Eu sunt mare si Mami e proasta!

Uaaaaaaaaaau, azi i-am spus mamei pentru prima oara... "Esti proasta!" (Pana acum am mai avut vreo 2-3 incercari cu "Esti carnat!" Dar nu am obtinut efecte spectaculoase:( )


Immm, daca e ceva de celebrat? Intr-un fel, da:) Mama a constientizat si mai puternic ca incepe (a inceput?!?) o noua etapa.
Daaa, eram un pic in stare de iritare, nu pentru ceva anume; nu, nu ne certam, doar ca ceva nu mergea foarte bine. Dar nu are legatura. Am auzit si eu, si parea ca e cool sa zici asa cand esti nervos!

Nu fac dezvaluiri, nici nu cred ca as sti cum & ce anume sa povestesc acum. Este doar o noua etapa; eu stiu la fel de bine ca si ieri ca mama nu e proasta (si ea stie, asa ca replica mea nu parea sa o afecteze foarte tare); si nici macar nu stiu mai bine decat ieri ce inseamna exact "un om prost".
Stiu doar ca am crescut si vreau sa fiu "fetita mare". Toata lumea pare convinsa ca e un lucru bun "sa fii mare" si sunt atatea lucruri interzise "pana o sa fii mai mare...". Asa ca incep sa fiu fetita mare.

Deci, eu sunt hotarata sa fiu "fetita mare". Iar mami, i-am surprins un gand: s-a hotarat ca "the terrible twos" (teribila varsta de 2-3 ani) a fost o perioada suuuuuuuuupeeeeeerbaa, cu toate NUurile, negativismele, tipetele si jocurile ei. Pe care acum, ca incepe teribila varsta a celor peste 3 ani, simte deja ca o regreta cu dor.

Desene la 3 ani

"Mami, cine  e aici?
Paaaaaai... e tati? (Parca asa mi-a spus ieri....)
Nuuu, mami, tu nu vezi, cum sa fie tati? E Grazi!!

Aaaaaahaaaa!















Asta e tati! Uite!"

Zile cu culoare

A fost o perioada ca tati nu stia citi... zau, era buna doar mami , ea stia citi! In sfarsit, a invatat si tata sa citeasca, desi nu stie  inca la fel de bine ca mami...

Ce victorie!! Intelegeti, scopul asta era, oricat ai fi crezut ca  voi umple foaia!

Cam asa e... cand ai draci?!? Doar exersam.

Am facut un cort. Miaui nu se da invinsa, vrea si ea neaparat la caldurica.

Cu turbanul e ca si cum as fi altcineva. Incearca si tu.

Imi place brocolli muuuult. L-am luat ca sa-i fac de mancare lui Alec, care nu mai creste, nu stiu ce e cu el...

Nu e al meu, e al lui David. David e mare. Si eu o sa fiu mare!

Mama asta, cu sania ei! Nu stiu ce i-o fi placand asa tare, ca-i sare zapada asta rece si ascutita pe toata fata!

Intre 2 si 3 ani. Si povestea continua.

Cu plansul de despartire. Si cu fricile.

1. Cu plansul

Tema reluata. Caci am deja 7 luni de gradi, am plans putin in aceasta perioada (daaa, m-am manifestat altfel) si unii ar zice ca deja stiu cum merg lucrrle. Dar acum, de 1 saptamana, de cand am revenit, plang la despartirea de mami. Dar vreau la gradi, e ok, nu am cerut sa stau acasa. Altii ar zice ca toti copilasii plang acum un pic, caci a fost vacanta, s-au obisnuit altfel, etc. etc.  Si asta o fi adevarat. Si poate parea o explicatie plauzibila. Eu stiu ca nu e tot.

Sa zicem ca ascultati dialogul asta – Eu cu Mine:

Dar de ce plang? Vreau acasa? Nu.

Vreau la gradi? Nu neaparat. Vreau… la gradi, cu mami? Daaaaaa, ar fi o varianta. Adica, as vrea la gradi, dar sa nu ma despart de mami.

