duminică, 17 noiembrie 2013

Esti o vaca/ Ba, tu, esti un bou!

M-au intrebat prieteni ce "furie a fotografiatului" m-a apucat de m-am aruncat astfel asupra cartii. In 3 postari diferite, sa mazgalesc cartea, sa o fotografiez...(aici, Despre Emotii; aici- Metode de calmare a furiei....)

Le-am explicat: "am avut o intalnire cu adulti, in urma careia m-am simtit agresiva-agresata-violentata.

***************************************************************

"Esti o vaca!
Ba, tu, esti un bou!"
 
Hahaaaa, nu, nu asa s-au derulat violentele. Voiam doar sa atrag atentia si sa spun ca nu toate violentele trebuie sa decurga astfel.

M-a violentat lipsa de intelegere a celor mari pentru cei mici - cei mari fiind parintii, cei mici fiind copiii proprii; o disponibilitate foarte foarte foarte redusa de a empatiza cu propriii copii; o proiectie a lumii de maine - o imagine subtil-agresiva (de genul celei in care trebuie musai sa il claxonezi pe celalalt sofer, din masina din fata, caci a ratat secunda de pornire la semafor).
Ma rog... si dupa ce m-am chinuit o seara si o noapte cu aceste ganduri Cata agresivitate au oamenii in ei, Ce pacat!, Oare ce joburi tampite, care ii streseaza, fac ei...?!"... mi-am amintit de Daniel Goleman, Dalai Lama si aceasta carte. Si atunci m-am apucat de fotografiat. Daniel Goleman & Dalai Lama

*****************************************************************

Ieri, sambata, am avut o alta intalnire cu adulti si copii, parinti si copii. Doar ca erau  pe invers. Gandeam asa:  Doamne, ce bine! Macar acesti copii n-o sa ma claxoneze la semafor, pe viitor! Ei, vezi ca se poate, si fara agresivitate! A fost o intalnire calda si superba.

Si atunci, mi-am amintit de M&M. Nu, nu sunt bomboanele... In marea mea intimitate - si, uite, acum ii dau drumul in public acestei intimitati, si rog pe cei 3 implicati sa ierte (daca nu le place cum suna) - asa i-am numit pe: Marshall (Rosenberg) & Monica (Reu) & Monica (Losonti). Si, doi cate doi, sunt M&M. Asa ma gandeam eu la cei 3M si la Comunicarea Non-Violentahttp://www.nonviolenta.org/


P.S. M&M - Sper ca nu aveti nimic impotriva, scuze daca aveti ceva!!

Ce am vrut sa spun este ca Monica Losonti (cine e Monica?) se va gasi la Alle Kinder (www.allekinder.ro), cu un Atelier de Comunicare non-violenta, in curand. In 23 novembre. Va vorbi despre comunicare violenta/ non-violenta... nu stiu daca de tipul Esti o vaca/ Ba tu, esti un bou!... Mai bine, haideti sa vedem...

Dau Copy-Paste la ce stiu eu din acest Atelier. Restul mai vedem.


"DETALII ORGANIZATORICE   
Când: sâmbătă, 23 noiembrie, ora 14-18
Unde: creșa și grădi "Alle Kinder"
Durata: 4h
Număr participanţi: minim 5 - maxim 12
Investiţia: 60 lei/participant. Se oferă reducere de 50% pentru partener.
Înscriere: până în data de 14 noiembrie, familiile înscrise la Alle Kinder au prioritate. După aceasta dată, în cazul în care au rămas locuri libere, acestea vor fi promovate și în afara grădiniței, ocupându-se în ordinea înscrierii. Pentru înscriere trimiteți un e-mail pe adresa anca@helia.ro și achitați un avans de 20 de lei."

vineri, 15 noiembrie 2013

Daniel Goleman/ Dalai Lama/ Emotiile Distructive/ Curtea Veche Publishing

Am uitat precizarea:
Toate paginile fotografiate sunt din:



Daniel Goleman/ Dalai Lama -  Emotiile Distructive/ Curtea Veche Publishing

Lectura frumoasa!

Metode de calmare a furiei, la copii si nu numai:), metode de a face pace

Mara si trei prieteni dragi, David, Horia, Toma.

Supeeeeeeeeeerbi!



Pentru ca se cauta "metode". Sau, pentru ca, uneori, chiar e nevoie de metode. Indiferent...

Metode de temperare, de calmare a furiei   - Broasca Testoasa, Semaforul, Zona de pace/ Scaunul Pacii

1. Metoda Broasca Testoasa:









2. Cum invata copiii sa exprime sentimente emotii....





3. Metode de calmare - Semaforul, Scaunul pacii


Emotii, creier/ minte si invatare

Aceasta este o munca de raspandire si popularizare, ca si misionariatul... recunosc. Este asa pentru ca... o fi timpul, asa o fi vremea... au fost aceste momente, zilele trecute, in care mi s-a parut trist trist trist cat de putin intelegem, noi Oamenii Mari. Unii Oameni Mari.
Si, e clar, pana la urma, de ce e scris cu "capitale" Om Mare?

Oricum, aceste pagini mi se par simplu, clar si bine scrise.
Lectura placuta!

Cu drag... Dar - intrebare- cum ajung aceste invataturi la cei care, oricum, nu au chef de citit asa ceva?? Caci lor le-ar fi necesare:( Cum se face asta??

Program dobandire abilitati socio-emotionale...








Despre Emotii... la copii si nu doar

Uaaaaaaaau, ce multa vreme a trecut de cand am fost pe aici...

