Urcatul scarilor... si in 4 labe

   Destinde atmosfera   

   De ce, pana la urma, au adultii asa o oroare ca al lor copil sa frece scarile – urcand la etaj in 4 labe- cand, inainte cu cateva minute, cu siguranta a frecat pe jos in parc sau cel putin, o bordura, doua, prin oras? 

   Mama a inteles asta, pana la urma; e acelasi tip de mizerie. Nu inseamna ca ii place foarte tare, dar a realizat ca interdictia nu functiona, ca daca ii ceri unui copil de 2 ani, obosit, sa urce scarile pana la etajul 4 este rezonabil sa-l lasi sa o faca cum poate el: si daca asta inseamna sa urce in 4 labe, asta e! Nu dureaza la infinit. 

   In anumite momente, mama practica strategia ei cu: “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”. Si ne asezam la odihna pe o scara. Asta daca vrea sa evite luatul in brate sau crizele de oboseala.

Vorbitul in pumni/ causul palmelor

      Joc de deblocare a crizei

Situatie:
      Mara urla ca… ceva. Mama… gata si ea sa urle. Dar mama tace si-i trece prin minte: “Doamne, vorbeste in punga, sa te mai ascult si maine”. Pe bune, ca-n povestile proaste din cartier. In schimb, incepe sa vorbeasca in pumn/ palmele facute caus; vorbeste in soapta, eu nu aud ce zice, apoi isi duce palmele la ureche, sprancenele se minuneaza de ce aud urechile; iar vorbeste in caus, apoi ochii se ingusteaza, scoate si-un sunet de uimire… Vreau si eu sa aud ce spun vorbele din caus! “Mami, vreau si eu!” Mami vorbeste iar in caus si-mi pune la ureche [niste soapte bolborosite]. Eu bolborosesc si eu. Apoi imi da causul sa spun si eu, si mama le asculta.

      Facem cu schimbul, e un dialog de bolboroseli in soapta, care ne-a destins, ne-a indepartat de tipetele originale, am uitat de unde am pornit si e….. haios!

Intratul in casa cu Nu in brate – "Nu ma descalt, nu ma spal…" Nimic!

Joc de deblocare a crizei

Mama: “Ahaaaaaaa, ti-ai uitat piciorusele afara??!!?? Pai, da, ce sa descalti... daca vrei, du-te dupa ele!” Imi deschide usa, eu ies pe scara, le caut, le gasesc, le aduc in hol si le montez: Pfic, pfic- asta-i sunetul cand “se face ceva”. Si le descalt, acum mi-e mai usor. 

De ce? Pentru ca am intrat in starea de descaltat picioruse, nu puteam sa o fac, ca nu aveam “clickul”.

“Ahaaaaa- zice mama- nici manute nu ai?? Si ele au ramas afara? Pai, cauta-le, atunci…” De obicei le gasesc mai usor, alteori deschidem iar usa, dar cu siguranta ajung in scurt timp cu ele la baie.

Nu merge intotdeauna. Dar merge de foarte multe ori. Oricum, cred ca pentru noi, copiii, nu exista INTOTDEAUNA. Nu stiu daca pentru cei mari exista. Cand am sa aflu, zau, ca va spun si voua!
Iar pana atunci, eu zic ca merita sa ne amuzam de cat mai multe ori, chiar daca nu mereu.

Pupici cu lipici

De conexiune, de destindere

Pupicul cu lipici s-a nascut odata, dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand… hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important. Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.

Descarcare prin dans

Joc pentru "deblocare"

La 2,4 luni m-am dus la gradi. [ A se citi: cresa]. M-a afectat, da. Desi nu am plans teribil. Mama chiar s-a uimit ca nu a ajuns sa planga deloc. se astepta.Ma urmarise, si daca a vazut ca nu pare dramatic, nu i-a venit:)

In prima saptamana m-am suparat pe mama, eram maraita, scheunata, iritata, i-am spus ca sunt suparata ca m-a lasat acolo… o mai loveam, dormeam mai prost [nu am dormit niciodata “bine”, oricum], ma agatam de ea.

Intr-una din zilele acelei saptamani, ma uitam cu mama la un balet, pe youtube, London Children’s Ballet, Snow White. Superb. Mamei i-a venit o idée.

Am mers in camera si am dorit sa dansam balet. Mama a pus muzica. Faceam asta deja, de cateva saptamani, dansam balet cu mama. De data aceasta, mama mi-a sugerat ca as putea sa fiu Regina cea Rea, daca doresc. Am tras Cortina [draperiile] si m-am pregatit. Am iesit intr-un dans nebun, sfasietor. Cel putin, asa l-a prezentat mama amicelor ei, cand a vorbit cu ele despre asta [nu de putine ori, caci era impresionata]. Dansul - fara vorbe, cu miscari de “rafuiala” [caci Regina cea Rea se certa cu oglinda, suferea ca nu este cea mai frumoasa, era nervoasa pe Alba ca Zapada], cu spasme si aruncari – m-a ajutat teribil. L-am repetat de cateva ori atunci. L-am repetat si-n zilele urmatoare. Apoi, treptat, supararea mea si angoasa gradinitei fara mama s-a mai spart, am facut din ea cioburi-cioburi- ca Regina cu oglinda- cioburi pe care mi-era mai usor sa le matur, sa le inlatur. Astfel ca, in zilele care au urmat am renuntat la rolul Reginei, am devenit usor-usor Alba ca Zapada, care se ineaca cu marul- mama era printul frumos care ma salveaza. Apoi, mama a  devenit Alba ca Zapada, care se ineca si, implicit, eu o salvam, fiind printul cel frumos. E adevarat, a durat cam o luna, pana am rarit si apoi, uitat, de jocul asta. Intre timp, de cateva ori pe zi o puneam pe mama fie sa se inece, fie sa ma salveze – si asta, oriunde ne aflam: acasa, pe strada, in parc… Ii spuneam: “Hai, lesina!” Si ea stia, gata, trebuia sa ia marul sa se inece. Se arunca pe jos - la inceput, apoi a fost suficient sa se aseze gugu, pe-o lateraa… eu veneam si o salvam.

Asta nu a insemnat ca nu am mai fost deloc suparata ca “ma lasa singura la gradi”. Nuuu. Ci doar ca mi-era mult mai usor sa scot supararea din mine, fie simtindu-ma salvata, fie simtindu-ma puternica, capabila sa o ajut eu pe mama.