marți, 8 ianuarie 2013

Despre criza de 2-3 ani


Sau, ar putea fi vorba, la fel de bine, de oboseala adultilor?

La 2,4 luni mama intrase intr-o discutie cu mamici pe Fb, care aborda subiectul “negativitatea si crizele copiilor”. Pe atunci, raspunsul ei a fost  cam asa: “Uuuu, mie nu mi se pare chiar asa de greu, caci reusesc cu o gluma, un joc, o ghidusie sa deturnez NU-urile… Immm…”.
La 2,5-2,6 luni mama si-a amintit de aceasta intamplare, si gandea: “Uaaaaau, acum inteleg mult mai bine despre ce vorbeau mamicile acelea…” Intre timp, la 2,4 luni eu am inceput gradinita. Eu cred ca exista o legatura, nimic nu e intamplator… de aceea cred ca e important si acest aspect. Tot de pe atunci, de pe la 2,5 luni glumele, ghidusiile, jocurile mamei ca sa deturneze NU-urile a trebuit sa devina mai sofisticate, mai complexe, caci puterea Nu-ului era mai mare si memoria mea mai lunga. Mama a inteles repede si a intrat in joc. [“Repede” versus timpul universului J]. Deci, la 2,6 luni mama simtea ca “munceste”serios ca sa poata deturna NU-urile (verbale, comportamentale, de atitudine & stare), ca ceea ce functionase cu 2 luni in urma era ok ca principiu, dar nu suficient acum. Si a muncit si mai abitir. Adica, s-a decis ca lasa tipetele si ridicarile de ton pentru cateva momente speciale ale zilei J si in rest, da-i cu joaca!
Pe la 2,9 luni eram amandoua in forma maxima de joc. Nimic nu mai era ceea ce parea. [Povestile acestui blog s-au derulat, majoritatea intre 2,4 luni si 2,11 luni.] Au fost multe plansete, tipete - de ambele parti- si muuulte ore petrecute intr-un teatru ambulant… in casa, in strada, pe holurile gradinitei, in sali de asteptare la medici, in masina, taxiuri, autobuze etc. etc. cand papusile din jur vorbeau, plangeau, aveau temeri si dureri;  degetelele erau iepurasi vorbitori, eu eram mereu altcineva decat Mara si mama era mereu altcineva decat Mama; iar locurile si lucrurile erau mereu altcineva decat pareau: patul era barca, pernele erau valuri, biblioteca era Muzeu, stiti voi. Tata nu era, sau era dar nu era bine ca era, sau mai bine ziceam ca e mama… Doar ca asta era o sceneta aproape permanenta.
La ce a ajutat toata povestea asta? Pe mine: m-a ajutat sa trec peste frica de despartire, peste frica de gauri, de cadere, de prabusire; peste lipsa de apetit, peste lipsa mamei, peste lipsa tatalui, peste lipsa experientei de a face pipi si caca intr-un anume fel; peste lipsa capacitatii de a ma imbraca bine& eficient, peste lipsa abilitatii de a rosti prin vorbe clare si limpezi tot ce as fi vrut sa spun; sa trec peste nestiinta  si frustrarea implicite legate de faptul ca nu stiam sa ma spal pe dinti, sa ma incalt singura, sa ma joc singura cum cred adultii ca ar trebui etc… etc… daca faceti voi o lista cu tot ce NU STIU& NU POT sa faca copiii de2-3 ani singuri, veti avea imaginea clara a numarului de frustrari si suparari ce se pot aduna in sufletul unui astfel de omulet. Si, daca va imaginati ca numai 2-3 din astea vin in FIECARE ZI, tot e suficient sa intelegeti 2-3 crize de nervi pe care le avem, noi, copiii de 2-3 ani. Si deci, suficient sa intelegeti si nevoia maxima de joc de defulare, de joc de impacare, de joc terapeutic, de joc, joc, joc…
Deci, dupa 2,11 luni, mama s-a trezit dintr-o data, ca parca traieste in alta lume; reperele ei de Om Mare, care vede clar ca: patul e pat, cearsaful e cearsaf si lingura e lingura erau toate date peste cap. Si ea a realizat ca se simte de multe ori un obiect sau un personaj intr-o poveste de care nu are mereu chef sau putere. Si s-a intrebat de ce eu nu gasesc oportun (ha!) sa fac teatru de papusi chiar cu papusile.  