Cum invata copiii?

Invata la gradinita? Sau, invata unde pot?

 

Mara a avut ocazia in ultima perioada sa stea mai mult la tara, langa oameni de la tara. Discutiile lor sunt libere, nestingherite, chiar daca mama mai trage cu urechea, cateodata.

Una dintre ele, cu nenea L. se purta in jurul: “sa fii copil bun”, “vrei sa fii ingerasul meu?” – “Nuuuu, ca eu sunt a lui mama”. “Dar, cand vii aici…?” “Biiine, cand vin aici da, altfel sunt a mamei”. Au cazut de acord. Discutia a mers apoi inspre “cumintenia copiilor”, siiiigur, e un subiect favorit al celor mari. De unde Mara a aflat ceva de genul ca “Iisus e bun, Dumnezeu si Iisus sunt sus si vad tot…”. Si, cum Mara nu are o educatie religioasa dezvoltata din familie J asta e! a inteles cat a putut.

Fapt este ca peste 7 zile a fost in masura sa-i raspunda bunicului ei, intr-o discutie serioasa despre gospodarie. Bunicul declara:

“Asta (ceva, X, nu conteaza) nu stiu exact cum este…”

“Eh, nu-i nimic, numai Dumnezeu le stie pe toate!”

Iar peste alte 7 zile i-a spus mamei ei:

“Mami, tu esti Iisus!”

“De ce spui asta, iubita?”

“Ca tu le vezi pe toate!”

O alta replica favorita de-a Marei, de ultima vreme - auzita, unde oare? - este: “Asta e viata!” Cand ti-e lumea mai draga, vorbesti de una-alta, poate nu toate merg din plin, iaca te trezesti cu Mara: “Eh, asta-i viata!”

………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fenomenal este ca atunci cand e intrebata de unde a invatat diverse chestii (fie ca e vorba despre literele alfabetului, fie despre intelepciunile ei batranesti) raspunde: “De la gradinita!”.  Mara a fost demuuuult, scurt si pe sarite, pe la gradinita. Nu de la gradinita a invatat acele chestii. De ce spune astfel? Pentru ca dupa 3 ani (si accentuat acum, in ultimele luni de vara) intrebarea cea mai fecventa – dar, frecventa, frecventa- care i se pune este: “Tu mergi la gradinita?” In parc, cu strainii, cu cunostinte intamplatoare, cu vecinii - nu are importanta, toata lumea o incurajeaza sa mearga la gradinita. Astfel incat, Mara a ajuns sa creada ca e un soi de MUST sa mergi la gradinita, daca esti copil mare si ca acolo e locul unde copilul INVATA diverse chestii. Adica, asa… doar traind, sau cu parintii, acasa, nu se invata. Se invata la gradinita. La scoala, la cursuri… Asa o fi...

 

Aici, invatam ceva despre soaptele spiridusilor din natura. Desi, nu eram la gradinita:)

Aici nu invatam nimic:)

 

Frici la copii si oameni mari

Pentru ca fricile copiilor nu sunt doar atunci cand sunt lasati singuri, in intuneric, sau despre balauri si monstri in dulap.

Povestesc atat de mult despre frici: pentru ca le cunosc; pentru ca stiu copil care dupa o lovitura zdravana raspunde: “Nuu, nu m-a durut, eu nu plang, caci eu sunt copil mare” (la 4 ani). Pentru ca eu cred ca e important sa-i lasam pe copiii nostri sa planga atunci cand le vine, si sa-i invatam sa exprime aceste frici, asa cum le vine. Si o pot face mai bine daca noi, adultii, credem ca ele exista, cu adevarat (aceste frici), atunci le putem oferi copiilor spatiul in care sa vorbeasca despre ele. Pentru ca stiu adulti care isi amintesc si acum: “Cat de frica imi era noaptea, sa dorm in camera mea, mi-era groaza, desi aveam 6 ani; “Eu o asteptam pe mama cu groaza, sa vad ca intra in curtea blocului, sa vad ca ajunge cu bine acasa; era o curba acolo si eu imi imaginam ca e posibil sa cazi, dupa curba aceea, ca pamantul se termina, cumva…”. Pentru ca am vazut parinte care ii refuza bebelusului (cca 1 an) bratele si apropierea, desi acesta se tara plangand si urland (in parc, se speriase de jocul celor mai mari) - pe motiv ca “trebuie sa se caleasca, sa se intareasca, sa nu fie un sperios”…  Pentru ca am vazut ironizari grosolane si complet inutile, din partea unui adult fata de un copil ce “se lupta cu monstri”, afara, in curte, biruindu-i pe toti. Si pentru toate altele de acest gen.

Matusa Marei se intoarce la casa ei. Departe, pana la anu' iar nu se mai vede… pe viu. In acea seara, se petrece un dialog, Mara si Mama:

Mami, mi-e frica…

De ce, puiule?

Ca pleca Gabi si nu ne mai vedem niciodata…

……………… discutie despre asta………………………..

Mami, eu nu vreau sa mor niciodata.
Puiule, mai e muuuuuuult pana atunci. Si pe atunci, o sa fii batrana, batrana…
Si, mami, daca mor, corpul nu mai ramane asa cum e acum?
Nu, puiule, corpul moare; ramane doar spiritual, sufletul, care mai traieste...
Si, mana mea, cum e acum, nu mai ramane?
Nu mai ramane asa cum e acum.
Si cand mor eu, tu ce o sa faci?
Pai, cred ca atunci si eu o sa fiu moarta.
Si tati, ce o sa faca?
Cred ca si tati o sa fie mort.
Dar, mami, oamenii cand mor, stau asa, ca Alba ca Zapada, intr-o cutie din aia?
Cam asa ceva, dar de obicei e din lemn…
Mami, nu s-ar putea face o cutie mai mare? Ca mie mi-e frica, sa stau asa, singura moarta… Sa fie mai mare, sa incapem toti trei in ea…

 Mara a primit cartea Catherinei Dolto - Cum sa ne invingem teama, care a ajutat-o sa numeasca cu voce tare unele dintre fricile ei. Asa stie acum, sa spuna, ca frica aceea, de a merge la gradi o au si alti copii si ca ea poarta un nume: frica de abandon. Oricat de socant/dureros ar parea si ne-ar veni a crede ca copilul nostru nu (poate) trece printr-o astfel de frica maaaaaare… multi copii o traiesc la fel. Multi nu stiu sa exprime acest lucru. Pur si simplu, doar simt si inghit. Poate fi de ajutor real sa-i invatam sa scoata din ei aceste temeri.

………………………………………………………………………………………….

Si, in final, pentru a accepta, pur si simplu, faptul ca [,] copiii au frici, asa cum oamenii mari au frici. Doar ca ele sunt/ sau pot fi, un pic, diferite: frica de moarte este comuna – adultii, multi, au oroare sa vorbeasca/gandeasca despre moarte. Frica de a-mi pierde locul de munca/ frica pentru securitatea zilei de maine versus frica de a pierde iubirea parintelui/ siguranta existentei… cat de departe sunt ele?

Povesti si frici

Povestea 1

Sa nu ne imaginam, cumva, ca fricile vin doar din carti/povesti nepotrivite pentru varsta ei. Nuuu, am sa va dau un exemplu. Discutia curge afara, langa garaj.

Mami, ce s-a intamplat?

Sunt ceva urme, lovituri, cineva a incercat sa sparga lacatul, sa intre in garaj.

Cine, mami?
Ceva oameni, niste… hoti.
Dar de ce?

Au incercat sa fure ceva. etc. etc.

Dar de ce nu-si cumpara de la magazine… biciclete etc.?

Pai, cred ca nu au bani suficienti si au crezut ca e mai usor astfel, pentru ei. Inca nu au invatat ca a fura nu e un lucru bun.
……………….pauza de gandire…………………………… pasi inspre parc……………………… Maaaaaaaami, eu nu am stiut ca-n lumea asta exista hoti!!

P.S. Lumea asta este lumea noastra, a oamenilor. Subinteles, lumea cealalta este lumea povestilor. Acolo, da, s-a auzit de hoti. Si-n Degetel si-n Muzicantii din Bremen. Si-n alte locuri. Dar, in lumea asta, nu se auzise despre hoti.

 

Povestea 2

O alta poveste a verii despre “se poate intampla ceva rau” a aparut cand Mara a pornit din parc - fara sa spuna tatalui, aflat pe aproape – a pornit de mana, frumos, cu o fetita mai mare… aiurea, sa caute o prietena. (?!?) Au ocolit garajele, s-au dus catre strada… nu au ajuns foarte departe, tata le urmarea de la distanta. Evident, a urmat o povestire si o atentionare despre “sa nu mai pleci niciodata astfel” si detalieri despre “nu pleci niciodata cu straini”. Desi parintii credeau ca mai e ceva pana la momentul unor astfel de discutii… atunci a fost cazul. Astfel, a aparut in povestea lor Strainul. Si Mara a intrebat Ce inseamna Strain? Si a aflat.

Cumva, parca Lupul cel rau statea pana acum in povestea lui. Dar, cand copilul aude ca raul a patruns si-n lumea asta, incepe sa-i para evident ca limita dintre cele 2 lumi este neclara. Clar e neclara. Altfel, de ce ar discuta astfel, mama si tata?

Ok, ei nu-i spun lupul cel rau, sau om rau… ii spun strain. Si chiar daca nu l-au barfit ff tare pe strainul acesta, era clar ca nu e de bine. “Nu te duci cu straini!” Cum poate sa-ti sune? Si mai seamana si cu Povestea Scufitei, careia mama ei ii spune sa nu vorbeasca cu nimeni pe drum. Si, daca a facut-o, vezi ce s-a intamplat?

Aaaaaaaaaa, cuum? Sa nu fi intalnit pana acum, la varsta ei, pe Scufita si pe lup? E posibil si asta. Dar atunci, s-o fi intalnit cu cei 3 purcelusi. Nici acestia? Pai, poate s-a intersectat cu Rapunzel; sau cu Mica Sirena (si vrajitoarea); sau, cu Muzicantii din Bremen si hotul. Sau cu Vrajitoarele din Oz. Chiar cu nimeni? Sau, cu Grufallo? Ori cu vreun Dragon, ori vreun rechin rau, ori cu Balena lui Pinocchio, ori cu vaca ce-l inghite pe Degetel … sau, cu fricile lui Caillou, sau cu fricile Ursuletului ce nu poate sa doarma sau cu fricile lui Dumbo.

