De conexiune, de destindere
Pupicul cu lipici s-a nascut odata,
dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama
a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand…
hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans
tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot
sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a
apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar
sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand
nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua
cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important.
Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori
aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii
sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu