai ramane asa cum e acum?
Nu, puiule, corpul moare; ramane doar spiritual, sufletul, care mai traieste...
Si, mana mea, cum e acum, nu mai ramane?
Nu mai ramane asa cum e acum.
Si cand mor eu, tu ce o sa faci?
Pai, cred ca atunci si eu o sa fiu moarta.
Si tati, ce o sa faca?
Cred ca si tati o sa fie mort.
Dar, mami, oamenii cand mor, stau asa, ca Alba ca Zapada, intr-o cutie din aia?
Cam asa ceva, dar de obicei e din lemn…
Mami, nu s-ar putea face o cutie mai mare? Ca mie mi-e frica, sa stau asa, singura moarta… Sa fie mai mare, sa incapem toti trei in ea…

 Mara a primit cartea Catherinei Dolto - Cum sa ne invingem teama, care a ajutat-o sa numeasca cu voce tare unele dintre fricile ei. Asa stie acum, sa spuna, ca frica aceea, de a merge la gradi o au si alti copii si ca ea poarta un nume: frica de abandon. Oricat de socant/dureros ar parea si ne-ar veni a crede ca copilul nostru nu (poate) trece printr-o astfel de frica maaaaaare… multi copii o traiesc la fel. Multi nu stiu sa exprime acest lucru. Pur si simplu, doar simt si inghit. Poate fi de ajutor real sa-i invatam sa scoata din ei aceste temeri.

………………………………………………………………………………………….

Si, in final, pentru a accepta, pur si simplu, faptul ca [,] copiii au frici, asa cum oamenii mari au frici. Doar ca ele sunt/ sau pot fi, un pic, diferite: frica de moarte este comuna – adultii, multi, au oroare sa vorbeasca/gandeasca despre moarte. Frica de a-mi pierde locul de munca/ frica pentru securitatea zilei de maine versus frica de a pierde iubirea parintelui/ siguranta existentei… cat de departe sunt ele?