Copacii cheliti ai Londrei

Prima poza este asta.

Mama a suferit teribil ca muuulti copaci din centrul Londrei arata asa. Ca sa nu faca umbra si mizerie. Totul explicabil, dpdv project management. Mddda. Desi nu este prima vizita a mamei in Londra, zici ca de data aceasta a luat-o pe aratura: se gandea doar la "amaratii de londonezi, ce traiesc astfel de vieti depersonaliza(n)te... etc . etc."

P.S. Promit ca restul imaginilor/ aprecierilor despre Anglia vor fi ... pozitive. Lasam Londra deoparte. Ne concentram pe restul.

De exemplu, din restul face parte... asta.

Poveste dupa vacanta

Dupa calatoria cu trenuri arhi-aglomerate in tinuturi  peri-londoneze si metrouri ultra-aglomerate din Londra, dupa coridoare infernale ce leaga trenuri- metrouri-aeroporturi, m-a vizitat asa, un gand ca: “oamenii astia sunt rai!”. Primisem niste ghionturi, niste coate, nu vedeam decat umerase grabite de toate felurile. Haine de birou, haine de ploaie, haine sport, haine colorate, haine gri si negru… nici o fata… toate umerasele astea se plimbau bramburite de ici-colo, aproape fara viata.

Asa ca, mama mi-a spus o poveste. Iat-o.

A fost odata ca niciodata… un soricel. Traia fericit in lumea lui si se porni intr-o zi asa, pe sub pamant, incet-incet, din borta-n borta, din groapa-n groapa, intr-o lunga calatorie. Ce minunatii! A dat chiar peste niste galerii de cartita, lungi ca zilele de post, intortocheate si alambicate ca abia se descurca soricelul prin ele… dar le admira, cu mare voiosie, nu vazuse el asa ceva pana atunci. Si tot mergea, din borta-n borta si din galerie-n galerie, din sant in groapa, cat e ziua sa-i ajunga… Cand, deodata,il izbi lumina…  isi imagina ca iesise la suprafata intr-un tinut al nimanui si asa crezu el, ca se afla in Tara de Nicaieri, caci nu recunostea nimic. Mai auzise pe undeva de tinutul acesta, niciodata nu si-l imaginase astfel. Dar marea sa mirare era ca in jur se intindeau, cat vedea cu ochii… umbre. Pete negre, niste copaci uriasi, stalpi umblatori. Ba erau picioare. Picioare, perechi-perechi, umblau de colo-colo, inainte si inapoi, grabite-grabite. Unele mai faceau cate o oprire, altele nu se opreau nicidecum, doar mergeau, mergeau. Si cum picioarele astea aveau copite era in jur un vacarm nemaiintalnit. Lumina nu se mai zarea, doar umbre si pete si picioare miscatoare. Se indeparta de la marginea gaurii sale, cu gand sa inainteze. Era in dubiu, daca sa o faca ori ba… Dar, isi spuse, cumva avea sa ajunga si el la lumina, strecurat printre atatea umbre nu-i asa? Si soricelul inainta. Nu apuca sa se dezmeticeasca bine. Se trezi aruncat cativa pasi inainte, picioarele cu copite patrulau pe langa el. Il zmuceau ba la stanga, ba la dreapta. Unele copite ii treceau peste cap, fara sa- atinga, altele il loveau de se rostogolea de-a berbeleacul metri mai incolo. Si soarele tot nu se zarea. Apoi, isi dadu seama ca picioarele cu copite aveau si cozi. Caci primise asa, in zbor, o coada paroasa drept in fata. Si atunci, fu catapultat… drept in sus, in sus, si zari ceva lumina pentru o clipa. Si apoi, poposi pe o spinare. De unde, mai inainta cativa pasi. Si ajunse intre 2 urechi. Soriceul nostru era deja intrigat. Aici ii placea mai mult. Reusea macar sa respire mai bine. Dar soarele tot nu se zarea, era doar o lumina pala. Si deodata, realiza ca vede ceva:  in jurul lui era plin de … magari. Picioare, copite, cozi paroase, urechi lalaite- erau ale unor magarusi. Inaintau cum puteau ei; surprinzator, unii magarusi chiar alergau, pareau speriati. Altii mergeau domol, in ritm natural de magarus. Altii, mai putini, totusi, stateau. Si soricelul nostru isi dadu seama ca a nimerit in Tinutul Magarusilor. Poate ca nu era nimic anapoda aici, asa cum i se paruse la inceput, poate ca doar era altfel; si, mai ales, magarusii astia erau mari. Mai mari decat el. Sigur ca nici nu putusera sa-l vada. Precis, de aceea il calcasera in picoare, il rostogolisera cu copitele lor, il lovisera cu cozile. Dar, deodata, i se facu mila de ei. Ar fi vrut sa-i ajute: isi dadu seama ca magarusii acestia nu au chip. Nici nu puteai sa-ti dai seama daca sunt fericiti sau ba. Simti ca ar fi vrut sa-i ajute sa vada si ei, soarele.