Dar eu cred ca plansul asta o va face pe mami sa stea acolo? Nuuuuuuuu, nu cred asta. Poate chiar la inceput, cand eram mititica, credeam, speram. 

Dar cred ca daca plang mult mult muuuult se va schimba ceva? Nu tocmai, eu stiu acum clar ca mami ma lasa la gradi. Adica, o cunosc, o simt, stiu ca daca a ajuns pana acolo, ma va lasa la gradi si va pleca. Altfel, nu am fi venit deloc. Sunt zile cand mami e de acord sa stam acasa, chiar daca nu plang atat de tare, doar ii cer. Si atunci? De ce nu ii cer  asta de acasa? Caci nu vreau sa stam acasa!

Si atunci, de ca mai plang? Pentru ca imi vine. 

2. Cu fricile

La mine  a revenit tema fricii. “Mami, mi-e frica”… In discutiile de la culcare, de exemplu… Sau cand ceva nu-mi place la mami, ca  e iritata, ca e fara rabdare, ca tipa… Despre frici am povestit aici, intre 2-3 ani destule. [Dar nu “frici” din alea clasice, despre care psihologii vorbesc ca atare, adica au “o baza reala”. Sunt altele. Altii le zic angoase, caci nu au un fundament obiectiv (adica, nu am avut frici de intuneric, frici de caini…etc). Ci doar “angoase existentiale”J. ]

Ce se intampla …

De exemplu:

Pana la 1an si 2 luni - cat m-a alaptat, mama nu a folosit nici un parfum, nici un fard, nici un miros strain. Caci asa a vrut ea. Era o anume Mama.

Intre 1 an si 2 ani, mama nu prea a purtat rochii/ fuste, ca o chestie obisnuita… da, am vazut-o la mare, parca, dar am uitat-o…  deci, era o anume mama, in pantaloni: scurti, lungi, largi, subtiri, grosi, dar pantaloni. Si o anume Mama.

Pana dupa 2 ani mama avea mereu atarnat de ea un rucsac negru (si acum il mai are, de multe ori). Asa era ea o anume Mama.

Intre 2-3 ani am dormit cam 80% din nopti (si zile) cu mama. Adorm greu, dificil, mama era acolo… ma trezesc dupa 1-2 ore, mama vine acolo… mai pleaca, daca poate… si dimineata o gasesc acolo (caci la un moment dat renuntase sa faca drumuri intre cele 2 paturi). Era o anume Mama, care era mereu acolo pentru mine, cu o anume intonatie in voce, cand venea sa ma aline…

Pana la 2 ani, probabil, mama alinta si folosea diminutivele intr-un anume fel. Era vorbirea ei, de o anume Mama.

Si altele nenumarate.

3. Si cu plansul si cu fricile

Treptat, multe s-au schimbat. Nu mai este acea anume Mama, acum e alta; tot o anume mama, dar care are alt parfum, care foloseste farduri cateodata, schimba uneori rucsacul pe o geanta de oras; patutul nu mai e patut mereu, ca de multe ori este pat; baia e baie, nu mai e baita… etc. Si acum, recent, mama imi tot da de inteles ca ea doarme in camera ei, ca eu voi dormi in camera mea (dupa ce ma adoarme, daaaaaaa, sigur), ca ea vrea si cu tata. Immm, chestie greu de inteles.(Si asta e o decizie discutabila, dar e treaba ei, nu?)  Dar nu e doar atat. Simt ca mama asta e alta. E altfel, aceasta mama care pleaca mai mult, mai des, care miroase altfel, care vrea cu tata…  E ok, de multe ori e ok. Dar, cateodata, asta ma sperie.

Intelegeti ca mi-e frica? Nu mi-e frica de noapte, de intuneric, sa dorm singura, pur si simplu. Nu asta e frica mea. E frica de despartire de mama. Despartire- desprindere de mama. Simt ca mama se pre-schimba. Si eu nu stiu in ce directie o ia. De aceea, mi-e frica cand aceasta mama noua ma lasa la gradi… caci eu nu as vrea sa ma dezlipesc de mama mea anume. Mi-e frica cand tipa la mine, caci nu o recunosc exact…  Si tot asa.

