miercuri, 3 octombrie 2012

Vorbitul in pumni/ causul palmelor



      Joc de deblocare a crizei

Situatie:
      Mara urla ca… ceva. Mama… gata si ea sa urle. Dar mama tace si-i trece prin minte: “Doamne, vorbeste in punga, sa te mai ascult si maine”. Pe bune, ca-n povestile proaste din cartier. In schimb, incepe sa vorbeasca in pumn/ palmele facute caus; vorbeste in soapta, eu nu aud ce zice, apoi isi duce palmele la ureche, sprancenele se minuneaza de ce aud urechile; iar vorbeste in caus, apoi ochii se ingusteaza, scoate si-un sunet de uimire… Vreau si eu sa aud ce spun vorbele din caus! “Mami, vreau si eu!” Mami vorbeste iar in caus si-mi pune la ureche [niste soapte bolborosite]. Eu bolborosesc si eu. Apoi imi da causul sa spun si eu, si mama le asculta.

      Facem cu schimbul, e un dialog de bolboroseli in soapta, care ne-a destins, ne-a indepartat de tipetele originale, am uitat de unde am pornit si e….. haios!

marți, 2 octombrie 2012

Intratul in casa cu Nu in brate – "Nu ma descalt, nu ma spal…" Nimic!




Joc de deblocare a crizei


Mama: “Ahaaaaaaa, ti-ai uitat piciorusele afara??!!?? Pai, da, ce sa descalti... daca vrei, du-te dupa ele!” Imi deschide usa, eu ies pe scara, le caut, le gasesc, le aduc in hol si le montez: Pfic, pfic- asta-i sunetul cand “se face ceva”. Si le descalt, acum mi-e mai usor. 
De ce? Pentru ca am intrat in starea de descaltat picioruse, nu puteam sa o fac, ca nu aveam “clickul”.
“Ahaaaaa- zice mama- nici manute nu ai?? Si ele au ramas afara? Pai, cauta-le, atunci…” De obicei le gasesc mai usor, alteori deschidem iar usa, dar cu siguranta ajung in scurt timp cu ele la baie.

Nu merge intotdeauna. Dar merge de foarte multe ori. Oricum, cred ca pentru noi, copiii, nu exista INTOTDEAUNA. Nu stiu daca pentru cei mari exista. Cand am sa aflu, zau, ca va spun si voua!
Iar pana atunci, eu zic ca merita sa ne amuzam de cat mai multe ori, chiar daca nu mereu.

Pupici cu lipici


De conexiune, de destindere

Pupicul cu lipici s-a nascut odata, dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand… hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important. Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.

joi, 13 septembrie 2012

Descarcare prin dans


Joc pentru "deblocare"