Pentru ca ceva anume mi-a atras atentia zilele acestea asupra faptului ca:

NOI, OAMENII MARI, chiar parinti fiind, CARE NE IUBIM COPIII ENOOOOORM, MAI PRESUS DE ORICE, putem SA FIM SI SUNTEM uneori, din pacate, EGOISTI si LIMITATI:

- fara sa mai cautam si sa enumeram cauzele acestor comportamente limitative,

doar pornind de la un acord: DA, NICI EU NU SUNT PERFECT(A)! -

si pentru ca am simtit tristetea copiilor pe care ii impovaram cu frustrarile noastre
mi-as dori ca muulti, cat mai multi parinti (sau educatori sau ingrijitori de copii etc.) sa citeasca aceste cuvinte si sa se gandeasca macar un pic la ele..



sâmbătă, 5 octombrie 2013

Despre Familie, Despre Mame

John Welwood, Iubiri perfecte, relatii imperfecte, Elena Francisc Publishing, 2007

Cam atat, de aceasta data. Pentru ca are o legatura cu conferinta Monicai McGoldrick, ce urmeaza la Bucuresti.

http://psihoterapiafamiliei.com/2013/10/01/cei-care-invata-din-trecut-nu-sunt-condamnati-sa-l-repete/

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10151864880992421&set=a.10150776996582421.431713.643287420&type=1&theater

Pentru ca eu am simtit cat este de adevarat. Pentru ca mie mi-a placut, pentru ca se poate ca si voua sa va placa. Daca nu aveti nici o legatura/ afinitate cu tibetanii, sariti aceasta parte, puteti sa pastrati doar ideea, Principiul.

joi, 12 septembrie 2013

Cum invata copiii?


Invata la gradinita? Sau, invata unde pot?
 
Mara a avut ocazia in ultima perioada sa stea mai mult la tara, langa oameni de la tara. Discutiile lor sunt libere, nestingherite, chiar daca mama mai trage cu urechea, cateodata.

Una dintre ele, cu nenea L. se purta in jurul: “sa fii copil bun”, “vrei sa fii ingerasul meu?” – “Nuuuu, ca eu sunt a lui mama”. “Dar, cand vii aici…?” “Biiine, cand vin aici da, altfel sunt a mamei”. Au cazut de acord. Discutia a mers apoi inspre “cumintenia copiilor”, siiiigur, e un subiect favorit al celor mari. De unde Mara a aflat ceva de genul ca “Iisus e bun, Dumnezeu si Iisus sunt sus si vad tot…”. Si, cum Mara nu are o educatie religioasa dezvoltata din familie J asta e! a inteles cat a putut.
Fapt este ca peste 7 zile a fost in masura sa-i raspunda bunicului ei, intr-o discutie serioasa despre gospodarie. Bunicul declara:

“Asta (ceva, X, nu conteaza) nu stiu exact cum este…”
“Eh, nu-i nimic, numai Dumnezeu le stie pe toate!”
Iar peste alte 7 zile i-a spus mamei ei:

“Mami, tu esti Iisus!”
“De ce spui asta, iubita?”
“Ca tu le vezi pe toate!”

O alta replica favorita de-a Marei, de ultima vreme - auzita, unde oare? - este: “Asta e viata!” Cand ti-e lumea mai draga, vorbesti de una-alta, poate nu toate merg din plin, iaca te trezesti cu Mara: “Eh, asta-i viata!”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fenomenal este ca atunci cand e intrebata de unde a invatat diverse chestii (fie ca e vorba despre literele alfabetului, fie despre intelepciunile ei batranesti) raspunde: “De la gradinita!”.  Mara a fost demuuuult, scurt si pe sarite, pe la gradinita. Nu de la gradinita a invatat acele chestii. De ce spune astfel? Pentru ca dupa 3 ani (si accentuat acum, in ultimele luni de vara) intrebarea cea mai fecventa – dar, frecventa, frecventa- care i se pune este: “Tu mergi la gradinita?” In parc, cu strainii, cu cunostinte intamplatoare, cu vecinii - nu are importanta, toata lumea o incurajeaza sa mearga la gradinita. Astfel incat, Mara a ajuns sa creada ca e un soi de MUST sa mergi la gradinita, daca esti copil mare si ca acolo e locul unde copilul INVATA diverse chestii. Adica, asa… doar traind, sau cu parintii, acasa, nu se invata. Se invata la gradinita. La scoala, la cursuri… Asa o fi...
 
Aici, invatam ceva despre soaptele spiridusilor din natura. Desi, nu eram la gradinita:)
Aici nu invatam nimic:)
 

marți, 20 august 2013

Frici la copii si oameni mari


Pentru ca fricile copiilor nu sunt doar atunci cand sunt lasati singuri, in intuneric, sau despre balauri si monstri in dulap.
Povestesc atat de mult despre frici: pentru ca le cunosc; pentru ca stiu copil care dupa o lovitura zdravana raspunde: “Nuu, nu m-a durut, eu nu plang, caci eu sunt copil mare” (la 4 ani). Pentru ca eu cred ca e important sa-i lasam pe copiii nostri sa planga atunci cand le vine, si sa-i invatam sa exprime aceste frici, asa cum le vine. Si o pot face mai bine daca noi, adultii, credem ca ele exista, cu adevarat (aceste frici), atunci le putem oferi copiilor spatiul in care sa vorbeasca despre ele. Pentru ca stiu adulti care isi amintesc si acum: “Cat de frica imi era noaptea, sa dorm in camera mea, mi-era groaza, desi aveam 6 ani; “Eu o asteptam pe mama cu groaza, sa vad ca intra in curtea blocului, sa vad ca ajunge cu bine acasa; era o curba acolo si eu imi imaginam ca e posibil sa cazi, dupa curba aceea, ca pamantul se termina, cumva…”. Pentru ca am vazut parinte care ii refuza bebelusului (cca 1 an) bratele si apropierea, desi acesta se tara plangand si urland (in parc, se speriase de jocul celor mai mari) - pe motiv ca “trebuie sa se caleasca, sa se intareasca, sa nu fie un sperios”…  Pentru ca am vazut ironizari grosolane si complet inutile, din partea unui adult fata de un copil ce “se lupta cu monstri”, afara, in curte, biruindu-i pe toti. Si pentru toate altele de acest gen.




