Rasul si Ziua Pijamalelor

Cata nevoie avem sa radem, zau asa! Si cate motive avem... chiar sa radem gingas de noi insine!

"Mami, eu te iubesc oricum esti tu!"

Asa i-am spus azi mamei. Si i-am mai spus candva, exact acelasi lucru. Azi a fosta 2-a oara. Si mama, acum, se intreaba: "Oare chiar a vrut sa zica ce a zis?" Adica... Vedeti, ce bine o cunosc eu pe mama?

Oare i-am zis pentru ca ea astazi a fost cu “ceva toane”? Sau, as vrea sa aud si eu exact la fel, la fel: te iubesc oricum…?!?

*****************************************************************

Duminica, la noi, a fost Ziua Pijamalelor, din nou. Adica, am stat toata ziua in pijama. Am plecat cu pijamaua afara. Am revenit cu pijamaua din parc. M-am culcat de pranz cu pijamaua murdara. Etc. Daaaa, stiu, nu e foarte igienic! Dar nu se moare din atata!

Ziua Pijamalelor a fost initiata de mama candva, dupa 3 ani… deci acum cateva saptamani bune. Dupa cerinte repetate – si nesatisfacute- de a trece in hainele de zi, intr-o buna dimineata, mama a schimbat tactica: “Buuuuuun, atunci initiem Ziua Pijamalelor! Asta inseamna ca poti sa stai in pijama cat vrei tu, astazi, daca asta iti doresti. Dar daca diseara, de exemplu, nu mai ai pijamale curate – caci, din cate stiu eu, celelalte sunt in cutie, la spalat- si vei dori, le vei spala singura. Esti de acord?” Raspuns: “Daaaaaaaaaaaaaaa!”. Asa a inceput Ziua Pijamelelor. Nu, inca nu am ajuns sa-mi spal singura pijamalele, daca va intrebatiJ.

Nu am abuzat de Ziua Pijamalelor. Duminica a fost doar a 2-a oara. Dupa primul episod, as fi vrut si in ziua urmatoare, dar atunci mama mi-a explicat ca nu ar mai avea nici un farmec  Ziua Pijamalelor daca ar fi in fiecare zi; si am fost de acord.

Aceasta este pijamaua de acum 2 zile. 

Prima oara cand am scos pijamalele la plimbare am fost  super-incantata. Abia asteptam sa ies, sa ma vada oamenii, sa-mi admire pijamalele. In realitate, nimeni nu a facut-o. Am intrebat-o pe mama de ce “nimeni nu a zis nimic”. Ea si-a dat cu parerea: “Poate oamenii s-au gandit sa nu te supere, sa nu te simti incurcata… ca te intreaba de pijamalele tale”. Ce dezamagire!

“Mami, dar de ce sa se gandeasca oamenii la asa ceva? De ce sa ma supar? Cum asa? M-as fi bucurat tare tare!”.

Ei, de-atunci, la Ziua Pijamalelor, am bagat de seama ca mama i-a anuntat pe unii oameni intalniti ca “la noi e Ziua Pijamalelor” si atunci ei au remarcat pijamalele mele, mi-au spus vorbe dragute despre ele si eu am fost bucuroasa! Cat de putin costa! Cateva vorbe acolo, sa spui ce vezi, ceva sincer, ce-ti trece prin minte… si poti face un om atat de fericit!

Acesta este Alex, prietenul nostru, care mi-a spus muuuuulte vorbe frumoase in aceste zile. Si, pentru asta, ii multumesc tare si  imi place tare tare tare de el!

In seara urmatoare i-am spus mamei “Sa mergem asa afara, in pielea goala!” si m-am dezbracat rapid goala-pusca, demonstrativ, continuand: “Si oamenii au sa zica: Ce e cu fetita asta, in pielea goala?!!” Eu ma distram. Caci provocam. Mama a decretat, totusi, ca asa voi merge la plaja… doar. Are si mama limitele ei.

Dar mama a simtit bine. Nu intentionam sa ies afara goala pusca. Tachinam. Radeam. Provocam. Nu pe ea. Tabuurile. Caci am simtit deja ce inseamna tabu-urile sociale. Chiar daca nu le traiesc/integrez complet, am simtit binisor: picioare goale prin oras, degetul in nas scobind indelung, pijamalele afara din casa… in pielea goala chiar ar fi una buna!

Dialoguri despre sentimente si nevoi

Dia/ Mono-loguri despre sentimente

Cum sa ne EXPRIMAM sentimentele

Cand citea Mara cu tati "Zana Norilor- Povestile Norilor".

