Scrisoare catre Oamenii Mari

Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…

M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…

M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…

Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…

Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…

Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.

Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  

Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…

Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!

Eu sunt mare si Mami e proasta!

Uaaaaaaaaaau, azi i-am spus mamei pentru prima oara... "Esti proasta!" (Pana acum am mai avut vreo 2-3 incercari cu "Esti carnat!" Dar nu am obtinut efecte spectaculoase:( )


Immm, daca e ceva de celebrat? Intr-un fel, da:) Mama a constientizat si mai puternic ca incepe (a inceput?!?) o noua etapa.
Daaa, eram un pic in stare de iritare, nu pentru ceva anume; nu, nu ne certam, doar ca ceva nu mergea foarte bine. Dar nu are legatura. Am auzit si eu, si parea ca e cool sa zici asa cand esti nervos!

Nu fac dezvaluiri, nici nu cred ca as sti cum & ce anume sa povestesc acum. Este doar o noua etapa; eu stiu la fel de bine ca si ieri ca mama nu e proasta (si ea stie, asa ca replica mea nu parea sa o afecteze foarte tare); si nici macar nu stiu mai bine decat ieri ce inseamna exact "un om prost".
Stiu doar ca am crescut si vreau sa fiu "fetita mare". Toata lumea pare convinsa ca e un lucru bun "sa fii mare" si sunt atatea lucruri interzise "pana o sa fii mai mare...". Asa ca incep sa fiu fetita mare.

Deci, eu sunt hotarata sa fiu "fetita mare". Iar mami, i-am surprins un gand: s-a hotarat ca "the terrible twos" (teribila varsta de 2-3 ani) a fost o perioada suuuuuuuuupeeeeeerbaa, cu toate NUurile, negativismele, tipetele si jocurile ei. Pe care acum, ca incepe teribila varsta a celor peste 3 ani, simte deja ca o regreta cu dor.

Desene la 3 ani

"Mami, cine  e aici?
Paaaaaai... e tati? (Parca asa mi-a spus ieri....)
Nuuu, mami, tu nu vezi, cum sa fie tati? E Grazi!!

Aaaaaahaaaa!















Asta e tati! Uite!"

Zile cu culoare

A fost o perioada ca tati nu stia citi... zau, era buna doar mami , ea stia citi! In sfarsit, a invatat si tata sa citeasca, desi nu stie  inca la fel de bine ca mami...

Ce victorie!! Intelegeti, scopul asta era, oricat ai fi crezut ca  voi umple foaia!

Cam asa e... cand ai draci?!? Doar exersam.

Am facut un cort. Miaui nu se da invinsa, vrea si ea neaparat la caldurica.

Cu turbanul e ca si cum as fi altcineva. Incearca si tu.

Imi place brocolli muuuult. L-am luat ca sa-i fac de mancare lui Alec, care nu mai creste, nu stiu ce e cu el...

Nu e al meu, e al lui David. David e mare. Si eu o sa fiu mare!

Mama asta, cu sania ei! Nu stiu ce i-o fi placand asa tare, ca-i sare zapada asta rece si ascutita pe toata fata!

Intre 2 si 3 ani. Si povestea continua.

Cu plansul de despartire. Si cu fricile.

1. Cu plansul

Tema reluata. Caci am deja 7 luni de gradi, am plans putin in aceasta perioada (daaa, m-am manifestat altfel) si unii ar zice ca deja stiu cum merg lucrrle. Dar acum, de 1 saptamana, de cand am revenit, plang la despartirea de mami. Dar vreau la gradi, e ok, nu am cerut sa stau acasa. Altii ar zice ca toti copilasii plang acum un pic, caci a fost vacanta, s-au obisnuit altfel, etc. etc.  Si asta o fi adevarat. Si poate parea o explicatie plauzibila. Eu stiu ca nu e tot.

Sa zicem ca ascultati dialogul asta – Eu cu Mine:

Dar de ce plang? Vreau acasa? Nu.

Vreau la gradi? Nu neaparat. Vreau… la gradi, cu mami? Daaaaaa, ar fi o varianta. Adica, as vrea la gradi, dar sa nu ma despart de mami.

Dar eu cred ca plansul asta o va face pe mami sa stea acolo? Nuuuuuuuu, nu cred asta. Poate chiar la inceput, cand eram mititica, credeam, speram. 

Dar cred ca daca plang mult mult muuuult se va schimba ceva? Nu tocmai, eu stiu acum clar ca mami ma lasa la gradi. Adica, o cunosc, o simt, stiu ca daca a ajuns pana acolo, ma va lasa la gradi si va pleca. Altfel, nu am fi venit deloc. Sunt zile cand mami e de acord sa stam acasa, chiar daca nu plang atat de tare, doar ii cer. Si atunci? De ce nu ii cer  asta de acasa? Caci nu vreau sa stam acasa!

