marți, 14 mai 2013

Cura de ras - continuare

continuam cu tabuu-rile.
Despre tachinarea tabuu-rilor

 
Pe fondul unor povesti cu bebelusi, nou-nascuti (reali sau in povesti), intr-o buna zi de acum vreo 10 nopti, mi-am redescoperit interesul pentru biberon. Un fost biberon de-al meu pe care nu-l mai folosesc de la marea noastra despartire la 1,7 luni (ha!) era utilizat in ultima vreme pentru bebeii mei din plus, plastic sau carpe. Dar, acum 10 zile am cerut sa beau de acolo. Mama s-a uitat la mine, s-a gandit 1 sec, si-a spus in minte fraza magica “e doar o faza” si mi-a dat apa…
Au venit bunicii in vizita. Pregatire, in hol, de iesit in parc. Bunicul vede biberonul pe care il inhat, cu apa proaspat pusa  de mama.” Dar ce esti tu? Bebelus… E rusine… Ce-o sa zica lumea?’ Eu eram doar incantata de reactia de surpriza produsa.
Am baut si in parc. Nimeni nu si-a aratat socul cu adevarat. Doar bunicul disconfortat.
La sosirea acasa, bunicul, povestind catre mama: “Lalalalaaaaa… au ras copiii de tine!” Nu au ras. Dar eu eram tot incantata, am ras cu bucurie de idea ca toti copiii au ras. Si atunci, mama a simtit din nou, gandind: “Copilul acesta poate ignora complet natural diferenta dintre “rad de tine” si “rad cu tine”. Si nu pentru ca nu intelege diferenta. Ci, pentru ca poate”.

Discutam cu acest Tunet Mic despre mersul zilelor... sa vedeti ce chestii minunate ii trec prin minte!
Mama intuieste corect. Copiii liberi nu au “rusine” asa cum o cunosc oamenii mari. Copiii liberi nu traiesc rautatea implicita din “rad de mine/ de tine”; ei doar traiesc rasul ca un fenomen de veselie. Si atat. Rasul nu poate sa fie rau.
Oricum, totul era in mintile noastre: a bunicului (ca cineva “rade de mine”), a mea (ca erau rasete generale)…  Doar rasul meu si a rade erau pe bune!

Va trimit cateva rasete bune, aici mai jos:
Era cam racoare... Salina Turda acum 1 saptamana.

Salute!

Rasul si Ziua Pijamalelor


Cata nevoie avem sa radem, zau asa! Si cate motive avem... chiar sa radem gingas de noi insine!

"Mami, eu te iubesc oricum esti tu!"
Asa i-am spus azi mamei. Si i-am mai spus candva, exact acelasi lucru. Azi a fosta 2-a oara. Si mama, acum, se intreaba: "Oare chiar a vrut sa zica ce a zis?" Adica... Vedeti, ce bine o cunosc eu pe mama?
Oare i-am zis pentru ca ea astazi a fost cu “ceva toane”? Sau, as vrea sa aud si eu exact la fel, la fel: te iubesc oricum…?!?

*****************************************************************

Duminica, la noi, a fost Ziua Pijamalelor, din nou. Adica, am stat toata ziua in pijama. Am plecat cu pijamaua afara. Am revenit cu pijamaua din parc. M-am culcat de pranz cu pijamaua murdara. Etc. Daaaa, stiu, nu e foarte igienic! Dar nu se moare din atata!
Ziua Pijamalelor a fost initiata de mama candva, dupa 3 ani… deci acum cateva saptamani bune. Dupa cerinte repetate – si nesatisfacute- de a trece in hainele de zi, intr-o buna dimineata, mama a schimbat tactica: “Buuuuuun, atunci initiem Ziua Pijamalelor! Asta inseamna ca poti sa stai in pijama cat vrei tu, astazi, daca asta iti doresti. Dar daca diseara, de exemplu, nu mai ai pijamale curate – caci, din cate stiu eu, celelalte sunt in cutie, la spalat- si vei dori, le vei spala singura. Esti de acord?” Raspuns: “Daaaaaaaaaaaaaaa!”. Asa a inceput Ziua Pijamelelor. Nu, inca nu am ajuns sa-mi spal singura pijamalele, daca va intrebatiJ.
Nu am abuzat de Ziua Pijamalelor. Duminica a fost doar a 2-a oara. Dupa primul episod, as fi vrut si in ziua urmatoare, dar atunci mama mi-a explicat ca nu ar mai avea nici un farmec  Ziua Pijamalelor daca ar fi in fiecare zi; si am fost de acord.
Aceasta este pijamaua de acum 2 zile. 

Prima oara cand am scos pijamalele la plimbare am fost  super-incantata. Abia asteptam sa ies, sa ma vada oamenii, sa-mi admire pijamalele. In realitate, nimeni nu a facut-o. Am intrebat-o pe mama de ce “nimeni nu a zis nimic”. Ea si-a dat cu parerea: “Poate oamenii s-au gandit sa nu te supere, sa nu te simti incurcata… ca te intreaba de pijamalele tale”. Ce dezamagire!
“Mami, dar de ce sa se gandeasca oamenii la asa ceva? De ce sa ma supar? Cum asa? M-as fi bucurat tare tare!”.
Ei, de-atunci, la Ziua Pijamalelor, am bagat de seama ca mama i-a anuntat pe unii oameni intalniti ca “la noi e Ziua Pijamalelor” si atunci ei au remarcat pijamalele mele, mi-au spus vorbe dragute despre ele si eu am fost bucuroasa! Cat de putin costa! Cateva vorbe acolo, sa spui ce vezi, ceva sincer, ce-ti trece prin minte… si poti face un om atat de fericit!
Acesta este Alex, prietenul nostru, care mi-a spus muuuuulte vorbe frumoase in aceste zile. Si, pentru asta, ii multumesc tare si  imi place tare tare tare de el!


In seara urmatoare i-am spus mamei “Sa mergem asa afara, in pielea goala!” si m-am dezbracat rapid goala-pusca, demonstrativ, continuand: “Si oamenii au sa zica: Ce e cu fetita asta, in pielea goala?!!” Eu ma distram. Caci provocam. Mama a decretat, totusi, ca asa voi merge la plaja… doar. Are si mama limitele ei.
Dar mama a simtit bine. Nu intentionam sa ies afara goala pusca. Tachinam. Radeam. Provocam. Nu pe ea. Tabuurile. Caci am simtit deja ce inseamna tabu-urile sociale. Chiar daca nu le traiesc/integrez complet, am simtit binisor: picioare goale prin oras, degetul in nas scobind indelung, pijamalele afara din casa… in pielea goala chiar ar fi una buna!