Despre Norul Iubire:

- Asta e mama! Stii, tata, asta [norul asta] e mama!

Dupa vizita prietenilor nostri, M, R& L. Mara:

- Mami, ce bine a fost, cu tine, si tati si M si R si L!

Dupa o ciondaneala de dimineata. Mara:

- Ce -ar fi sa parasim aceasta cearta si sa zambim toata ziua?! Nu ar fi bine??!!

Sentimente. Mara ii duce tatalui o pernita inimioara mica:

- Tati, ti-am adus asta ca sa primesc multi multi pupici in fiecare zi!”

Dia/ Mono-loguri in-auntrul si in-afara familiei

Cum pot invata parintii COMUNICAREA NON-VIOLENTA.

Bunica si baietelul.  La locul de joaca, bunica “fugareste” baietelul care nu vrea sa manance:

Bunica: Haide…  trebuie sa mananci ceva… de ce esti rau?
Mara: Nu e rau, doar ca nu vrea sa manance.

Mama si Mara. 

Mama intra in sufragerie.

Mama:  Uaaaaaaaau, ce haaaaos! Eu zic, inainte sa ne jucam, sa facem un pic de ordine...

Mara: Cat e de importanta treaba asta pentru tine?

Mama: [Cu ochii mariti] Sa facem curatenie? [In acest timp, in capul mamei vajaiau pasii faimosi ai lui Rosenberg, alergand catre "formularea nevoilor".]

Mara: Da!

Mama: Pai, tie cum ti se pare? Pentru mine este tare importanta; caci eu, cand vad toate lucrurile astea aruncate pe jos, prin sufragerie, ma simt de parca imi cade casa in cap, ma simt incarcata si confuza, nu-mi place cand vad asta, nu pot sa ma joc; am nevoie de ordine, ca sa pot sa ma misc, sa gandesc…as vrea sa strangem, vrei, te rog?

Mara: Pai, mie imi place cand e asa dezordine, ca ma pot juca mai bine cu lucrurile, cu jucariile…

Adevarul este ca am facut semi-ordine. Am inteles-o pe mama si ea pe mine. A fost o discutie despre nevoi:) Ha ha!

La grota salina, pe Pavlov.

O bunica (catre nepotel): Nu pune sare pe scaun! Nu e voie! Se supara tanti...

Mara: Ba nu se supara, daca o dati apoi frumos jos si ramane curat… cred ca nu se supara!

S-a suparat bunica. Pe mine. De atunci, nu mi-a mai adresat multe cuvinte.

La grota salina, pe Pavlov/ aceleasi personaje.

Nepotelul: - Buni, spune o poveste…

Bunica:  Povestile, stii tu, se spun seara…

Mara:  Dar ati putea… Noi... stiti cum facem? Spunem povesti asa, fara carte…

Bunica: Pai, si David vrea fara carte…

Mara: Pai, ati putea, cred, sa spuneti…De ce nu?

Bunica a inceput, in cele din urma o poveste, in ton timid, de parca ar fi povestit chestii ilegale. Era vorba despre povestea unui baietel care suferea ceva, nu mai stiu exact ce, caci nu se purtase cuminte cu bunica:)

Va doresc multe dialoguri non-violente!

Sentimente de abandon

Vacanta cu noduri in gat

continuare pentru http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2013/03/jocul-de-gradi.html

Stiu, inteleg. Anxietatea de separare este, de fapt, greu de digerat de catre oamenii mari. Eu tot zic Oameni Mari caci eu stiu ca sunt Pui de Om. Asa zic eu.  Am auzit asta intr-un filmulet si mi-a placut. Deci, Oamenii Mari nu inteleg exact de unde atata frica/ anxietate… si la 3 ani??!!?? Cand, de fapt, ar fi trebuit ca [,] copilul sa fie atat de obisnuit cu toate plecarile si despartirile din lumea sta??!!?? Oare, chiar asa?

Eu la 3 ani aveam inca mare anxietate de separare. In martie, dupa ce Tata NU A MAI PLECAT DELOC!!! (doar atat cat pleaca tatii “normali”, la cumparaturi, la treburi etc. etc.- fara MARI PLECARI DE ZILE MARI), abia atunci Mama a inteles ca suferisem nu anxietate de separare, ci sentimente de Abandon. Mama s-a socat. S-a ingrozit cum parintii pot sa faca copilul sa sufere, chiar si in conditii de viata aparent  pline de iubire, de dedicatie… da, mama a crezut ca suplineste in maaaaaaare parte plecarile tatalui, ca timpul ei muuult petrecut cu mine tamaduieste o mare parte din suferinta. Ca sa inteleaga, in final, ca NU. Ceea ce ea mi-a oferit nu a putut repara atunci ceea ce lipsa tatalui a “stricat”. Adica, dragostea si timpul ei nu inlocuiesc dragostea si timpul lui.