Cura de ras - continuare

continuam cu tabuu-rile.
Despre tachinarea tabuu-rilor

 

Pe fondul unor povesti cu bebelusi, nou-nascuti (reali sau in povesti), intr-o buna zi de acum vreo 10 nopti, mi-am redescoperit interesul pentru biberon. Un fost biberon de-al meu pe care nu-l mai folosesc de la marea noastra despartire la 1,7 luni (ha!) era utilizat in ultima vreme pentru bebeii mei din plus, plastic sau carpe. Dar, acum 10 zile am cerut sa beau de acolo. Mama s-a uitat la mine, s-a gandit 1 sec, si-a spus in minte fraza magica “e doar o faza” si mi-a dat apa…

Au venit bunicii in vizita. Pregatire, in hol, de iesit in parc. Bunicul vede biberonul pe care il inhat, cu apa proaspat pusa  de mama.” Dar ce esti tu? Bebelus… E rusine… Ce-o sa zica lumea?’ Eu eram doar incantata de reactia de surpriza produsa.

Am baut si in parc. Nimeni nu si-a aratat socul cu adevarat. Doar bunicul disconfortat.

La sosirea acasa, bunicul, povestind catre mama: “Lalalalaaaaa… au ras copiii de tine!” Nu au ras. Dar eu eram tot incantata, am ras cu bucurie de idea ca toti copiii au ras. Si atunci, mama a simtit din nou, gandind: “Copilul acesta poate ignora complet natural diferenta dintre “rad de tine” si “rad cu tine”. Si nu pentru ca nu intelege diferenta. Ci, pentru ca poate”.


Discutam cu acest Tunet Mic despre mersul zilelor... sa vedeti ce chestii minunate ii trec prin minte!

Mama intuieste corect. Copiii liberi nu au “rusine” asa cum o cunosc oamenii mari. Copiii liberi nu traiesc rautatea implicita din “rad de mine/ de tine”; ei doar traiesc rasul ca un fenomen de veselie. Si atat. Rasul nu poate sa fie rau.

Oricum, totul era in mintile noastre: a bunicului (ca cineva “rade de mine”), a mea (ca erau rasete generale)…  Doar rasul meu si a rade erau pe bune!

Va trimit cateva rasete bune, aici mai jos:

Era cam racoare... Salina Turda acum 1 saptamana.

Salute!

Rasul si Ziua Pijamalelor

Cata nevoie avem sa radem, zau asa! Si cate motive avem... chiar sa radem gingas de noi insine!

"Mami, eu te iubesc oricum esti tu!"

Asa i-am spus azi mamei. Si i-am mai spus candva, exact acelasi lucru. Azi a fosta 2-a oara. Si mama, acum, se intreaba: "Oare chiar a vrut sa zica ce a zis?" Adica... Vedeti, ce bine o cunosc eu pe mama?

Oare i-am zis pentru ca ea astazi a fost cu “ceva toane”? Sau, as vrea sa aud si eu exact la fel, la fel: te iubesc oricum…?!?

*****************************************************************

Duminica, la noi, a fost Ziua Pijamalelor, din nou. Adica, am stat toata ziua in pijama. Am plecat cu pijamaua afara. Am revenit cu pijamaua din parc. M-am culcat de pranz cu pijamaua murdara. Etc. Daaaa, stiu, nu e foarte igienic! Dar nu se moare din atata!

Ziua Pijamalelor a fost initiata de mama candva, dupa 3 ani… deci acum cateva saptamani bune. Dupa cerinte repetate – si nesatisfacute- de a trece in hainele de zi, intr-o buna dimineata, mama a schimbat tactica: “Buuuuuun, atunci initiem Ziua Pijamalelor! Asta inseamna ca poti sa stai in pijama cat vrei tu, astazi, daca asta iti doresti. Dar daca diseara, de exemplu, nu mai ai pijamale curate – caci, din cate stiu eu, celelalte sunt in cutie, la spalat- si vei dori, le vei spala singura. Esti de acord?” Raspuns: “Daaaaaaaaaaaaaaa!”. Asa a inceput Ziua Pijamelelor. Nu, inca nu am ajuns sa-mi spal singura pijamalele, daca va intrebatiJ.

Nu am abuzat de Ziua Pijamalelor. Duminica a fost doar a 2-a oara. Dupa primul episod, as fi vrut si in ziua urmatoare, dar atunci mama mi-a explicat ca nu ar mai avea nici un farmec  Ziua Pijamalelor daca ar fi in fiecare zi; si am fost de acord.

Aceasta este pijamaua de acum 2 zile. 

Prima oara cand am scos pijamalele la plimbare am fost  super-incantata. Abia asteptam sa ies, sa ma vada oamenii, sa-mi admire pijamalele. In realitate, nimeni nu a facut-o. Am intrebat-o pe mama de ce “nimeni nu a zis nimic”. Ea si-a dat cu parerea: “Poate oamenii s-au gandit sa nu te supere, sa nu te simti incurcata… ca te intreaba de pijamalele tale”. Ce dezamagire!