La 2,4 luni m-am dus la gradi. [ A se citi: cresa]. M-a afectat, da. Desi nu am plans teribil. Mama chiar s-a uimit ca nu a ajuns sa planga deloc. se astepta.Ma urmarise, si daca a vazut ca nu pare dramatic, nu i-a venit:)
In prima saptamana m-am suparat pe mama, eram maraita, scheunata, iritata, i-am spus ca sunt suparata ca m-a lasat acolo… o mai loveam, dormeam mai prost [nu am dormit niciodata “bine”, oricum], ma agatam de ea.
Intr-una din zilele acelei saptamani, ma uitam cu mama la un balet, pe youtube, London Children’s Ballet, Snow White. Superb. Mamei i-a venit o idée.
Am mers in camera si am dorit sa dansam balet. Mama a pus muzica. Faceam asta deja, de cateva saptamani, dansam balet cu mama. De data aceasta, mama mi-a sugerat ca as putea sa fiu Regina cea Rea, daca doresc. Am tras Cortina [draperiile] si m-am pregatit. Am iesit intr-un dans nebun, sfasietor. Cel putin, asa l-a prezentat mama amicelor ei, cand a vorbit cu ele despre asta [nu de putine ori, caci era impresionata]. Dansul - fara vorbe, cu miscari de “rafuiala” [caci Regina cea Rea se certa cu oglinda, suferea ca nu este cea mai frumoasa, era nervoasa pe Alba ca Zapada], cu spasme si aruncari – m-a ajutat teribil. L-am repetat de cateva ori atunci. L-am repetat si-n zilele urmatoare. Apoi, treptat, supararea mea si angoasa gradinitei fara mama s-a mai spart, am facut din ea cioburi-cioburi- ca Regina cu oglinda- cioburi pe care mi-era mai usor sa le matur, sa le inlatur. Astfel ca, in zilele care au urmat am renuntat la rolul Reginei, am devenit usor-usor Alba ca Zapada, care se ineaca cu marul- mama era printul frumos care ma salveaza. Apoi, mama a  devenit Alba ca Zapada, care se ineca si, implicit, eu o salvam, fiind printul cel frumos. E adevarat, a durat cam o luna, pana am rarit si apoi, uitat, de jocul asta. Intre timp, de cateva ori pe zi o puneam pe mama fie sa se inece, fie sa ma salveze – si asta, oriunde ne aflam: acasa, pe strada, in parc… Ii spuneam: “Hai, lesina!” Si ea stia, gata, trebuia sa ia marul sa se inece. Se arunca pe jos - la inceput, apoi a fost suficient sa se aseze gugu, pe-o lateraa… eu veneam si o salvam.
Asta nu a insemnat ca nu am mai fost deloc suparata ca “ma lasa singura la gradi”. Nuuu. Ci doar ca mi-era mult mai usor sa scot supararea din mine, fie simtindu-ma salvata, fie simtindu-ma puternica, capabila sa o ajut eu pe mama.

duminică, 9 septembrie 2012

Conexiune dupa absenta


Jocuri de conexiune

A ajuns mama acasa dupa 1 zi intreaga in care fusese la un curs.
Dupa-masa si seara precedenta am stat si dormit cu tata, din acelasi motiv al absentei mamei. Eram cam suparata. Dimineata mi-a povestit, simtind ca eu nu vreau sa plece – dupa ce i-am zis ca merg si eu cu ea, la curs:
“E important pentru mine cursul acesta. Dupa acest curs, voi fi mai inteleapta, eu ma voi simti mai bine si noi doua ne vom simti mai bine impreuna, ne vom juca si mai frumos.” Am inteles ceva, am lasat-o, am plecat la tata.
Dar acum, era ora 17,30, era din nou acasa, am primit-o cu un chiot dupa care mi-am intors fata de la ea. A facut cu mine un pic de cucu bau, apoi am plecat sa-i arat noul xilofon pe care mi l-a achizitionat tata. (Daaa, tati mai umple momentele grele cu cate-o cumparatura frumoasa :), pentru el, in primul rand. Adica, el e suuuuper incantat!) Din una-ntr-alta am ajuns sa-i dau mamei cu betele in cap.
Continuare:
 Tata: “Mara, nu e voie sa o lovesti pe mama”. 
Mama ii face semn ca e ok.
Mama: ”Ahaaaa, iti vine sa ma bati? Asta vrei? Ai vrea sa ma bati? Te-am suparat? Ok, stiu, te-am suparat ca am fost plecata, si-ti vine sa ma bati”. M-am uitat la ea: chiar a inteles, mama mea! Atunci, mi-a trecut; a fost important ca a verbalizat-o ea pentru mine, asta simteam, dar nu imi venea sa o spun asa, nu am aceasta obisnuinta a exprimarii a tot-tot ce simt, chiar daca vorbesc bine. Si poate, nici nu stiu intotdeauna sa-mi recunosc sentimentele, ca sa pot verbaliza, sau poate nici nu sunt constienta exact de ce simt si cum mi-a venit sa o bat pe mama. 
Am trecut la altceva. 
Un joc super dragut: m-a fugarit in 4 labe prin camera, pretinzand ca vrea sa ma prinda, eu alergand sa fiu prima. Ne mai impiedicam si cadeam una peste alta. “Mai vrei? ii spuneam mamei. Hai sa ma mai prinzi”. Si iar o luam de la capat. A tinut 10 minute bune, pana am trecut la altceva. Am petrecut toata dupa-amiaza in sufragerie, toti trei, pentru momente de reconectare. A functionat. Am mai gustarit, mama a mai fugit pe la bucatarie, dar pe ansamblu m-am jucat cu mama: de-a gatitul, de-a pansatul (ii pun pansamente/ plasturi destul de frecvent - acest joc de-a doctorul/ sau alinatul mamei imi da mie ocazia sa fiu cea "in control"), de-a altele.
La ora 20.00 mama a anuntat ca joaca s-a terminat, strangem camera si ne pregatim de un lapte, baie si somn. Iar ea avea de spalat vasele. 
Atunci, dupa 5 minute in care deja nu ma mai baga in seama, deja plicti:
“Mami, hai in camera sa facem baloane!”- eu, pe un ton incantat si fericit (nu aveam spuma de baloane, aveam eu o sticluta goala, erau baloane imaginare).
“Uaaaau, cine face baloane?”
 “Eu”
[A fost extrem de important sa nu aud: “Mara, acum nu pot, trebuie sa spal vasele, am spus ca am oprit joaca”. Mama a invatat acest lucru in timp, caci acum 8 luni probabil ca asta as fi auzit.]