Tata pleca mult si constant. Aproape saptamanal, timp de 2 ani. De la 1 an la 3 ani si 2 luni eu nu am inteles, cu adevarat, unde si de ce pleaca tata atat de mult si de des. “LaMunca” este pentru mine o sintagma fara continut. Am auzit si in parc, si la gradi si in alte locuri, despre “la serviciu”, “la munca”… dar, cu toate astea, era plin de tatici in jurul meu, tot tatici care erau si “la munca si in parc”. Si atunci, taticul meu??!!  Explicatiile rationale ca “trebuie”, vorbele de iubire” mi-e dor de tine”, “abia astept sa vin acasa”, “Imi pare rau ca plec”, “as vrea sa fim impreuna”, “sa vii cu mine” nu au nici un sens… Vorbele…  daca nu sunt insotite de Fapte. Adica, sa vad, cateodata, ce este acel “serviciu” sau sa simt iubirea, prin prezenta zi de zi, prin timp si joc dedicate, prin mintea prezenta si Conectare…  Mie astea mi-au lipsit. Imbratisarile si iubirile de weekend sunt insuficiente. Mama a vazut complet asta abia cand ne-a revazut complet conectati. Cu cata ardoare cautam prezenta lui, cu cata bucurie si fericire intampinam momentele si timpul petrecut impreuna. Cum ma ingrijora orice plecare, chiar atunci, dupa martie… cand am inteles ca tata nu mai pleaca… dar, de fiecare data cand absenteaza acum ceva mai mult, intreb “unde este?”, desi stiu unde este, mi se spune intotdeauna unde pleaca, unde este. Si simt, ca Oamenilor Mari – si parintii mei sunt oameni mari- le este inca, greu, sa simta deplin ca frica de abandon nu se vindeca in 6 saptamani. Sunt cam 6-7 saptamani de cand suntem toti acasa, intr-o “vacanta prelungita”… care va dura toata vara, asa zic ai mei. Si eu, chiar azi, am spus o poveste despre faptul ca sunt “trista... Ca o prietena de-a mea a plecat… si nu s-a mai intors… Unde a plecat?” intreaba mama? “In Polonia…. Si nu a mai venit…” In Polonia pleca tata cu proiectele lui. Mamei i s-a pus un nod in gat.

La scurt timp dupa celebra zi de martie, de cand “tata nu a mai plecat”i-am dus in dar o pernuta inimioara: “Tati, ti-am adus asta, ca sa primesc multi pupici in fiecare zi!” Mamei i se pusese atunci un nod in gat. Are si acum, cateodata.

Este bine. Suntem toti, acasa. Cu proiecte de stat impreuna. Intre timp, am renuntat si la gradi, evident, a facut parte din planul de “reintregire  a familiei”. Suna super. Sunt oameni care ne aud, ca suntem toti acasa, in vacanta, si ne invidiaza. Atunci, mama se gandeste, de fiecare data- stiu eu, chiar daca nu spune cu voce tare: “E super sa poti sa stai acasa, fara stresul plecarii la job, la gradi, la… orice trebuie! Daaaaaaaaaar, e mai bine daca previi, decat sa tratezi!”. Valabil, cred.

Bucura-te de Acum, stai cu mine, in prezent!

Am realizat ceva.

Ca marea Diferenta intre adulti si copii este capacitatea lor de a fi prezenti.

Adica, daaa, este banal… dar eu tocmai am realizat cata frustrare produce aceasta ne-Prezenta in vietile oamenilor mari. Si in vietile oamenilor mici. Si ca este o bariera intru intelegerea noastra deplina - oameni mici si oameni mari.

Faptul ca mintea oamenilor mari este mereu aiurea, prea putin “de fata”,  ne creeaza tuturor iritare.  Ca ceea ce copiii fac in mod firesc, natural, pentru oamenii mari este foarte greu de realizat, dificil si dureros.  Si am mai inteles ca noi, cei mici, putem sa-i ajutam si sa-i ghidam, cu adevarat, pe cei mari, in acest exercitiu de prezenta, concentrare si constientizare. Asta, daca isi doresc si ei, cu adevarat.

