Din vacanta

Salutari cu drag!


 

 

Povesti despre frici, balauri, rai si... moarte

Fundamental, este frica de “ceva rau”. Frica de disparitie. Dupa 2 ani imi era frica de caderi. Pentru ca a cadea in necunoscut= a disparea. Caderea in gauri de scurgere, caderea in gropi adanci, caderea este disparitie; tata care pleaca la munca departe si dispare, nu se mai intoarce. Dupa 2 si la 3 ani eram apoi, fascinata de lesinuri. A cadea subit in nemiscare, in nefiinta.  Cadea Alba ca Zapada, cadea Mica Sirena si chiar printul ei - in lesin; lesina Frumoasa Adormita… ba chiar si-ntr-una din blandele carti ale Cristinei Andone, despre Strauss- lesina o domnisoara, de spaima unei albine. Si-am exersat lesinurile astea, cu mama, apoi si cu tata, in nenumarate forme, povesti, posturi. Erau zile cand trebuia sa lesinam prin casa- cu diverse jocuri de rol- si cate 30 de minute in sir. E fascinant. Pana la urma, am inteles cate ceva. Oricum, mi-am mai biruit frica. Nuuu, dom’le, frica mica, de lesin. Nu frica maaaare… de moarte! Si acum ne jucam “de-a lesinatul”,  insa in forme mai amuzante, lesinam cel mai adesea in patul din dormitor, si cu muuult umor, nu mai e o treaba atat de “serioasa”.

Uite, vine Povestitorul care pune ordine in lucruri.

………………………………….. prin iunie, 2013………………………………………………………………..

Biiine, ai spus ca ai crescut si tu, si mama ta, ce e cu fricile astea?

Aaaa, pai, tocmai! Acum am frici mult mai clare. Pentru ceilalti. Pentru mine sunt tot multe neintelesuri.
Si mama ta- daca zici ca e mare acum, nu poate sa te apere? Sa-ti alunge fricile astea?
Baaa daaa. Oarecum. Mama a crescut suficient de mare incat sa-i fie clar ca fricile astea sunt ale mele. Si sa ma apere de fricile ei, nu de ale mele.
Aha. Ai dreptate. Acum, culca-te, e timpul de somn.
Paaai, NU VREAU SA DORM! Mi-e frica. Mi-e frica de intuneric, de somn, de nemiscarea asta. De ce se poate intampla daca ochiul meu vigilent e adormit.
Bine, hai, spune-i mamei tale toate astea. Va fi mai bine!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Maaaami, mi-e frica!
De ce, puiule?
Si, sa vedeti. Chiar au discutat si Mara a adormit. Ca-n fiecare seara. Le-am ascultat atent si va povestesc.
Mami, mi-e frica de balauri, scorpii, ghionoaie, hoooti…
Puiule, suntem doar noi 3 in casa, nimeni nu vine aici, ei raman in povestile lor… etc..etc..
Si cineva poate sa-mi faca ceva rau?
Nu-ti face nimeni nimic rau, puiule. Acum o sa dormim.
Mami, ce inseamna “ a muri”?
……..A muri?… inseamna…
Da. Adica, cand moare cineva?
De obice moare cand este foarte batran…
Si ce inseamna “ a lesina”?
Inseamna… etc. etc.

Inteleg. O vad pe fetita de 3 ani jumate ahtiata dupa povesti; povesti multe. Si apoi, din gramada aceasta- si totusi, selectata de mama ei- ea inlantuie in povestea-i proprie si scorpii si balauri, si hoti si… rai.  Sigur, de inteles. Din fericire, cel putin deocamdata, refuzurile ei de a adormi sunt in mare verbale; iar balaurii nu sunt inca, cautati prin dulapuri, pe sub paturi.

Salutari! Ce-am mai crescut!

Am lipsit mult de aici, caci am fost foarte ocupata. Intre timp, am crescut, daaaaaaaa, ma masor des, sunt mai de acord ca daca mananc si dorm si etc. etc. cresc mare. Si, ce sa va zic…? Acesta este unul din target-urile mele. De ce, astfel? Immm, asta e o poveste lunga si nu e momentul ei.

Dar, cum ziceam, intre timp am crescut si a crescut si Mama. Acum in Povestea noastra apar doua personaje feminine  principale, plus alte personaje (am invatat recent acest cuvant si-mi placeJ). Si s-a nascut Povestitorul. O sa-l cunoasteti si o sa intelegeti. El a venit, caci era nevoie de el si are un ochi patrunzator. Unul e patrunzator, al doilea nici nu mai conteaza. (Mama are chestia asta, cand uita de al doilea din pereche. Adica, spre exemplu: “Hai sa-ti iei o soseta!”. “Doar una??!!!” ii zic eu. “Biiine, doua, doua”.)