“Uaaaaaau, si de ce nu le faci aici?”
“Pai, daca vrei, le fac!”
“Vreaaaaaaau!”.
I-am tras cateva baloane imaginare, ea s-a prefacut ca se uita dupa ele… a apucat cana din care urma sa beau laptele:
“Si acum, hai sa prindem baloanele cu cana asta. Uite, le punem aici – si se apuca sa”vaneze” baloane imaginare cu cana. Si le numaram, uite asa – imi pune mie cana in mana, si acum se porneste sa toarne laptele praf cu mensura numarand: “Un balon, 2 baloane…. Gataaaaaaaa. Acum trebuie sa adaugam apa”. Ma lasa pe mine sa pun cica, apa, din sticluta mea cu baloane, apoi termina ea laptele, cu adevarat.
Urmeaza baia.  “Mara, la baiee!”
“Nu vreaau!”
“Mara, unde este Alina? Spune-i sa vina la baie. (In ultimele zile numele pe care mi l-am luat, acasa si la gradi a fost Alina).
“Pai, Alina e la baie”
“Ahaaa, ok, ma duc sa-i fac dusul.”
“Pai, Alina a facut dusul.”
“Nuuuu, nu cred.”
“Ba daaaaaaa, a facut dus cu mama ei”
“Ahaaaa, pai atunci: Alina, o spalam doar pe Thea” (oita mea). O aduce imediat din camera.
Da sa-mi inchida usa de la baie in nas, imi spune draguta:
“Paa, scuze, noi (ea cu Alina:)) o spalam acum pe Thea”.
“Pai, si eu vreau!”
“Pai, nu se poate, ai sa te uzi, esti imbracata, nu ai putea decat daca intri in cada si…”
“Pai, ma dezbrac, si eu vreau…”
De aici, lucrurile s-au aranjat mai lin, catre somn.
Inainte de adormire, imi frec mana de obrazul ei. O deranjeaza atunci cand o fac prea insistent. Imi spune:
“Inceteaza, nu-mi place”
“De ce?”
“De verde!”
“Ba e rosu!”
Si gata, la somn.

Aceasta dupa-amiaza a fost terapie prin joc, pentru mine. Altfel, supararea mea pe absenta mamei  s-ar fi transformat intr-o dupa-masa oribila. Nu a fost cazul, de aceasta data. Am simtit ca mama s-a intors acasa plina, plina, doar pentru mine. Desi, in tot acest interval, printre jocuri, a spalat vasele, a strans bucataria, camera mea si sufrageria (care o asteptau in haos), a pregatit niste farfurioare cu gustarele pentru “picnicul din sufagerie”, a stat si cu tata lungita-n canapea cateva minute… a facut aceste lucruri decretandu-mi mie, din cand in cand: “avem cateva minute de pauza de joc”. Pentru ca, intre timp, am invatat ca mama imi acorda timpul meu, timpul de joc e mai putin deranjant cand isi ia “pauza de la joc” sa faca gospodareala. Chiar daca nu o las in pace nici atunci, cu adevarat. Dar e tolerabil, pentru amandoua. Eu stiu ca se va intoarce sa ne jucam.