Matusa Marei se intoarce la casa ei. Departe, pana la anu' iar nu se mai vede… pe viu. In acea seara, se petrece un dialog, Mara si Mama:

Mami, mi-e frica…
De ce, puiule?
Ca pleca Gabi si nu ne mai vedem niciodata…

……………… discutie despre asta………………………..
Mami, eu nu vreau sa mor niciodata.
Puiule, mai e muuuuuuult pana atunci. Si pe atunci, o sa fii batrana, batrana…
Si, mami, daca mor, corpul nu mai ramane asa cum e acum?
Nu, puiule, corpul moare; ramane doar spiritual, sufletul, care mai traieste...
Si, mana mea, cum e acum, nu mai ramane?
Nu mai ramane asa cum e acum.
Si cand mor eu, tu ce o sa faci?
Pai, cred ca atunci si eu o sa fiu moarta.
Si tati, ce o sa faca?
Cred ca si tati o sa fie mort.
Dar, mami, oamenii cand mor, stau asa, ca Alba ca Zapada, intr-o cutie din aia?
Cam asa ceva, dar de obicei e din lemn…
Mami, nu s-ar putea face o cutie mai mare? Ca mie mi-e frica, sa stau asa, singura moarta… Sa fie mai mare, sa incapem toti trei in ea…

 Mara a primit cartea Catherinei Dolto - Cum sa ne invingem teama, care a ajutat-o sa numeasca cu voce tare unele dintre fricile ei. Asa stie acum, sa spuna, ca frica aceea, de a merge la gradi o au si alti copii si ca ea poarta un nume: frica de abandon. Oricat de socant/dureros ar parea si ne-ar veni a crede ca copilul nostru nu (poate) trece printr-o astfel de frica maaaaaare… multi copii o traiesc la fel. Multi nu stiu sa exprime acest lucru. Pur si simplu, doar simt si inghit. Poate fi de ajutor real sa-i invatam sa scoata din ei aceste temeri.
………………………………………………………………………………………….

Si, in final, pentru a accepta, pur si simplu, faptul ca [,] copiii au frici, asa cum oamenii mari au frici. Doar ca ele sunt/ sau pot fi, un pic, diferite: frica de moarte este comuna – adultii, multi, au oroare sa vorbeasca/gandeasca despre moarte. Frica de a-mi pierde locul de munca/ frica pentru securitatea zilei de maine versus frica de a pierde iubirea parintelui/ siguranta existentei… cat de departe sunt ele?

luni, 19 august 2013

Povesti si frici

Povestea 1

Sa nu ne imaginam, cumva, ca fricile vin doar din carti/povesti nepotrivite pentru varsta ei. Nuuu, am sa va dau un exemplu. Discutia curge afara, langa garaj.
Mami, ce s-a intamplat?
Sunt ceva urme, lovituri, cineva a incercat sa sparga lacatul, sa intre in garaj.
Cine, mami?
Ceva oameni, niste… hoti.
Dar de ce?
Au incercat sa fure ceva. etc. etc.
Dar de ce nu-si cumpara de la magazine… biciclete etc.?
Pai, cred ca nu au bani suficienti si au crezut ca e mai usor astfel, pentru ei. Inca nu au invatat ca a fura nu e un lucru bun.
……………….pauza de gandire…………………………… pasi inspre parc……………………… Maaaaaaaami, eu nu am stiut ca-n lumea asta exista hoti!!

P.S. Lumea asta este lumea noastra, a oamenilor. Subinteles, lumea cealalta este lumea povestilor. Acolo, da, s-a auzit de hoti. Si-n Degetel si-n Muzicantii din Bremen. Si-n alte locuri. Dar, in lumea asta, nu se auzise despre hoti.


 
Povestea 2

O alta poveste a verii despre “se poate intampla ceva rau” a aparut cand Mara a pornit din parc - fara sa spuna tatalui, aflat pe aproape – a pornit de mana, frumos, cu o fetita mai mare… aiurea, sa caute o prietena. (?!?) Au ocolit garajele, s-au dus catre strada… nu au ajuns foarte departe, tata le urmarea de la distanta. Evident, a urmat o povestire si o atentionare despre “sa nu mai pleci niciodata astfel” si detalieri despre “nu pleci niciodata cu straini”. Desi parintii credeau ca mai e ceva pana la momentul unor astfel de discutii… atunci a fost cazul. Astfel, a aparut in povestea lor Strainul. Si Mara a intrebat Ce inseamna Strain? Si a aflat.
Cumva, parca Lupul cel rau statea pana acum in povestea lui. Dar, cand copilul aude ca raul a patruns si-n lumea asta, incepe sa-i para evident ca limita dintre cele 2 lumi este neclara. Clar e neclara. Altfel, de ce ar discuta astfel, mama si tata?
Ok, ei nu-i spun lupul cel rau, sau om rau… ii spun strain. Si chiar daca nu l-au barfit ff tare pe strainul acesta, era clar ca nu e de bine. “Nu te duci cu straini!” Cum poate sa-ti sune? Si mai seamana si cu Povestea Scufitei, careia mama ei ii spune sa nu vorbeasca cu nimeni pe drum. Si, daca a facut-o, vezi ce s-a intamplat?
Aaaaaaaaaa, cuum? Sa nu fi intalnit pana acum, la varsta ei, pe Scufita si pe lup? E posibil si asta. Dar atunci, s-o fi intalnit cu cei 3 purcelusi. Nici acestia? Pai, poate s-a intersectat cu Rapunzel; sau cu Mica Sirena (si vrajitoarea); sau, cu Muzicantii din Bremen si hotul. Sau cu Vrajitoarele din Oz. Chiar cu nimeni? Sau, cu Grufallo? Ori cu vreun Dragon, ori vreun rechin rau, ori cu Balena lui Pinocchio, ori cu vaca ce-l inghite pe Degetel … sau, cu fricile lui Caillou, sau cu fricile Ursuletului ce nu poate sa doarma sau cu fricile lui Dumbo.
Nu se poate, draga mama, sa nu se fi intalnit chiar cu nimeni, acestia sau altii. Sunt peste tot in povesti. Sau, poate s-a intalnit cu vreo frica de-a ta, sau cu fricile unor vecini, prin parc.
Oooo, Povestitorule, si toate fricile noastre, ale celorlalti, o ajuta la fel?
Nu chiar, unele mai mult, altele mai putin, dar in principiu, o ajuta. Sa aiba apoi fricile ei.
Aaaa, ca atunci cand si-a pierdut bicicleta? Un copil o imprumutase si-a crezut ca nu o mai gaseste deloc?
Da da…
Sau, ca atunci cand, pentru cateva secunde, in marea multime din parcul Central nu si-a gasit mama din ochi, si a crezut ca e pierduta, singura?
Da da, ca atunci.
Sau, ca atunci, cand vecinii vorbeau despre spargerea caselor lor, cu suparare unii, si frica altii, ca ar putea pati la fel?
Da da, ca atunci.
Da, sigur. E normal asa…

duminică, 18 august 2013

Din vacanta

Salutari cu drag!

