vineri, 12 octombrie 2012

Jocuri terapeutice - despre putere, control


Exersare de rol

Sunt deja saptamani de cand unul dintre jocurile mele preferate – practicat cel putin 1 data/ zi, in diferite formate - este: Cineva ma striga si eu nu raspund… Immm, pare greu de inteles ce fel de joc e asta, de ce o fi important, sau de ce o fi amuzant. Jocul a luat cateva forme, pe parcursul acestor 3-4 saptamani, dar sunt variatiuni ale aceleiasi teme.
Cam cum suna:
Eu: “Mami, spune-i lui Bibi sa ma strige/ sa o strige pe Scufi/ pe Claudia… (identitatile mele variaza in functie de nevoile de moment J/ de jocul de rol pe care il interpretez, etc.”
Mama [alias Bibi]: “Mara/ Scufita Rosie/Claudia…?”
Eu: “…………………………………………………………………………………………………….”
Mama/Bibi: “Immm, cred ca nu ma aude. Maaaaaaaraaaaaa…? Oare de ce nu ma aude? Maraaaa???”
Aici, rolul meu este ca prin gestica si mimica sa-i sugerez mamei cam care ar fi raspunsul:
ü  Fie fac o fata bosumflata si Mama/Bibi intelege: “O fi suparata?”
ü  Fie fac o fata dezinteresata/ ex: uitandu-ma in directia cealalta, si Mama/Bibi intelege: “Oare nu aude, sau nu vrea sa raspunda?”
ü  Fie fac o fata ganditoare-visatoare si Mama/Bibi intelege: “Oare a cazut pe ganduri? La ce s-o fi gandind?”
ü  Fie fac o fata concentrata, aratand preocupata de ceva si Mama/Bibi intelege: “Aaa, parca lucreaza ceva si e atat de concentrata…”
Apoi, discutia continua astfel incat eu sa am ocazia sa raspund lucruri de genul:
Eu: “Cand lucrez, sunt concentrata, nu pot sa iti raspund…”; sau sa nu raspund nimic, pentru a confirma ca nu aud, am cazut pe ganduri sau NU VREAU sa raspund.
De unde s-a pornit acest joc? Cand mama a “implementat” mai serios Pauza, in relatiile dintre noi, la inceput nu am vrut sa tin cont de aceasta noua idee a mamei, astfel ca la un moment dat, ea mi-a trantit cateva replici cam asa: “Mara, daca ma uit in ochii tai si nu raspund nimic, inseamna ca te-am auzit, nu?!? Inseamna ca nu vreau sa raspund!” [e adevarat, imi raspunsese de cateva ori mai inainte]. Sau: “Mara, sunt langa tine, te-am auzit foarte bine, dar vreau sa vorbesc la telefon, in acest moment” [da, ma anuntase dinainte ca va face asta].
Eh, acum ati inteles… Cand am descoperit ca pot sa-l ignor pe Bibi a la long - ca eu decid, ca eu sunt cea puternica - mi-am luat revansa. Chiar aveam nevoie, mama ma frustrase. E drept ca nimanui nu i s-a parut haios acest joc al meu: nici mamei, a carei sarcina era de a repeta ca un papagal, uneori kilometri intregi:”Maraaa, Maraaaaa, oare ma aude??”; nici tatei, la volan; nici taximetristilor care au mai avut ocazia, in aceasta perioada, sa faca parte din public...
Intre timp, jocul a evoluat caci eu am invatat expresii noi: “a cadea pe ganduri”; “e concentrat la munca” etc. si am exersat mai multe teme in acelasi joc. Mamei i se pare amuzanta partea aceasta, cand invatatul unui lucru nou, a unei expresii noi se traduce in astfel de practici repetitive… E ca la 1,6 ani - cand am invatat cuvantul “cap” am exersat cuvantul in toate ocaziile: ii pipaiam pe oameni pe cap, bagam masinile cu capul in nisip, puneam diverse papusilor pe cap, introduceam altele cu capul in cana de apa… cam asa s-a prins mama si atunci… <ahaaaaaaa, astea sunt toate cu “capul”!>