“Mami, dar de ce sa se gandeasca oamenii la asa ceva? De ce sa ma supar? Cum asa? M-as fi bucurat tare tare!”.

Ei, de-atunci, la Ziua Pijamalelor, am bagat de seama ca mama i-a anuntat pe unii oameni intalniti ca “la noi e Ziua Pijamalelor” si atunci ei au remarcat pijamalele mele, mi-au spus vorbe dragute despre ele si eu am fost bucuroasa! Cat de putin costa! Cateva vorbe acolo, sa spui ce vezi, ceva sincer, ce-ti trece prin minte… si poti face un om atat de fericit!

Acesta este Alex, prietenul nostru, care mi-a spus muuuuulte vorbe frumoase in aceste zile. Si, pentru asta, ii multumesc tare si  imi place tare tare tare de el!

In seara urmatoare i-am spus mamei “Sa mergem asa afara, in pielea goala!” si m-am dezbracat rapid goala-pusca, demonstrativ, continuand: “Si oamenii au sa zica: Ce e cu fetita asta, in pielea goala?!!” Eu ma distram. Caci provocam. Mama a decretat, totusi, ca asa voi merge la plaja… doar. Are si mama limitele ei.

Dar mama a simtit bine. Nu intentionam sa ies afara goala pusca. Tachinam. Radeam. Provocam. Nu pe ea. Tabuurile. Caci am simtit deja ce inseamna tabu-urile sociale. Chiar daca nu le traiesc/integrez complet, am simtit binisor: picioare goale prin oras, degetul in nas scobind indelung, pijamalele afara din casa… in pielea goala chiar ar fi una buna!

Dialoguri despre sentimente si nevoi

Dia/ Mono-loguri despre sentimente

Cum sa ne EXPRIMAM sentimentele

Cand citea Mara cu tati "Zana Norilor- Povestile Norilor".

Despre Norul Iubire:

- Asta e mama! Stii, tata, asta [norul asta] e mama!

Dupa vizita prietenilor nostri, M, R& L. Mara:

- Mami, ce bine a fost, cu tine, si tati si M si R si L!

Dupa o ciondaneala de dimineata. Mara:

- Ce -ar fi sa parasim aceasta cearta si sa zambim toata ziua?! Nu ar fi bine??!!

Sentimente. Mara ii duce tatalui o pernita inimioara mica:

- Tati, ti-am adus asta ca sa primesc multi multi pupici in fiecare zi!”

Dia/ Mono-loguri in-auntrul si in-afara familiei

Cum pot invata parintii COMUNICAREA NON-VIOLENTA.

Bunica si baietelul.  La locul de joaca, bunica “fugareste” baietelul care nu vrea sa manance:

Bunica: Haide…  trebuie sa mananci ceva… de ce esti rau?
Mara: Nu e rau, doar ca nu vrea sa manance.

Mama si Mara. 

Mama intra in sufragerie.

Mama:  Uaaaaaaaau, ce haaaaos! Eu zic, inainte sa ne jucam, sa facem un pic de ordine...

Mara: Cat e de importanta treaba asta pentru tine?

Mama: [Cu ochii mariti] Sa facem curatenie? [In acest timp, in capul mamei vajaiau pasii faimosi ai lui Rosenberg, alergand catre "formularea nevoilor".]

Mara: Da!

Mama: Pai, tie cum ti se pare? Pentru mine este tare importanta; caci eu, cand vad toate lucrurile astea aruncate pe jos, prin sufragerie, ma simt de parca imi cade casa in cap, ma simt incarcata si confuza, nu-mi place cand vad asta, nu pot sa ma joc; am nevoie de ordine, ca sa pot sa ma misc, sa gandesc…as vrea sa strangem, vrei, te rog?

Mara: Pai, mie imi place cand e asa dezordine, ca ma pot juca mai bine cu lucrurile, cu jucariile…

Adevarul este ca am facut semi-ordine. Am inteles-o pe mama si ea pe mine. A fost o discutie despre nevoi:) Ha ha!

La grota salina, pe Pavlov.

O bunica (catre nepotel): Nu pune sare pe scaun! Nu e voie! Se supara tanti...

Mara: Ba nu se supara, daca o dati apoi frumos jos si ramane curat… cred ca nu se supara!

S-a suparat bunica. Pe mine. De atunci, nu mi-a mai adresat multe cuvinte.

La grota salina, pe Pavlov/ aceleasi personaje.

Nepotelul: - Buni, spune o poveste…

Bunica:  Povestile, stii tu, se spun seara…

Mara:  Dar ati putea… Noi... stiti cum facem? Spunem povesti asa, fara carte…

Bunica: Pai, si David vrea fara carte…

Mara: Pai, ati putea, cred, sa spuneti…De ce nu?

Bunica a inceput, in cele din urma o poveste, in ton timid, de parca ar fi povestit chestii ilegale. Era vorba despre povestea unui baietel care suferea ceva, nu mai stiu exact ce, caci nu se purtase cuminte cu bunica:)

Va doresc multe dialoguri non-violente!