 
 

Povesti despre frici, balauri, rai si... moarte


Fundamental, este frica de “ceva rau”. Frica de disparitie. Dupa 2 ani imi era frica de caderi. Pentru ca a cadea in necunoscut= a disparea. Caderea in gauri de scurgere, caderea in gropi adanci, caderea este disparitie; tata care pleaca la munca departe si dispare, nu se mai intoarce. Dupa 2 si la 3 ani eram apoi, fascinata de lesinuri. A cadea subit in nemiscare, in nefiinta.  Cadea Alba ca Zapada, cadea Mica Sirena si chiar printul ei - in lesin; lesina Frumoasa Adormita… ba chiar si-ntr-una din blandele carti ale Cristinei Andone, despre Strauss- lesina o domnisoara, de spaima unei albine. Si-am exersat lesinurile astea, cu mama, apoi si cu tata, in nenumarate forme, povesti, posturi. Erau zile cand trebuia sa lesinam prin casa- cu diverse jocuri de rol- si cate 30 de minute in sir. E fascinant. Pana la urma, am inteles cate ceva. Oricum, mi-am mai biruit frica. Nuuu, dom’le, frica mica, de lesin. Nu frica maaaare… de moarte! Si acum ne jucam “de-a lesinatul”,  insa in forme mai amuzante, lesinam cel mai adesea in patul din dormitor, si cu muuult umor, nu mai e o treaba atat de “serioasa”.

Uite, vine Povestitorul care pune ordine in lucruri.
………………………………….. prin iunie, 2013………………………………………………………………..

Biiine, ai spus ca ai crescut si tu, si mama ta, ce e cu fricile astea?
Aaaa, pai, tocmai! Acum am frici mult mai clare. Pentru ceilalti. Pentru mine sunt tot multe neintelesuri.
Si mama ta- daca zici ca e mare acum, nu poate sa te apere? Sa-ti alunge fricile astea?
Baaa daaa. Oarecum. Mama a crescut suficient de mare incat sa-i fie clar ca fricile astea sunt ale mele. Si sa ma apere de fricile ei, nu de ale mele.
Aha. Ai dreptate. Acum, culca-te, e timpul de somn.
Paaai, NU VREAU SA DORM! Mi-e frica. Mi-e frica de intuneric, de somn, de nemiscarea asta. De ce se poate intampla daca ochiul meu vigilent e adormit.
Bine, hai, spune-i mamei tale toate astea. Va fi mai bine!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Maaaami, mi-e frica!
De ce, puiule?
Si, sa vedeti. Chiar au discutat si Mara a adormit. Ca-n fiecare seara. Le-am ascultat atent si va povestesc.
Mami, mi-e frica de balauri, scorpii, ghionoaie, hoooti…
Puiule, suntem doar noi 3 in casa, nimeni nu vine aici, ei raman in povestile lor… etc..etc..
Si cineva poate sa-mi faca ceva rau?
Nu-ti face nimeni nimic rau, puiule. Acum o sa dormim.
Mami, ce inseamna “ a muri”?
……..A muri?… inseamna…
Da. Adica, cand moare cineva?
De obice moare cand este foarte batran…
Si ce inseamna “ a lesina”?
Inseamna… etc. etc.

Inteleg. O vad pe fetita de 3 ani jumate ahtiata dupa povesti; povesti multe. Si apoi, din gramada aceasta- si totusi, selectata de mama ei- ea inlantuie in povestea-i proprie si scorpii si balauri, si hoti si… rai.  Sigur, de inteles. Din fericire, cel putin deocamdata, refuzurile ei de a adormi sunt in mare verbale; iar balaurii nu sunt inca, cautati prin dulapuri, pe sub paturi.

Salutari! Ce-am mai crescut!


Am lipsit mult de aici, caci am fost foarte ocupata. Intre timp, am crescut, daaaaaaaa, ma masor des, sunt mai de acord ca daca mananc si dorm si etc. etc. cresc mare. Si, ce sa va zic…? Acesta este unul din target-urile mele. De ce, astfel? Immm, asta e o poveste lunga si nu e momentul ei.