Immm, apoi a inteles. Pentru ca papusile, fara papusar, nu stiau sa vorbeasca. Dar ramanea problema:  frustrarea mamei ca petrecea multe multe ore in afara realitatii si mintea ei avea nevoie si de dezamagitoarea realitate a adultilor. Si atunci, mama a decis ca eu trebuie (Immm…) sa invat jocul in echipa, cand papusarul este si el partener de joc, nu doar un “instrument terapeutic” pentru mine. Asa ca, dupa discutii cu apropiatii care ma cunosteau ( ca sa afle parerea lor despre modul meu de relationare) si cu altii mai dibaci (care nu ma cunoasteau, dar aveau capacitatea sa isi imagineze mult: a se citi: Otilia Mantelers), mama a orientat aceste jocuri mai mult  inspre ceea ce acum este “timp de joc”, jocuri in echipa - in care fiecare poate veni cu nevoile sale, in joc, nu doar Eu – spre deosebire de faptul ca inainte totul si oricand putea sa fie un joc, EXCLUSIV cum mi-l doream Eu. Ne-a luat cateva saptamani sa exersam limbajul si noul stil de joaca, dar acum suntem mult mai bine o echipa: stim ca “ne jucam” si daca mamei nu-i place ceva/ nu se simte bine cu ceva, anunta si, in caz de forta majora, jocul se intrerupe. Este formula noastra noua, de dupa criticii 2-3 ani.
Ce cred ca s-a inatmplat intre 2,4 luni si 2,11 luni, cand lucrurile au inceput sa se schimbe.
Pentru mine, integrarea la gradi si varsta NU-urilor s-au suprapus.[ N.B. Asa se intampla pentru cei mai multi dintre noi: mergem la gradi sau avem parte de o bona, un nou program, dupa 2 ani. ]Cu tot ce inseamna asta: teama de despartire, activitati noi, oameni noi, lucruri noi, WC-uri noi si noi stiluri de a face pipiJ, linguri noi, feluri noi de mancare si de a manca, feluri noi de spalat, limite noi si noi permisivitati… Daca mai intervine si o atmosfera de familie care nu este 100% ok (si unde este 100%!??!)... De aceea, a fost extrem de intensa nevoia mea ca prin joc sa defulez toate aceste trairi noi.  A fost ok ca mama a permis asta, prin capacitatea ei de joc. Apoi, nevoia mamei de a-i fi respectate si ei trairile, timpul si nevoile au re-orientat discursul, si vrand-nevrand, mai mult intuitiv decat foarte constient, mama a inceput sa impuna noi limite si noi directii. Dar, pentru ca aveam exercitiul jocului si stiam deja amandoua sa facem uz de jocul “terapeutic” (ce pretentios suna, pentru ceva atat de basic!), atunci cand era nevoie, aceste noi limite s-au trasat destul de lin: eu am invatat in acest timp sa cer jocurile, atunci cand am nevoie de descarcare, mama se prinde repede cand e vorba despre asta… Nu ca acum nu am tipa, nu ne-am certa sau supara… dar am depasit “the teribble twos” fara zvarcoliri maxime care sa-i para mamei de neinteles. Da, s-a simtit de multe ori obosita atunci cand trebuia, pentru a mai inainta 2 metri, sa faca un intreg scenariu al unui nou joc; si s-a simtit de multe ori incarcata atunci cand starea de iritare+plansete durau 2 ore, dar cel putin a SIMTIT CA INTELEGE. Cred ca este un aspect foarte important. De multe ori, pentru oamenii mari e greu sa faca fata acestor suparari, crize, probleme pentru ca nu le inteleg.
E adevarat ca in aceeasi perioada am plans mult. Cu mama. Aletha Solter spunea undeva ca “copilul care plange suficient acasa (a se citi: “isi descarca emotiile”) va fi un copil destul de linistit “in lume” (citat aproximativ); asta insemnand ca i se da ocazia sa se descarce in casa, alaturi de cei iubiti care trebuie sa-l inteleaga. (intelege= sta acolo, cu o atitudine care NU condamna & cearta, ci arata empatie, compasiune, iubire si, cel putin, dorinta& nevoia de a intelege). Asta a mai linistit-o pe mama, care se intreba candva eu de ce nu am facut tantrumuri adevarate niciodata. Am avut niste incercari (doua: la 1,6 ani si 2 ani), dar minuscule, si nu am avut dupa 2 ani. Raspuns: pentru ca dupa 2 ani am fost oricum, foarte maraita si plangacioasaJ. Hahaa, daca asta e o eliberare pentru parinti!...  Si, mai sunt si acum. Maraita si plangacioasa.