Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!

Am realizat ceva.

Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.

Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.

Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:

1.      Va setati momente de joaca.

Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!

2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!

Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************

E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************

Si maine, la fel…

Uite, cum facem.

Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.

2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

Scrisoare catre Oamenii Mari

Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…

M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…

M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…

Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…

Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…

Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.

Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  

Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…

Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!

Dialoguri intre Fiica si Mama

Din intelepciunile mele, cam la 2,9 luni

Cum sa le explici mamelor, astfel incat sa inteleaga... Unele din aceste “intelepciuni” J nu sunt decat preluari. Evident. Doar ca in anumite alte momente, Mami uita ce-a spus. Asa ca, atunci, eu i le reamintesc.

1. Inainte de culcare; refuz sa ma pregatesc de somn. Dupa muuulte incercari:

"Mama: Maara, iar ne certam… Chiar vrei sa ne certam zilnic?

Eu: Nu.

Mama: Atunci cum facem, sa nu ne certam zilnic?
Eu: Ne ascultam una pe alta!”.

2. Inainte de gustare, eu sunt foarte flamanda, mama grabita (sa plece din casa in 20 minute):

"Mama: Iubita, mancarea e gata, trebuie doar sa o incalzesc, ai rabdare…

Deja aratasem ca nu am rabdare. O strigam, o intrebam unde e mancarea, ca un papagal, in timp ce “molfaiam” in maini o plastilina.

Am lasat sa-mi scape un tipat de nervi: ascutit, puternic, dar scurt si frustrat.

Mama s-a speriat, a tresarit langa aragaz, s-a intors la mine:

Mama: Mara, ce e asta?!? Asta inseamna ca chiar nu mai ai nici un pic de rabdare?!?

Eu: Mai invat.

Mama: Ce inveti?- intreaba mama, uitand-se la plastilina - credea ca are legatura.

Eu: Sa am rabdare.

Mama: Iubita mea… tu stii ce ai spus?

Eu: Da.

Mama: Ce ai spus?

Eu: Ca invat sa am rabdare."

P.S. Voi o faceti? Adica, invatati constient sa aveti rabdare?

3. Mami tipa ceva, nu foarte tare, dar deranjant.

Eu: “Mami, daca tipam nu ne auzim, trebuie sa spui <te rog frumos>”.

La 2 ani – ai mei- mama si-a lipit pe dulapul din bucatarie asa:

***  O inimioara verde cu: NU TE ENERVA! NU TIPA!

***  O steluta verde cu: TACI/ RESPIRA/ NUMARA/ PAUZA! 

Au ajutat-o?

Mmmdddaaaa, a mai tipat, s-a mai enervat,  dar eu am simtit ca a contat faptul ca le avea mereu sub ochi; si a invatat cu ele si datorita lor sa-si inghita primul impuls. Si, a invatat ca poate sa ceara PAUZA! Pentru ea insasi. Mai mult decat faptul ca ma linistea pe mine, aceasta declaratie : “Pauza!” era de natura sa o linisteasca pe ea insasi.

Personaje de poveste

Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.

La nevoie…

La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…

Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J

Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.

Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:

“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”

“De ce ti-e frica?”

“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).

Sau

“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?

“………………………... “

“Mara, vrei sa repet?”

“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.

Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?

Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.

Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.

In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!

Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.

Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"

O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

Jocuri terapeutice - despre neputinta si frica

Neputinta si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat sa le acutizeze.

Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident, nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim, facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate. Mama are un stres, e clar, atunci Eu am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac scurt-circuite, in care ne ardem amandoua.  Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul program de “reparatii interne”:

Etapa 1. In acest context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare, cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”. Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.

Etapa 2. Cealalta parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare. Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp, s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata” astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga, nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ, m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme, dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!

Am pus-o pe mama sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele esentiale pentru mine:

“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…

Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…

[Paranteza: Asta ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum -  care a spus, intr-o vizita de care nu prea avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc, caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se identifica usor cu ele!]

“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul a incercat salvarea, dar nu a reusit)

“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto a chemat politistul in ajutor…)

“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara…  rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…

Am deschis dulapiorul cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit - de luni de zile!

Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena- cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM EU!

Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.

Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata, necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la concluzia ca sunt comestibili!)

Etapa 3. In aceasta etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea! 

Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!

Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!

Pupici cu lipici

De conexiune, de destindere

Pupicul cu lipici s-a nascut odata, dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand… hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important. Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.

Descarcare prin dans

Joc pentru "deblocare"

La 2,4 luni m-am dus la gradi. [ A se citi: cresa]. M-a afectat, da. Desi nu am plans teribil. Mama chiar s-a uimit ca nu a ajuns sa planga deloc. se astepta.Ma urmarise, si daca a vazut ca nu pare dramatic, nu i-a venit:)

In prima saptamana m-am suparat pe mama, eram maraita, scheunata, iritata, i-am spus ca sunt suparata ca m-a lasat acolo… o mai loveam, dormeam mai prost [nu am dormit niciodata “bine”, oricum], ma agatam de ea.