Dar, cum ziceam, intre timp am crescut si a crescut si Mama. Acum in Povestea noastra apar doua personaje feminine  principale, plus alte personaje (am invatat recent acest cuvant si-mi placeJ). Si s-a nascut Povestitorul. O sa-l cunoasteti si o sa intelegeti. El a venit, caci era nevoie de el si are un ochi patrunzator. Unul e patrunzator, al doilea nici nu mai conteaza. (Mama are chestia asta, cand uita de al doilea din pereche. Adica, spre exemplu: “Hai sa-ti iei o soseta!”. “Doar una??!!!” ii zic eu. “Biiine, doua, doua”.)
………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am crescut cu tot felul de intamplari in jurul meu. Ca orice copil. Dupa intoarcerea din Anglia, unde am vazut copaci singuri si tristi, dar si Oceanul singur, dar ne-trist, am mai calatorit destul de mult. Pe la bunici, prin tara, pe la prieteni. Am avut un soi de vacanta preluuuungaaa, cu parintii; si mi-a prins foarte bine.  Iar mama a crescut… cu mine alaturi. In primul rand. Cu prieteni si familie alaturi, in al doilea rand. Si cu ganduri noi: tot in primul rand.
………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Intamplari precum “Cum a fugit mama de-acasa la hotel” le-am notat, dar nu vi le-am mai povestit. Pentru ca nu a fost timp si apoi nu i-a mai fost timpul. [Era vorba despre acum vreo 6 luni- aveam 3 ani si o luna- cand a fost prima data ca mama nu a venit peste noapte acasa, sa ma trezesc cu ea dimineata. Ne-am dus la bunici. A plecat pe dupa-amiaza, spunandu-mi ca pleaca cu treburi (ceva mai detaliatJ) si ne vedem maine. Si, pentru ca nu avea de fapt, treburi si voia liniste si pace, a plecat la… hotel. Si s-a cazat acolo, in orasul ei de bastina, la cca 15 minute de casa bunicilor, unde eram eu. Ce tupeu! Adevarul este ca in primele minute si ore nu prea ii venea sa faca nimic. Chiar s-a gandit ca e o decizie proasta. Dar eu i-am aratat maine ca  a fost ok. Si asa a fost. Abia atunci am avut prima mea experienta de “mama pleaca toata noaptea si ma trezesc dimineata cu altcineva”. De ce nu a fost pana atunci, asta e separat. Asa a fost viata mea.  Mi-a prins foarte bine noua experienta. Am prins curaj –asta a fost si scopul: sa inteleg ca POT sa fiu si fara mama, o vreme, sa simt, sa traiesc asta… Apoi am mai experimentat o data, cu bunicii. Si cam atat. Excluzand situatiile, putine, oricum, cand m-am trezit doar cu tata. In rest, mama este langa mine.]
Am avut si eu nevoie de experiente – precum aceasta si altele- in care sa traiesc pe propria-mi piele CE POT. Si mai am nevoie. Chiar de mai multe decat mi se ofera, zic eu, cateodata.
Deci, cu intamplari de genul acesta si cu altele, cu cateva provocari noi de viata, am mai crescut un pic. Dar unele lucruri s-au schimbat tare greu. Cum ar fi, ce simteam eu despre gradinita. In general, asa… ca loc, nu despre o gradinita anume.

Pe la 3,3 -3,5 luni (deci, acum cateva lunisoare), aveam urmatorul joc:

Mara si Mama si Bibi si Alla si Alec.(papusele)

Mara: Tu esti Tata, eu sunt Mama, Bibi e bebele. Si Alec si Alla au 3 ani.

Si incepe povestea.

Bibi plange, ca e bebe si… plange. Alla si Alec vor pe rand: eu vreau sa mananc!, eu vreau sa ma joc, nu mananc! Dar mie mi-e foaaaaaaameee! Plansete. Plansete. Mama Mara este confuza.  Am sa-l culc pe Bibi si vin la voi… Se grabeste prin camera, il duce pe Bibi la culcare. Se intoarce. Mi-e foame! Eu vreau sa ne jucam de-a ceva! Plansetele celor 2 copii mai mari. Dureaza asa. Cateva minutele. Intr-o mare criza de… nervi si de putinta, mama Mara este foarte agitata, confuza si explodeaza:  Gata! Nu se poate! Il apuca pe unul din cei doi: Pe tine te trimit/ arunc la gradi, sa stai acolo… blablabla…
Jocul s-a repetat astfel de aprox. 4 ori, in acest interval, dupa ce eu nu mai fusesem la gradi de circa 2 luni. Bun. Am fost eu insami “aruncata” la gradi? Cred eu ca aceasta este solutia pentru parinti atunci cand nu mai stiu ce/cum sa faca cu copiii lor? Nu, nu vreau sa spun nimic din toate astea, decat ca eu poate m-am simtit aruncata…. undeva. Mi-a fost frica.
De aruncari, caderi, prabusiri si altele de acest gen a mai fost vorba in Povestile mele. Si intre timp, au mai aparut si altele.  Am FRICI.

marți, 4 iunie 2013

Copacii cheliti ai Londrei

Prima poza este asta.

Mama a suferit teribil ca muuulti copaci din centrul Londrei arata asa. Ca sa nu faca umbra si mizerie. Totul explicabil, dpdv project management. Mddda. Desi nu este prima vizita a mamei in Londra, zici ca de data aceasta a luat-o pe aratura: se gandea doar la "amaratii de londonezi, ce traiesc astfel de vieti depersonaliza(n)te... etc . etc."

P.S. Promit ca restul imaginilor/ aprecierilor despre Anglia vor fi ... pozitive. Lasam Londra deoparte. Ne concentram pe restul.


De exemplu, din restul face parte... asta.


Poveste dupa vacanta



Dupa calatoria cu trenuri arhi-aglomerate in tinuturi  peri-londoneze si metrouri ultra-aglomerate din Londra, dupa coridoare infernale ce leaga trenuri- metrouri-aeroporturi, m-a vizitat asa, un gand ca: “oamenii astia sunt rai!”. Primisem niste ghionturi, niste coate, nu vedeam decat umerase grabite de toate felurile. Haine de birou, haine de ploaie, haine sport, haine colorate, haine gri si negru… nici o fata… toate umerasele astea se plimbau bramburite de ici-colo, aproape fara viata.
Asa ca, mama mi-a spus o poveste. Iat-o.