Si atunci, de ca mai plang? Pentru ca imi vine. 

2. Cu fricile

La mine  a revenit tema fricii. “Mami, mi-e frica”… In discutiile de la culcare, de exemplu… Sau cand ceva nu-mi place la mami, ca  e iritata, ca e fara rabdare, ca tipa… Despre frici am povestit aici, intre 2-3 ani destule. [Dar nu “frici” din alea clasice, despre care psihologii vorbesc ca atare, adica au “o baza reala”. Sunt altele. Altii le zic angoase, caci nu au un fundament obiectiv (adica, nu am avut frici de intuneric, frici de caini…etc). Ci doar “angoase existentiale”J. ]

Ce se intampla …

De exemplu:

Pana la 1an si 2 luni - cat m-a alaptat, mama nu a folosit nici un parfum, nici un fard, nici un miros strain. Caci asa a vrut ea. Era o anume Mama.

Intre 1 an si 2 ani, mama nu prea a purtat rochii/ fuste, ca o chestie obisnuita… da, am vazut-o la mare, parca, dar am uitat-o…  deci, era o anume mama, in pantaloni: scurti, lungi, largi, subtiri, grosi, dar pantaloni. Si o anume Mama.

Pana dupa 2 ani mama avea mereu atarnat de ea un rucsac negru (si acum il mai are, de multe ori). Asa era ea o anume Mama.

Intre 2-3 ani am dormit cam 80% din nopti (si zile) cu mama. Adorm greu, dificil, mama era acolo… ma trezesc dupa 1-2 ore, mama vine acolo… mai pleaca, daca poate… si dimineata o gasesc acolo (caci la un moment dat renuntase sa faca drumuri intre cele 2 paturi). Era o anume Mama, care era mereu acolo pentru mine, cu o anume intonatie in voce, cand venea sa ma aline…

Pana la 2 ani, probabil, mama alinta si folosea diminutivele intr-un anume fel. Era vorbirea ei, de o anume Mama.

Si altele nenumarate.

3. Si cu plansul si cu fricile

Treptat, multe s-au schimbat. Nu mai este acea anume Mama, acum e alta; tot o anume mama, dar care are alt parfum, care foloseste farduri cateodata, schimba uneori rucsacul pe o geanta de oras; patutul nu mai e patut mereu, ca de multe ori este pat; baia e baie, nu mai e baita… etc. Si acum, recent, mama imi tot da de inteles ca ea doarme in camera ei, ca eu voi dormi in camera mea (dupa ce ma adoarme, daaaaaaa, sigur), ca ea vrea si cu tata. Immm, chestie greu de inteles.(Si asta e o decizie discutabila, dar e treaba ei, nu?)  Dar nu e doar atat. Simt ca mama asta e alta. E altfel, aceasta mama care pleaca mai mult, mai des, care miroase altfel, care vrea cu tata…  E ok, de multe ori e ok. Dar, cateodata, asta ma sperie.

Intelegeti ca mi-e frica? Nu mi-e frica de noapte, de intuneric, sa dorm singura, pur si simplu. Nu asta e frica mea. E frica de despartire de mama. Despartire- desprindere de mama. Simt ca mama se pre-schimba. Si eu nu stiu in ce directie o ia. De aceea, mi-e frica cand aceasta mama noua ma lasa la gradi… caci eu nu as vrea sa ma dezlipesc de mama mea anume. Mi-e frica cand tipa la mine, caci nu o recunosc exact…  Si tot asa.

*********************************************************************************

Astazi, la 16, m-am trezit din somnul de pranz, am chemat-o la mine… Mai voiam sa dorm, dar sa stea langa mine. A venit…  Am intrebat-o: “Unde pleci, ca te-ai dat pe fata cu ceva?” Nu o vazusem, o simtisem cu manuta pe obrazul ei. Da, a recunoscut, se daduse cu crema… era mai moale, mai fina. La 3 ani am invatat sa fac acest tip de rationament, caci am ajuns sa o cunosc pe mama: “Se da pe fata cu ceva, inseamna ca pleaca…”. Era corect, Grazi urma sa vina, mama se pregatea sa plece.

*********************************************************************************

Acest tip de “rationament” am tot invatat sa-l fac, intre 2 si 3 ani. Acum stiu sa exprim si verbal aceste conexiuni logice. Dar cumva, si la 2,3 luni simteam aceste lucruri, chiar daca nu stiam sa le exprim atat de bine.

Dom’le, adevarul este ca noi, copiii intre 2-3 ani, vedem groaznic si simtim monstruos (inchei citatul). Si chiar e adevarat! Si-atunci, ce sa facem cu toata aceasta simtire?