duminică, 4 noiembrie 2012

Povestea Jucariilor Marei



In strada Plopilor nu erau deloc plopi. Asa ca, vantul suiera printre frunze de tei, nuci, castani si alti copaci, pe care nici eu, nici mama nu-i re-cunoastem. Oricum, nu conteaza foarte mult. Cand eram mai mica, adica prin primavara- si copacii erau infloriti- vorbeam cu ei: cei cu flori se numeau Florin, cei doar cu frunze se numeau Verzuliu. Acum, chiar uitasem de aceasta chestiune, mai rar copacii mei au nume.
…………………………………………………………………………………………………………
Era noapte si Alla se trezise:
“Alec, Alec, trezeste-te! Se aude ceva ciudat, ce e?”
Alec mormai, se intoarse de pe-o parte pe cealalta si trase o tranta.
“Immm, ce e? Am cazut… Unde suntem? Unde sunt ceilalti?”
Ei doi erau in baie, Alec cazuse de pe treapta de la dus, unde Mara ii uitase de cu seara.
“Am adormit aici, in baie, unde ne-a lasat Mara, dar alta e problema… Se aude ceva ciudat… Tu nu auzi?”
In liniste, cu urechile ciulite ascultau amandoi:
“Daaaaaaa…”
Se auzeau pocnituri, mici tipete, fojgaieli si icnituri, scancete si smucituri.
“Ce-o fi asta?”
Si pornira amandoi, incetisor, pe holul intunecat, spre camera de zi, de unde veneau zgomotele.
Acolo, camera intunecoasa era iluminata pe jumatate de luna si de felinarul strazii.  Zgomotele, voci pitigaiate, plangacioase, veneau mai ales, dinspre masuta cu rotile de sub geam:
“Da, sigur, dar pe voi, cel putin, va duce la baita regulat… va mai pune la somnic, va plimbati cu caruciorul, va dati in hinta si povestiti toata ziua, cate ceva… Pe cand noi…”
“Da, da, nu fiti necajite, ca vine si vremea voastra…” sopteau vocile din canapea.
In canapea erau “ceilalti”- Bibi, spiridusul mov, Abott, Dumbo, Pluto oita Thea si Theio cea mica…
In rafturile masutei si pe jos, pe langa masuta, “zaceau”: cutii cu cuburi, lego, puzzle-uri, carti de colorat si altele asemenea. Alaturi, intr-o pungulita de hartie sinele trenuletului de lemn atarnau pe margini, aruncate la repezeala, pentru somn.
“Waaaaaaa, waaaauu, pe noi ne baga-n seama foarte rar, uita de noi repede, ramanem aici, in rafturi sau cutii sau pungulite vreme lunga; alteori, ne uita, pur si simplu, pe podea, ca sa dea fuga la voi, sa va povesteasca, sa va aline. Voi primiti, apa, mancare, sunteti sterse cu servetele umede, va uitati la filmulete, dansati, sariti coarda…” plangeau jucariile nefolosite.
“Haideti, haideti, nu va suparati… Uite, sunt momente cand si pe noi ne lasa aruncate pe podea, stam la baie pe jos… si ea se apuca de literele din cutiuta, sau de framantat aluatul. Ati vazut-o aseara… ne-a lasat murdari pe gurita la masa, dupa cina, si s-a apucat de aranjat cifrele pe frigider. Eu cred ca nu are rabdare, trebuie sa invete sa fie mai ordonata”.
Alla si Alec priveau si ascultau stupefiati. “Dragilor, dragilor, nu va agitati! Fetita noastra creste-creste in fiecare zi si zilnic ea invata tot mai mult sa aiba rabdare si pentru voi, dragi puzzle-uri si lego-uri si cuburi. Si invata treptat-treptat sa ne aranjeze pe toti, seara la culcare. Uite, noi o sa-i cerem sa ne culce seara in cosuletul nostru, special pregatit; iar voi sa o rugati, de fiecare data, sa va puna la locul vostru, sa nu mai zaceti asa, pe podea. Haideti sa-i spunem ce ne dorim, va fi mai usor pentru ea sa ne inteleaga. Vreti asa?”
“Daaaaaaa” au raspuns in cor vocile pitigaiate si smiorcaite, si din raft si din canapea.
“Uite, mai sunt cateva ore pana la trezire – au continuat Alla si Alec. Cand se pregateste de gradinita, dimineata, noi toate o sa-i spunem ca o asteptam frumos in cosulet, unde ne va lasa. Iar voi sa-i urati o zi frumoasa si sa-i spuneti ca o asteptati la joaca. Ea o sa-si aminteasca de voi si o sa va raspunda. Si asa, o sa se obisnuiasca ca noi toti o asteptam acasa! Acum, somn usor tuturor!”.