A fost odata ca niciodata… un soricel. Traia fericit in lumea lui si se porni intr-o zi asa, pe sub pamant, incet-incet, din borta-n borta, din groapa-n groapa, intr-o lunga calatorie. Ce minunatii! A dat chiar peste niste galerii de cartita, lungi ca zilele de post, intortocheate si alambicate ca abia se descurca soricelul prin ele… dar le admira, cu mare voiosie, nu vazuse el asa ceva pana atunci. Si tot mergea, din borta-n borta si din galerie-n galerie, din sant in groapa, cat e ziua sa-i ajunga… Cand, deodata,il izbi lumina…  isi imagina ca iesise la suprafata intr-un tinut al nimanui si asa crezu el, ca se afla in Tara de Nicaieri, caci nu recunostea nimic. Mai auzise pe undeva de tinutul acesta, niciodata nu si-l imaginase astfel. Dar marea sa mirare era ca in jur se intindeau, cat vedea cu ochii… umbre. Pete negre, niste copaci uriasi, stalpi umblatori. Ba erau picioare. Picioare, perechi-perechi, umblau de colo-colo, inainte si inapoi, grabite-grabite. Unele mai faceau cate o oprire, altele nu se opreau nicidecum, doar mergeau, mergeau. Si cum picioarele astea aveau copite era in jur un vacarm nemaiintalnit. Lumina nu se mai zarea, doar umbre si pete si picioare miscatoare. Se indeparta de la marginea gaurii sale, cu gand sa inainteze. Era in dubiu, daca sa o faca ori ba… Dar, isi spuse, cumva avea sa ajunga si el la lumina, strecurat printre atatea umbre nu-i asa? Si soricelul inainta. Nu apuca sa se dezmeticeasca bine. Se trezi aruncat cativa pasi inainte, picioarele cu copite patrulau pe langa el. Il zmuceau ba la stanga, ba la dreapta. Unele copite ii treceau peste cap, fara sa- atinga, altele il loveau de se rostogolea de-a berbeleacul metri mai incolo. Si soarele tot nu se zarea. Apoi, isi dadu seama ca picioarele cu copite aveau si cozi. Caci primise asa, in zbor, o coada paroasa drept in fata. Si atunci, fu catapultat… drept in sus, in sus, si zari ceva lumina pentru o clipa. Si apoi, poposi pe o spinare. De unde, mai inainta cativa pasi. Si ajunse intre 2 urechi. Soriceul nostru era deja intrigat. Aici ii placea mai mult. Reusea macar sa respire mai bine. Dar soarele tot nu se zarea, era doar o lumina pala. Si deodata, realiza ca vede ceva:  in jurul lui era plin de … magari. Picioare, copite, cozi paroase, urechi lalaite- erau ale unor magarusi. Inaintau cum puteau ei; surprinzator, unii magarusi chiar alergau, pareau speriati. Altii mergeau domol, in ritm natural de magarus. Altii, mai putini, totusi, stateau. Si soricelul nostru isi dadu seama ca a nimerit in Tinutul Magarusilor. Poate ca nu era nimic anapoda aici, asa cum i se paruse la inceput, poate ca doar era altfel; si, mai ales, magarusii astia erau mari. Mai mari decat el. Sigur ca nici nu putusera sa-l vada. Precis, de aceea il calcasera in picoare, il rostogolisera cu copitele lor, il lovisera cu cozile. Dar, deodata, i se facu mila de ei. Ar fi vrut sa-i ajute: isi dadu seama ca magarusii acestia nu au chip. Nici nu puteai sa-ti dai seama daca sunt fericiti sau ba. Simti ca ar fi vrut sa-i ajute sa vada si ei, soarele.

marți, 14 mai 2013

Cura de ras - continuare

continuam cu tabuu-rile.
Despre tachinarea tabuu-rilor

 
Pe fondul unor povesti cu bebelusi, nou-nascuti (reali sau in povesti), intr-o buna zi de acum vreo 10 nopti, mi-am redescoperit interesul pentru biberon. Un fost biberon de-al meu pe care nu-l mai folosesc de la marea noastra despartire la 1,7 luni (ha!) era utilizat in ultima vreme pentru bebeii mei din plus, plastic sau carpe. Dar, acum 10 zile am cerut sa beau de acolo. Mama s-a uitat la mine, s-a gandit 1 sec, si-a spus in minte fraza magica “e doar o faza” si mi-a dat apa…
Au venit bunicii in vizita. Pregatire, in hol, de iesit in parc. Bunicul vede biberonul pe care il inhat, cu apa proaspat pusa  de mama.” Dar ce esti tu? Bebelus… E rusine… Ce-o sa zica lumea?’ Eu eram doar incantata de reactia de surpriza produsa.
Am baut si in parc. Nimeni nu si-a aratat socul cu adevarat. Doar bunicul disconfortat.
La sosirea acasa, bunicul, povestind catre mama: “Lalalalaaaaa… au ras copiii de tine!” Nu au ras. Dar eu eram tot incantata, am ras cu bucurie de idea ca toti copiii au ras. Si atunci, mama a simtit din nou, gandind: “Copilul acesta poate ignora complet natural diferenta dintre “rad de tine” si “rad cu tine”. Si nu pentru ca nu intelege diferenta. Ci, pentru ca poate”.

Discutam cu acest Tunet Mic despre mersul zilelor... sa vedeti ce chestii minunate ii trec prin minte!
Mama intuieste corect. Copiii liberi nu au “rusine” asa cum o cunosc oamenii mari. Copiii liberi nu traiesc rautatea implicita din “rad de mine/ de tine”; ei doar traiesc rasul ca un fenomen de veselie. Si atat. Rasul nu poate sa fie rau.
Oricum, totul era in mintile noastre: a bunicului (ca cineva “rade de mine”), a mea (ca erau rasete generale)…  Doar rasul meu si a rade erau pe bune!

Va trimit cateva rasete bune, aici mai jos:
Era cam racoare... Salina Turda acum 1 saptamana.

Salute!

Rasul si Ziua Pijamalelor


Cata nevoie avem sa radem, zau asa! Si cate motive avem... chiar sa radem gingas de noi insine!

"Mami, eu te iubesc oricum esti tu!"
Asa i-am spus azi mamei. Si i-am mai spus candva, exact acelasi lucru. Azi a fosta 2-a oara. Si mama, acum, se intreaba: "Oare chiar a vrut sa zica ce a zis?" Adica... Vedeti, ce bine o cunosc eu pe mama?
Oare i-am zis pentru ca ea astazi a fost cu “ceva toane”? Sau, as vrea sa aud si eu exact la fel, la fel: te iubesc oricum…?!?