Cred ca cateva idei de ajutor ar fi sa:

1.      Va setati momente de joaca.

Daca va e greu sa va jucati cu copiii, pe podea, de exemplu, caci aveti sentimentul ca oricum, va jucati mereu, si cel mic tot nu e multumit: initiati partide de cate “10-15 minute doar pentru joc”. Anuntati-l pe cel mic, faceti astfel incat aceste minute sa fiti cu adevarat linistiti (sa nu fugiti la oala fierband, sa nu raspundeti la telefon… etc.). Si sa incercati sa fiti cat mai linistiti cu voi, cu jocul, cu copilul, cu o stare de bine, fara mintea care ar spune ca… si hainele trebuie puse la spalat!

2.       Va impacati cu ceea ce aveti! Ha!

Adica, noi, copiii suntem in general complet absorbiti, multumiti si fericiti cu ceea ce facem noi, cu treaba noastra, cu munca noastra. Adica, cu jocul nostru.

E greu sa gasesti aceasta satisfactie si impacare in viata oamenilor mari. Daa, mama nu poate fi foarte fericita sa iasa pe usa catre serviciul ei, cand cel mic, la 1 an jumate plange neconsolat cu bunica, bona, etc. Well, dar daca asta e situatia reala-data, ca mama chiar trebuie sa plece, atunci cel mai intelept cred ca este sa se “impace cu ceea ce are”. Nici pe mine, Copilul, nu ma face fericit aceasta situatie, in fiecare moment, adevarat. Dar, dupa plansul neconsolat, cand voi trece in joc… eu pot sa stau cu mine, cu jocul, cu adevarat traind in si pentru acest joc. Iar cand va veni momentul ca mama sa se intoarca acasa, voi trai complet prezent in plansul dedicat eiJ Dar nu ma voi gandi toata ziua la “ce tare voi plange cand va veni mama si-i voi arata ce tare ma doare ca ea pleaca”.

*********************************************************************************

E greu pentru mine, Copilul, sa gasesc pacea cand cei din jurul meu, parintii sau apropiatii nu o au cu ei. Nu vreau sa dorm, vreau sa ma joc. Dar merg la somn, intr-un final, accept, sunt impacat cu aceasta stare. Vreau sa trec deplin si complet in somn. Dar simt langa mine, dintr-o data, o unda care strica armonia. Este mama, care desi se preface ca doarme sau ca e linistita, ca e langa mine, imi transmite in toate modurile posibile, non-verbal - respiratie, miscare, gand -  starea ei de “in alta parte”.  Mama nu este acolo, cu mine, mintea ei este la bucatarie, la filmul pe care si-l propunea in seara asta… la o lectura pe care n-a facut-o… nu e deloc impacata, ba e chiar frustrata… Si eu ma trezesc, sunt bruiat, nu pot sa cad in somn deplin. Si ea se simte si mai frustrata…

*********************************************************************************

Si maine, la fel…

Uite, cum facem.

Om Mare, uita-te la mine, Copilul… cum ma joc cu masinuta… cum invart zornaitoarea, cum ma spal pe maini… fara graba de a termina, de a ajunge altundeva, de a trece mai departe. Da, am pornit sa spal mainile, ca sa merg la masa. Pe parcurs, am vazut cutia de langa sapun si o spal pe ea, am uitat de maini. Dar aceasta activitate ma absoarbe, sunt incantat si fericit cu ceea ce fac eu acum: spal cutia de pe marginea chiuvetei. Din cand in cand, poti sa exersezi o asemenea stare de stat cu tine: negraba, lasat lucrurile sa curga sau lalait. Cum ar zice Oamenii Mari.

Ah, stiu ca oamenii mari au transformat toata povestea asta intr-o complicata filosofie, psihologie sau terapie… cu nenumarate ramificatii, cu motto-uri de viata, cu termeni complecsi Mindfulness, Carpe Diem, awareness, or mai fi si altele. Sunt foarte ok, caci se pare ca mintea oamenilor mari chiar nu mai poate trai aceasta prezenta fara ceva ajutor, de undeva. Sugestia mea este ca Copilul de langa tine te poate invata primii pasi. E langa tine, nu doar in cartile de pe raft.

Pregatiri de primavara

    A VENIT PRIMAVARA!

P.S. Desi, chiar acum... ninge la Cluj!

Au iesit puii din gaoace... si uite ce-au lasat in urma...

Si mi-a crescut fasolea! Se face in curand un vrej adevarat!

Si eu am zis: "Vreau sa ma fac constructor... sa pictez tavane, sa fac tavanul acesta, din camera mea, mai frumos!" Si... uite ce s-a intamplat! A venit tavanul jos (placile, desigur!)...
Stii... uite, acolo e o ulita, ce duce drept la Soare! Te invit si pe tine la plimbare.

Si uite ce a rezultat! Imi place.