Intr-una din zilele acelei saptamani, ma uitam cu mama la un balet, pe youtube, London Children’s Ballet, Snow White. Superb. Mamei i-a venit o idée.

Am mers in camera si am dorit sa dansam balet. Mama a pus muzica. Faceam asta deja, de cateva saptamani, dansam balet cu mama. De data aceasta, mama mi-a sugerat ca as putea sa fiu Regina cea Rea, daca doresc. Am tras Cortina [draperiile] si m-am pregatit. Am iesit intr-un dans nebun, sfasietor. Cel putin, asa l-a prezentat mama amicelor ei, cand a vorbit cu ele despre asta [nu de putine ori, caci era impresionata]. Dansul - fara vorbe, cu miscari de “rafuiala” [caci Regina cea Rea se certa cu oglinda, suferea ca nu este cea mai frumoasa, era nervoasa pe Alba ca Zapada], cu spasme si aruncari – m-a ajutat teribil. L-am repetat de cateva ori atunci. L-am repetat si-n zilele urmatoare. Apoi, treptat, supararea mea si angoasa gradinitei fara mama s-a mai spart, am facut din ea cioburi-cioburi- ca Regina cu oglinda- cioburi pe care mi-era mai usor sa le matur, sa le inlatur. Astfel ca, in zilele care au urmat am renuntat la rolul Reginei, am devenit usor-usor Alba ca Zapada, care se ineaca cu marul- mama era printul frumos care ma salveaza. Apoi, mama a  devenit Alba ca Zapada, care se ineca si, implicit, eu o salvam, fiind printul cel frumos. E adevarat, a durat cam o luna, pana am rarit si apoi, uitat, de jocul asta. Intre timp, de cateva ori pe zi o puneam pe mama fie sa se inece, fie sa ma salveze – si asta, oriunde ne aflam: acasa, pe strada, in parc… Ii spuneam: “Hai, lesina!” Si ea stia, gata, trebuia sa ia marul sa se inece. Se arunca pe jos - la inceput, apoi a fost suficient sa se aseze gugu, pe-o lateraa… eu veneam si o salvam.

Asta nu a insemnat ca nu am mai fost deloc suparata ca “ma lasa singura la gradi”. Nuuu. Ci doar ca mi-era mult mai usor sa scot supararea din mine, fie simtindu-ma salvata, fie simtindu-ma puternica, capabila sa o ajut eu pe mama.

Conexiune dupa absenta

Jocuri de conexiune

A ajuns mama acasa dupa 1 zi intreaga in care fusese la un curs.

Dupa-masa si seara precedenta am stat si dormit cu tata, din acelasi motiv al absentei mamei. Eram cam suparata. Dimineata mi-a povestit, simtind ca eu nu vreau sa plece – dupa ce i-am zis ca merg si eu cu ea, la curs:

“E important pentru mine cursul acesta. Dupa acest curs, voi fi mai inteleapta, eu ma voi simti mai bine si noi doua ne vom simti mai bine impreuna, ne vom juca si mai frumos.” Am inteles ceva, am lasat-o, am plecat la tata.

Dar acum, era ora 17,30, era din nou acasa, am primit-o cu un chiot dupa care mi-am intors fata de la ea. A facut cu mine un pic de cucu bau, apoi am plecat sa-i arat noul xilofon pe care mi l-a achizitionat tata. (Daaa, tati mai umple momentele grele cu cate-o cumparatura frumoasa :), pentru el, in primul rand. Adica, el e suuuuper incantat!) Din una-ntr-alta am ajuns sa-i dau mamei cu betele in cap.

Continuare:

 Tata: “Mara, nu e voie sa o lovesti pe mama”. 

Mama ii face semn ca e ok.

Mama: ”Ahaaaa, iti vine sa ma bati? Asta vrei? Ai vrea sa ma bati? Te-am suparat? Ok, stiu, te-am suparat ca am fost plecata, si-ti vine sa ma bati”. M-am uitat la ea: chiar a inteles, mama mea! Atunci, mi-a trecut; a fost important ca a verbalizat-o ea pentru mine, asta simteam, dar nu imi venea sa o spun asa, nu am aceasta obisnuinta a exprimarii a tot-tot ce simt, chiar daca vorbesc bine. Si poate, nici nu stiu intotdeauna sa-mi recunosc sentimentele, ca sa pot verbaliza, sau poate nici nu sunt constienta exact de ce simt si cum mi-a venit sa o bat pe mama. 