*****************************************************************

Duminica, la noi, a fost Ziua Pijamalelor, din nou. Adica, am stat toata ziua in pijama. Am plecat cu pijamaua afara. Am revenit cu pijamaua din parc. M-am culcat de pranz cu pijamaua murdara. Etc. Daaaa, stiu, nu e foarte igienic! Dar nu se moare din atata!
Ziua Pijamalelor a fost initiata de mama candva, dupa 3 ani… deci acum cateva saptamani bune. Dupa cerinte repetate – si nesatisfacute- de a trece in hainele de zi, intr-o buna dimineata, mama a schimbat tactica: “Buuuuuun, atunci initiem Ziua Pijamalelor! Asta inseamna ca poti sa stai in pijama cat vrei tu, astazi, daca asta iti doresti. Dar daca diseara, de exemplu, nu mai ai pijamale curate – caci, din cate stiu eu, celelalte sunt in cutie, la spalat- si vei dori, le vei spala singura. Esti de acord?” Raspuns: “Daaaaaaaaaaaaaaa!”. Asa a inceput Ziua Pijamelelor. Nu, inca nu am ajuns sa-mi spal singura pijamalele, daca va intrebatiJ.
Nu am abuzat de Ziua Pijamalelor. Duminica a fost doar a 2-a oara. Dupa primul episod, as fi vrut si in ziua urmatoare, dar atunci mama mi-a explicat ca nu ar mai avea nici un farmec  Ziua Pijamalelor daca ar fi in fiecare zi; si am fost de acord.
Aceasta este pijamaua de acum 2 zile. 

Prima oara cand am scos pijamalele la plimbare am fost  super-incantata. Abia asteptam sa ies, sa ma vada oamenii, sa-mi admire pijamalele. In realitate, nimeni nu a facut-o. Am intrebat-o pe mama de ce “nimeni nu a zis nimic”. Ea si-a dat cu parerea: “Poate oamenii s-au gandit sa nu te supere, sa nu te simti incurcata… ca te intreaba de pijamalele tale”. Ce dezamagire!
“Mami, dar de ce sa se gandeasca oamenii la asa ceva? De ce sa ma supar? Cum asa? M-as fi bucurat tare tare!”.
Ei, de-atunci, la Ziua Pijamalelor, am bagat de seama ca mama i-a anuntat pe unii oameni intalniti ca “la noi e Ziua Pijamalelor” si atunci ei au remarcat pijamalele mele, mi-au spus vorbe dragute despre ele si eu am fost bucuroasa! Cat de putin costa! Cateva vorbe acolo, sa spui ce vezi, ceva sincer, ce-ti trece prin minte… si poti face un om atat de fericit!
Acesta este Alex, prietenul nostru, care mi-a spus muuuuulte vorbe frumoase in aceste zile. Si, pentru asta, ii multumesc tare si  imi place tare tare tare de el!


In seara urmatoare i-am spus mamei “Sa mergem asa afara, in pielea goala!” si m-am dezbracat rapid goala-pusca, demonstrativ, continuand: “Si oamenii au sa zica: Ce e cu fetita asta, in pielea goala?!!” Eu ma distram. Caci provocam. Mama a decretat, totusi, ca asa voi merge la plaja… doar. Are si mama limitele ei.
Dar mama a simtit bine. Nu intentionam sa ies afara goala pusca. Tachinam. Radeam. Provocam. Nu pe ea. Tabuurile. Caci am simtit deja ce inseamna tabu-urile sociale. Chiar daca nu le traiesc/integrez complet, am simtit binisor: picioare goale prin oras, degetul in nas scobind indelung, pijamalele afara din casa… in pielea goala chiar ar fi una buna!

marți, 30 aprilie 2013

Dialoguri despre sentimente si nevoi


Dia/ Mono-loguri despre sentimente
Cum sa ne EXPRIMAM sentimentele

Cand citea Mara cu tati "Zana Norilor- Povestile Norilor".
Despre Norul Iubire:
- Asta e mama! Stii, tata, asta [norul asta] e mama!

Dupa vizita prietenilor nostri, M, R& L. Mara:
- Mami, ce bine a fost, cu tine, si tati si M si R si L!

Dupa o ciondaneala de dimineata. Mara:
- Ce -ar fi sa parasim aceasta cearta si sa zambim toata ziua?! Nu ar fi bine??!!

Sentimente. Mara ii duce tatalui o pernita inimioara mica:
- Tati, ti-am adus asta ca sa primesc multi multi pupici in fiecare zi!”


Dia/ Mono-loguri in-auntrul si in-afara familiei
Cum pot invata parintii COMUNICAREA NON-VIOLENTA.

Bunica si baietelul.  La locul de joaca, bunica “fugareste” baietelul care nu vrea sa manance:
Bunica: Haide…  trebuie sa mananci ceva… de ce esti rau?
Mara: Nu e rau, doar ca nu vrea sa manance.

Mama si Mara. 
Mama intra in sufragerie.
Mama:  Uaaaaaaaau, ce haaaaos! Eu zic, inainte sa ne jucam, sa facem un pic de ordine...
Mara: Cat e de importanta treaba asta pentru tine?
Mama: [Cu ochii mariti] Sa facem curatenie? [In acest timp, in capul mamei vajaiau pasii faimosi ai lui Rosenberg, alergand catre "formularea nevoilor".]
Mara: Da!
Mama: Pai, tie cum ti se pare? Pentru mine este tare importanta; caci eu, cand vad toate lucrurile astea aruncate pe jos, prin sufragerie, ma simt de parca imi cade casa in cap, ma simt incarcata si confuza, nu-mi place cand vad asta, nu pot sa ma joc; am nevoie de ordine, ca sa pot sa ma misc, sa gandesc…as vrea sa strangem, vrei, te rog?
Mara: Pai, mie imi place cand e asa dezordine, ca ma pot juca mai bine cu lucrurile, cu jucariile
Adevarul este ca am facut semi-ordine. Am inteles-o pe mama si ea pe mine. A fost o discutie despre nevoi:) Ha ha!


La grota salina, pe Pavlov.
O bunica (catre nepotel): Nu pune sare pe scaun! Nu e voie! Se supara tanti...
Mara: Ba nu se supara, daca o dati apoi frumos jos si ramane curat… cred ca nu se supara!
S-a suparat bunica. Pe mine. De atunci, nu mi-a mai adresat multe cuvinte.

