marți, 4 iunie 2013

Copacii cheliti ai Londrei

Prima poza este asta.

Mama a suferit teribil ca muuulti copaci din centrul Londrei arata asa. Ca sa nu faca umbra si mizerie. Totul explicabil, dpdv project management. Mddda. Desi nu este prima vizita a mamei in Londra, zici ca de data aceasta a luat-o pe aratura: se gandea doar la "amaratii de londonezi, ce traiesc astfel de vieti depersonaliza(n)te... etc . etc."

P.S. Promit ca restul imaginilor/ aprecierilor despre Anglia vor fi ... pozitive. Lasam Londra deoparte. Ne concentram pe restul.


De exemplu, din restul face parte... asta.


Poveste dupa vacanta



Dupa calatoria cu trenuri arhi-aglomerate in tinuturi  peri-londoneze si metrouri ultra-aglomerate din Londra, dupa coridoare infernale ce leaga trenuri- metrouri-aeroporturi, m-a vizitat asa, un gand ca: “oamenii astia sunt rai!”. Primisem niste ghionturi, niste coate, nu vedeam decat umerase grabite de toate felurile. Haine de birou, haine de ploaie, haine sport, haine colorate, haine gri si negru… nici o fata… toate umerasele astea se plimbau bramburite de ici-colo, aproape fara viata.
Asa ca, mama mi-a spus o poveste. Iat-o.

A fost odata ca niciodata… un soricel. Traia fericit in lumea lui si se porni intr-o zi asa, pe sub pamant, incet-incet, din borta-n borta, din groapa-n groapa, intr-o lunga calatorie. Ce minunatii! A dat chiar peste niste galerii de cartita, lungi ca zilele de post, intortocheate si alambicate ca abia se descurca soricelul prin ele… dar le admira, cu mare voiosie, nu vazuse el asa ceva pana atunci. Si tot mergea, din borta-n borta si din galerie-n galerie, din sant in groapa, cat e ziua sa-i ajunga… Cand, deodata,il izbi lumina…  isi imagina ca iesise la suprafata intr-un tinut al nimanui si asa crezu el, ca se afla in Tara de Nicaieri, caci nu recunostea nimic. Mai auzise pe undeva de tinutul acesta, niciodata nu si-l imaginase astfel. Dar marea sa mirare era ca in jur se intindeau, cat vedea cu ochii… umbre. Pete negre, niste copaci uriasi, stalpi umblatori. Ba erau picioare. Picioare, perechi-perechi, umblau de colo-colo, inainte si inapoi, grabite-grabite. Unele mai faceau cate o oprire, altele nu se opreau nicidecum, doar mergeau, mergeau. Si cum picioarele astea aveau copite era in jur un vacarm nemaiintalnit. Lumina nu se mai zarea, doar umbre si pete si picioare miscatoare. Se indeparta de la marginea gaurii sale, cu gand sa inainteze. Era in dubiu, daca sa o faca ori ba… Dar, isi spuse, cumva avea sa ajunga si el la lumina, strecurat printre atatea umbre nu-i asa? Si soricelul inainta. Nu apuca sa se dezmeticeasca bine. Se trezi aruncat cativa pasi inainte, picioarele cu copite patrulau pe langa el. Il zmuceau ba la stanga, ba la dreapta. Unele copite ii treceau peste cap, fara sa- atinga, altele il loveau de se rostogolea de-a berbeleacul metri mai incolo. Si soarele tot nu se zarea. Apoi, isi dadu seama ca picioarele cu copite aveau si cozi. Caci primise asa, in zbor, o coada paroasa drept in fata. Si atunci, fu catapultat… drept in sus, in sus, si zari ceva lumina pentru o clipa. Si apoi, poposi pe o spinare. De unde, mai inainta cativa pasi. Si ajunse intre 2 urechi. Soriceul nostru era deja intrigat. Aici ii placea mai mult. Reusea macar sa respire mai bine. Dar soarele tot nu se zarea, era doar o lumina pala. Si deodata, realiza ca vede ceva:  in jurul lui era plin de … magari. Picioare, copite, cozi paroase, urechi lalaite- erau ale unor magarusi. Inaintau cum puteau ei; surprinzator, unii magarusi chiar alergau, pareau speriati. Altii mergeau domol, in ritm natural de magarus. Altii, mai putini, totusi, stateau. Si soricelul nostru isi dadu seama ca a nimerit in Tinutul Magarusilor. Poate ca nu era nimic anapoda aici, asa cum i se paruse la inceput, poate ca doar era altfel; si, mai ales, magarusii astia erau mari. Mai mari decat el. Sigur ca nici nu putusera sa-l vada. Precis, de aceea il calcasera in picoare, il rostogolisera cu copitele lor, il lovisera cu cozile. Dar, deodata, i se facu mila de ei. Ar fi vrut sa-i ajute: isi dadu seama ca magarusii acestia nu au chip. Nici nu puteai sa-ti dai seama daca sunt fericiti sau ba. Simti ca ar fi vrut sa-i ajute sa vada si ei, soarele.