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Am crescut cu tot felul de intamplari in jurul meu. Ca orice copil. Dupa intoarcerea din Anglia, unde am vazut copaci singuri si tristi, dar si Oceanul singur, dar ne-trist, am mai calatorit destul de mult. Pe la bunici, prin tara, pe la prieteni. Am avut un soi de vacanta preluuuungaaa, cu parintii; si mi-a prins foarte bine.  Iar mama a crescut… cu mine alaturi. In primul rand. Cu prieteni si familie alaturi, in al doilea rand. Si cu ganduri noi: tot in primul rand.

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Intamplari precum “Cum a fugit mama de-acasa la hotel” le-am notat, dar nu vi le-am mai povestit. Pentru ca nu a fost timp si apoi nu i-a mai fost timpul. [Era vorba despre acum vreo 6 luni- aveam 3 ani si o luna- cand a fost prima data ca mama nu a venit peste noapte acasa, sa ma trezesc cu ea dimineata. Ne-am dus la bunici. A plecat pe dupa-amiaza, spunandu-mi ca pleaca cu treburi (ceva mai detaliatJ) si ne vedem maine. Si, pentru ca nu avea de fapt, treburi si voia liniste si pace, a plecat la… hotel. Si s-a cazat acolo, in orasul ei de bastina, la cca 15 minute de casa bunicilor, unde eram eu. Ce tupeu! Adevarul este ca in primele minute si ore nu prea ii venea sa faca nimic. Chiar s-a gandit ca e o decizie proasta. Dar eu i-am aratat maine ca  a fost ok. Si asa a fost. Abia atunci am avut prima mea experienta de “mama pleaca toata noaptea si ma trezesc dimineata cu altcineva”. De ce nu a fost pana atunci, asta e separat. Asa a fost viata mea.  Mi-a prins foarte bine noua experienta. Am prins curaj –asta a fost si scopul: sa inteleg ca POT sa fiu si fara mama, o vreme, sa simt, sa traiesc asta… Apoi am mai experimentat o data, cu bunicii. Si cam atat. Excluzand situatiile, putine, oricum, cand m-am trezit doar cu tata. In rest, mama este langa mine.]

Am avut si eu nevoie de experiente – precum aceasta si altele- in care sa traiesc pe propria-mi piele CE POT. Si mai am nevoie. Chiar de mai multe decat mi se ofera, zic eu, cateodata.
Deci, cu intamplari de genul acesta si cu altele, cu cateva provocari noi de viata, am mai crescut un pic. Dar unele lucruri s-au schimbat tare greu. Cum ar fi, ce simteam eu despre gradinita. In general, asa… ca loc, nu despre o gradinita anume.

Pe la 3,3 -3,5 luni (deci, acum cateva lunisoare), aveam urmatorul joc:

Mara si Mama si Bibi si Alla si Alec.(papusele)

Mara: Tu esti Tata, eu sunt Mama, Bibi e bebele. Si Alec si Alla au 3 ani.

Si incepe povestea.

Bibi plange, ca e bebe si… plange. Alla si Alec vor pe rand: eu vreau sa mananc!, eu vreau sa ma joc, nu mananc! Dar mie mi-e foaaaaaaameee! Plansete. Plansete. Mama Mara este confuza.  Am sa-l culc pe Bibi si vin la voi… Se grabeste prin camera, il duce pe Bibi la culcare. Se intoarce. Mi-e foame! Eu vreau sa ne jucam de-a ceva! Plansetele celor 2 copii mai mari. Dureaza asa. Cateva minutele. Intr-o mare criza de… nervi si de putinta, mama Mara este foarte agitata, confuza si explodeaza:  Gata! Nu se poate! Il apuca pe unul din cei doi: Pe tine te trimit/ arunc la gradi, sa stai acolo… blablabla…

Jocul s-a repetat astfel de aprox. 4 ori, in acest interval, dupa ce eu nu mai fusesem la gradi de circa 2 luni. Bun. Am fost eu insami “aruncata” la gradi? Cred eu ca aceasta este solutia pentru parinti atunci cand nu mai stiu ce/cum sa faca cu copiii lor? Nu, nu vreau sa spun nimic din toate astea, decat ca eu poate m-am simtit aruncata…. undeva. Mi-a fost frica.
De aruncari, caderi, prabusiri si altele de acest gen a mai fost vorba in Povestile mele. Si intre timp, au mai aparut si altele.  Am FRICI.

Copacii cheliti ai Londrei

Prima poza este asta.

Mama a suferit teribil ca muuulti copaci din centrul Londrei arata asa. Ca sa nu faca umbra si mizerie. Totul explicabil, dpdv project management. Mddda. Desi nu este prima vizita a mamei in Londra, zici ca de data aceasta a luat-o pe aratura: se gandea doar la "amaratii de londonezi, ce traiesc astfel de vieti depersonaliza(n)te... etc . etc."