Am trecut la altceva. 

Un joc super dragut: m-a fugarit in 4 labe prin camera, pretinzand ca vrea sa ma prinda, eu alergand sa fiu prima. Ne mai impiedicam si cadeam una peste alta. “Mai vrei? ii spuneam mamei. Hai sa ma mai prinzi”. Si iar o luam de la capat. A tinut 10 minute bune, pana am trecut la altceva. Am petrecut toata dupa-amiaza in sufragerie, toti trei, pentru momente de reconectare. A functionat. Am mai gustarit, mama a mai fugit pe la bucatarie, dar pe ansamblu m-am jucat cu mama: de-a gatitul, de-a pansatul (ii pun pansamente/ plasturi destul de frecvent - acest joc de-a doctorul/ sau alinatul mamei imi da mie ocazia sa fiu cea "in control"), de-a altele.

La ora 20.00 mama a anuntat ca joaca s-a terminat, strangem camera si ne pregatim de un lapte, baie si somn. Iar ea avea de spalat vasele. 

Atunci, dupa 5 minute in care deja nu ma mai baga in seama, deja plicti:

“Mami, hai in camera sa facem baloane!”- eu, pe un ton incantat si fericit (nu aveam spuma de baloane, aveam eu o sticluta goala, erau baloane imaginare).

“Uaaaau, cine face baloane?”

 “Eu”

[A fost extrem de important sa nu aud: “Mara, acum nu pot, trebuie sa spal vasele, am spus ca am oprit joaca”. Mama a invatat acest lucru in timp, caci acum 8 luni probabil ca asta as fi auzit.]

“Uaaaaaau, si de ce nu le faci aici?”

“Pai, daca vrei, le fac!”
“Vreaaaaaaau!”.

I-am tras cateva baloane imaginare, ea s-a prefacut ca se uita dupa ele… a apucat cana din care urma sa beau laptele:

“Si acum, hai sa prindem baloanele cu cana asta. Uite, le punem aici – si se apuca sa”vaneze” baloane imaginare cu cana. Si le numaram, uite asa – imi pune mie cana in mana, si acum se porneste sa toarne laptele praf cu mensura numarand: “Un balon, 2 baloane…. Gataaaaaaaa. Acum trebuie sa adaugam apa”. Ma lasa pe mine sa pun cica, apa, din sticluta mea cu baloane, apoi termina ea laptele, cu adevarat.

Urmeaza baia.  “Mara, la baiee!”

“Nu vreaau!”

“Mara, unde este Alina? Spune-i sa vina la baie. (In ultimele zile numele pe care mi l-am luat, acasa si la gradi a fost Alina).

“Pai, Alina e la baie”

“Ahaaa, ok, ma duc sa-i fac dusul.”

“Pai, Alina a facut dusul.”

“Nuuuu, nu cred.”

“Ba daaaaaaa, a facut dus cu mama ei”

“Ahaaaa, pai atunci: Alina, o spalam doar pe Thea” (oita mea). O aduce imediat din camera.

Da sa-mi inchida usa de la baie in nas, imi spune draguta:

“Paa, scuze, noi (ea cu Alina:)) o spalam acum pe Thea”.

“Pai, si eu vreau!”

“Pai, nu se poate, ai sa te uzi, esti imbracata, nu ai putea decat daca intri in cada si…”

“Pai, ma dezbrac, si eu vreau…”

De aici, lucrurile s-au aranjat mai lin, catre somn.

Inainte de adormire, imi frec mana de obrazul ei. O deranjeaza atunci cand o fac prea insistent. Imi spune:

“Inceteaza, nu-mi place”

“De ce?”

“De verde!”

“Ba e rosu!”

Si gata, la somn.

Aceasta dupa-amiaza a fost terapie prin joc, pentru mine. Altfel, supararea mea pe absenta mamei  s-ar fi transformat intr-o dupa-masa oribila. Nu a fost cazul, de aceasta data. Am simtit ca mama s-a intors acasa plina, plina, doar pentru mine. Desi, in tot acest interval, printre jocuri, a spalat vasele, a strans bucataria, camera mea si sufrageria (care o asteptau in haos), a pregatit niste farfurioare cu gustarele pentru “picnicul din sufagerie”, a stat si cu tata lungita-n canapea cateva minute… a facut aceste lucruri decretandu-mi mie, din cand in cand: “avem cateva minute de pauza de joc”. Pentru ca, intre timp, am invatat ca mama imi acorda timpul meu, timpul de joc e mai putin deranjant cand isi ia “pauza de la joc” sa faca gospodareala. Chiar daca nu o las in pace nici atunci, cu adevarat. Dar e tolerabil, pentru amandoua. Eu stiu ca se va intoarce sa ne jucam.