Nu se poate, draga mama, sa nu se fi intalnit chiar cu nimeni, acestia sau altii. Sunt peste tot in povesti. Sau, poate s-a intalnit cu vreo frica de-a ta, sau cu fricile unor vecini, prin parc.

Oooo, Povestitorule, si toate fricile noastre, ale celorlalti, o ajuta la fel?
Nu chiar, unele mai mult, altele mai putin, dar in principiu, o ajuta. Sa aiba apoi fricile ei.
Aaaa, ca atunci cand si-a pierdut bicicleta? Un copil o imprumutase si-a crezut ca nu o mai gaseste deloc?
Da da…
Sau, ca atunci cand, pentru cateva secunde, in marea multime din parcul Central nu si-a gasit mama din ochi, si a crezut ca e pierduta, singura?
Da da, ca atunci.
Sau, ca atunci, cand vecinii vorbeau despre spargerea caselor lor, cu suparare unii, si frica altii, ca ar putea pati la fel?
Da da, ca atunci.
Da, sigur. E normal asa…

Din vacanta

Salutari cu drag!


 

 

Povesti despre frici, balauri, rai si... moarte

Fundamental, este frica de “ceva rau”. Frica de disparitie. Dupa 2 ani imi era frica de caderi. Pentru ca a cadea in necunoscut= a disparea. Caderea in gauri de scurgere, caderea in gropi adanci, caderea este disparitie; tata care pleaca la munca departe si dispare, nu se mai intoarce. Dupa 2 si la 3 ani eram apoi, fascinata de lesinuri. A cadea subit in nemiscare, in nefiinta.  Cadea Alba ca Zapada, cadea Mica Sirena si chiar printul ei - in lesin; lesina Frumoasa Adormita… ba chiar si-ntr-una din blandele carti ale Cristinei Andone, despre Strauss- lesina o domnisoara, de spaima unei albine. Si-am exersat lesinurile astea, cu mama, apoi si cu tata, in nenumarate forme, povesti, posturi. Erau zile cand trebuia sa lesinam prin casa- cu diverse jocuri de rol- si cate 30 de minute in sir. E fascinant. Pana la urma, am inteles cate ceva. Oricum, mi-am mai biruit frica. Nuuu, dom’le, frica mica, de lesin. Nu frica maaaare… de moarte! Si acum ne jucam “de-a lesinatul”,  insa in forme mai amuzante, lesinam cel mai adesea in patul din dormitor, si cu muuult umor, nu mai e o treaba atat de “serioasa”.

Uite, vine Povestitorul care pune ordine in lucruri.

………………………………….. prin iunie, 2013………………………………………………………………..

Biiine, ai spus ca ai crescut si tu, si mama ta, ce e cu fricile astea?

Aaaa, pai, tocmai! Acum am frici mult mai clare. Pentru ceilalti. Pentru mine sunt tot multe neintelesuri.
Si mama ta- daca zici ca e mare acum, nu poate sa te apere? Sa-ti alunge fricile astea?
Baaa daaa. Oarecum. Mama a crescut suficient de mare incat sa-i fie clar ca fricile astea sunt ale mele. Si sa ma apere de fricile ei, nu de ale mele.
Aha. Ai dreptate. Acum, culca-te, e timpul de somn.
Paaai, NU VREAU SA DORM! Mi-e frica. Mi-e frica de intuneric, de somn, de nemiscarea asta. De ce se poate intampla daca ochiul meu vigilent e adormit.
Bine, hai, spune-i mamei tale toate astea. Va fi mai bine!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Maaaami, mi-e frica!
De ce, puiule?
Si, sa vedeti. Chiar au discutat si Mara a adormit. Ca-n fiecare seara. Le-am ascultat atent si va povestesc.
Mami, mi-e frica de balauri, scorpii, ghionoaie, hoooti…
Puiule, suntem doar noi 3 in casa, nimeni nu vine aici, ei raman in povestile lor… etc..etc..
Si cineva poate sa-mi faca ceva rau?
Nu-ti face nimeni nimic rau, puiule. Acum o sa dormim.
Mami, ce inseamna “ a muri”?
……..A muri?… inseamna…
Da. Adica, cand moare cineva?
De obice moare cand este foarte batran…
Si ce inseamna “ a lesina”?
Inseamna… etc. etc.

Inteleg. O vad pe fetita de 3 ani jumate ahtiata dupa povesti; povesti multe. Si apoi, din gramada aceasta- si totusi, selectata de mama ei- ea inlantuie in povestea-i proprie si scorpii si balauri, si hoti si… rai.  Sigur, de inteles. Din fericire, cel putin deocamdata, refuzurile ei de a adormi sunt in mare verbale; iar balaurii nu sunt inca, cautati prin dulapuri, pe sub paturi.