P.S. Promit ca restul imaginilor/ aprecierilor despre Anglia vor fi ... pozitive. Lasam Londra deoparte. Ne concentram pe restul.

De exemplu, din restul face parte... asta.

Poveste dupa vacanta

Dupa calatoria cu trenuri arhi-aglomerate in tinuturi  peri-londoneze si metrouri ultra-aglomerate din Londra, dupa coridoare infernale ce leaga trenuri- metrouri-aeroporturi, m-a vizitat asa, un gand ca: “oamenii astia sunt rai!”. Primisem niste ghionturi, niste coate, nu vedeam decat umerase grabite de toate felurile. Haine de birou, haine de ploaie, haine sport, haine colorate, haine gri si negru… nici o fata… toate umerasele astea se plimbau bramburite de ici-colo, aproape fara viata.

Asa ca, mama mi-a spus o poveste. Iat-o.

A fost odata ca niciodata… un soricel. Traia fericit in lumea lui si se porni intr-o zi asa, pe sub pamant, incet-incet, din borta-n borta, din groapa-n groapa, intr-o lunga calatorie. Ce minunatii! A dat chiar peste niste galerii de cartita, lungi ca zilele de post, intortocheate si alambicate ca abia se descurca soricelul prin ele… dar le admira, cu mare voiosie, nu vazuse el asa ceva pana atunci. Si tot mergea, din borta-n borta si din galerie-n galerie, din sant in groapa, cat e ziua sa-i ajunga… Cand, deodata,il izbi lumina…  isi imagina ca iesise la suprafata intr-un tinut al nimanui si asa crezu el, ca se afla in Tara de Nicaieri, caci nu recunostea nimic. Mai auzise pe undeva de tinutul acesta, niciodata nu si-l imaginase astfel. Dar marea sa mirare era ca in jur se intindeau, cat vedea cu ochii… umbre. Pete negre, niste copaci uriasi, stalpi umblatori. Ba erau picioare. Picioare, perechi-perechi, umblau de colo-colo, inainte si inapoi, grabite-grabite. Unele mai faceau cate o oprire, altele nu se opreau nicidecum, doar mergeau, mergeau. Si cum picioarele astea aveau copite era in jur un vacarm nemaiintalnit. Lumina nu se mai zarea, doar umbre si pete si picioare miscatoare. Se indeparta de la marginea gaurii sale, cu gand sa inainteze. Era in dubiu, daca sa o faca ori ba… Dar, isi spuse, cumva avea sa ajunga si el la lumina, strecurat printre atatea umbre nu-i asa? Si soricelul inainta. Nu apuca sa se dezmeticeasca bine. Se trezi aruncat cativa pasi inainte, picioarele cu copite patrulau pe langa el. Il zmuceau ba la stanga, ba la dreapta. Unele copite ii treceau peste cap, fara sa- atinga, altele il loveau de se rostogolea de-a berbeleacul metri mai incolo. Si soarele tot nu se zarea. Apoi, isi dadu seama ca picioarele cu copite aveau si cozi. Caci primise asa, in zbor, o coada paroasa drept in fata. Si atunci, fu catapultat… drept in sus, in sus, si zari ceva lumina pentru o clipa. Si apoi, poposi pe o spinare. De unde, mai inainta cativa pasi. Si ajunse intre 2 urechi. Soriceul nostru era deja intrigat. Aici ii placea mai mult. Reusea macar sa respire mai bine. Dar soarele tot nu se zarea, era doar o lumina pala. Si deodata, realiza ca vede ceva:  in jurul lui era plin de … magari. Picioare, copite, cozi paroase, urechi lalaite- erau ale unor magarusi. Inaintau cum puteau ei; surprinzator, unii magarusi chiar alergau, pareau speriati. Altii mergeau domol, in ritm natural de magarus. Altii, mai putini, totusi, stateau. Si soricelul nostru isi dadu seama ca a nimerit in Tinutul Magarusilor. Poate ca nu era nimic anapoda aici, asa cum i se paruse la inceput, poate ca doar era altfel; si, mai ales, magarusii astia erau mari. Mai mari decat el. Sigur ca nici nu putusera sa-l vada. Precis, de aceea il calcasera in picoare, il rostogolisera cu copitele lor, il lovisera cu cozile. Dar, deodata, i se facu mila de ei. Ar fi vrut sa-i ajute: isi dadu seama ca magarusii acestia nu au chip. Nici nu puteai sa-ti dai seama daca sunt fericiti sau ba. Simti ca ar fi vrut sa-i ajute sa vada si ei, soarele.