La grota salina, pe Pavlov/ aceleasi personaje.
Nepotelul: - Buni, spune o poveste…
Bunica:  Povestile, stii tu, se spun seara
Mara:  Dar ati putea… Noi... stiti cum facem? Spunem povesti asa, fara carte
Bunica: Pai, si David vrea fara carte…
Mara: Pai, ati putea, cred, sa spuneti…De ce nu?
Bunica a inceput, in cele din urma o poveste, in ton timid, de parca ar fi povestit chestii ilegale. Era vorba despre povestea unui baietel care suferea ceva, nu mai stiu exact ce, caci nu se purtase cuminte cu bunica:)

Va doresc multe dialoguri non-violente!



Sentimente de abandon


Vacanta cu noduri in gat


Stiu, inteleg. Anxietatea de separare este, de fapt, greu de digerat de catre oamenii mari. Eu tot zic Oameni Mari caci eu stiu ca sunt Pui de Om. Asa zic eu.  Am auzit asta intr-un filmulet si mi-a placut. Deci, Oamenii Mari nu inteleg exact de unde atata frica/ anxietate… si la 3 ani??!!?? Cand, de fapt, ar fi trebuit ca [,] copilul sa fie atat de obisnuit cu toate plecarile si despartirile din lumea sta??!!?? Oare, chiar asa?
Eu la 3 ani aveam inca mare anxietate de separare. In martie, dupa ce Tata NU A MAI PLECAT DELOC!!! (doar atat cat pleaca tatii “normali”, la cumparaturi, la treburi etc. etc.- fara MARI PLECARI DE ZILE MARI), abia atunci Mama a inteles ca suferisem nu anxietate de separare, ci sentimente de Abandon. Mama s-a socat. S-a ingrozit cum parintii pot sa faca copilul sa sufere, chiar si in conditii de viata aparent  pline de iubire, de dedicatie… da, mama a crezut ca suplineste in maaaaaaare parte plecarile tatalui, ca timpul ei muuult petrecut cu mine tamaduieste o mare parte din suferinta. Ca sa inteleaga, in final, ca NU. Ceea ce ea mi-a oferit nu a putut repara atunci ceea ce lipsa tatalui a “stricat”. Adica, dragostea si timpul ei nu inlocuiesc dragostea si timpul lui.
Tata pleca mult si constant. Aproape saptamanal, timp de 2 ani. De la 1 an la 3 ani si 2 luni eu nu am inteles, cu adevarat, unde si de ce pleaca tata atat de mult si de des. “LaMunca” este pentru mine o sintagma fara continut. Am auzit si in parc, si la gradi si in alte locuri, despre “la serviciu”, “la munca”… dar, cu toate astea, era plin de tatici in jurul meu, tot tatici care erau si “la munca si in parc”. Si atunci, taticul meu??!!  Explicatiile rationale ca “trebuie”, vorbele de iubire” mi-e dor de tine”, “abia astept sa vin acasa”, “Imi pare rau ca plec”, “as vrea sa fim impreuna”, “sa vii cu mine” nu au nici un sens… Vorbele…  daca nu sunt insotite de Fapte. Adica, sa vad, cateodata, ce este acel “serviciu” sau sa simt iubirea, prin prezenta zi de zi, prin timp si joc dedicate, prin mintea prezenta si Conectare…  Mie astea mi-au lipsit. Imbratisarile si iubirile de weekend sunt insuficiente. Mama a vazut complet asta abia cand ne-a revazut complet conectati. Cu cata ardoare cautam prezenta lui, cu cata bucurie si fericire intampinam momentele si timpul petrecut impreuna. Cum ma ingrijora orice plecare, chiar atunci, dupa martie… cand am inteles ca tata nu mai pleaca… dar, de fiecare data cand absenteaza acum ceva mai mult, intreb “unde este?”, desi stiu unde este, mi se spune intotdeauna unde pleaca, unde este. Si simt, ca Oamenilor Mari – si parintii mei sunt oameni mari- le este inca, greu, sa simta deplin ca frica de abandon nu se vindeca in 6 saptamani. Sunt cam 6-7 saptamani de cand suntem toti acasa, intr-o “vacanta prelungita”… care va dura toata vara, asa zic ai mei. Si eu, chiar azi, am spus o poveste despre faptul ca sunt “trista... Ca o prietena de-a mea a plecat… si nu s-a mai intors… Unde a plecat?” intreaba mama? “In Polonia…. Si nu a mai venit…” In Polonia pleca tata cu proiectele lui. Mamei i s-a pus un nod in gat.
La scurt timp dupa celebra zi de martie, de cand “tata nu a mai plecat”i-am dus in dar o pernuta inimioara: “Tati, ti-am adus asta, ca sa primesc multi pupici in fiecare zi!” Mamei i se pusese atunci un nod in gat. Are si acum, cateodata.
Este bine. Suntem toti, acasa. Cu proiecte de stat impreuna. Intre timp, am renuntat si la gradi, evident, a facut parte din planul de “reintregire  a familiei”. Suna super. Sunt oameni care ne aud, ca suntem toti acasa, in vacanta, si ne invidiaza. Atunci, mama se gandeste, de fiecare data- stiu eu, chiar daca nu spune cu voce tare: “E super sa poti sa stai acasa, fara stresul plecarii la job, la gradi, la… orice trebuie! Daaaaaaaaaar, e mai bine daca previi, decat sa tratezi!”. Valabil, cred.

duminică, 24 martie 2013

Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!


Am realizat ceva.
Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.
Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.
Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:
1.      Va setati momente de joaca.
Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!
2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!
Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************
E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************
Si maine, la fel…

Uite, cum facem.
Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.



vineri, 15 martie 2013

Pregatiri de primavara

    A VENIT PRIMAVARA!

P.S. Desi, chiar acum... ninge la Cluj!





Au iesit puii din gaoace... si uite ce-au lasat in urma...


Si mi-a crescut fasolea! Se face in curand un vrej adevarat!
Si eu am zis: "Vreau sa ma fac constructor... sa pictez tavane, sa fac tavanul acesta, din camera mea, mai frumos!" Si... uite ce s-a intamplat! A venit tavanul jos (placile, desigur!)...
Stii... uite, acolo e o ulita, ce duce drept la Soare! Te invit si pe tine la plimbare.



Si uite ce a rezultat! Imi place.