*********************************************************************************

Astazi, la 16, m-am trezit din somnul de pranz, am chemat-o la mine… Mai voiam sa dorm, dar sa stea langa mine. A venit…  Am intrebat-o: “Unde pleci, ca te-ai dat pe fata cu ceva?” Nu o vazusem, o simtisem cu manuta pe obrazul ei. Da, a recunoscut, se daduse cu crema… era mai moale, mai fina. La 3 ani am invatat sa fac acest tip de rationament, caci am ajuns sa o cunosc pe mama: “Se da pe fata cu ceva, inseamna ca pleaca…”. Era corect, Grazi urma sa vina, mama se pregatea sa plece.

*********************************************************************************

Acest tip de “rationament” am tot invatat sa-l fac, intre 2 si 3 ani. Acum stiu sa exprim si verbal aceste conexiuni logice. Dar cumva, si la 2,3 luni simteam aceste lucruri, chiar daca nu stiam sa le exprim atat de bine.

Dom’le, adevarul este ca noi, copiii intre 2-3 ani, vedem groaznic si simtim monstruos (inchei citatul). Si chiar e adevarat! Si-atunci, ce sa facem cu toata aceasta simtire?

Despre criza de 2-3 ani

Sau, ar putea fi vorba, la fel de bine, de oboseala adultilor?

La 2,4 luni mama intrase intr-o discutie cu mamici pe Fb, care aborda subiectul “negativitatea si crizele copiilor”. Pe atunci, raspunsul ei a fost  cam asa: “Uuuu, mie nu mi se pare chiar asa de greu, caci reusesc cu o gluma, un joc, o ghidusie sa deturnez NU-urile… Immm…”.

La 2,5-2,6 luni mama si-a amintit de aceasta intamplare, si gandea: “Uaaaaau, acum inteleg mult mai bine despre ce vorbeau mamicile acelea…” Intre timp, la 2,4 luni eu am inceput gradinita. Eu cred ca exista o legatura, nimic nu e intamplator… de aceea cred ca e important si acest aspect. Tot de pe atunci, de pe la 2,5 luni glumele, ghidusiile, jocurile mamei ca sa deturneze NU-urile a trebuit sa devina mai sofisticate, mai complexe, caci puterea Nu-ului era mai mare si memoria mea mai lunga. Mama a inteles repede si a intrat in joc. [“Repede” versus timpul universului J]. Deci, la 2,6 luni mama simtea ca “munceste”serios ca sa poata deturna NU-urile (verbale, comportamentale, de atitudine & stare), ca ceea ce functionase cu 2 luni in urma era ok ca principiu, dar nu suficient acum. Si a muncit si mai abitir. Adica, s-a decis ca lasa tipetele si ridicarile de ton pentru cateva momente speciale ale zilei J si in rest, da-i cu joaca!

Pe la 2,9 luni eram amandoua in forma maxima de joc. Nimic nu mai era ceea ce parea. [Povestile acestui blog s-au derulat, majoritatea intre 2,4 luni si 2,11 luni.] Au fost multe plansete, tipete - de ambele parti- si muuulte ore petrecute intr-un teatru ambulant… in casa, in strada, pe holurile gradinitei, in sali de asteptare la medici, in masina, taxiuri, autobuze etc. etc. cand papusile din jur vorbeau, plangeau, aveau temeri si dureri;  degetelele erau iepurasi vorbitori, eu eram mereu altcineva decat Mara si mama era mereu altcineva decat Mama; iar locurile si lucrurile erau mereu altcineva decat pareau: patul era barca, pernele erau valuri, biblioteca era Muzeu, stiti voi. Tata nu era, sau era dar nu era bine ca era, sau mai bine ziceam ca e mama… Doar ca asta era o sceneta aproape permanenta.

La ce a ajutat toata povestea asta? Pe mine: m-a ajutat sa trec peste frica de despartire, peste frica de gauri, de cadere, de prabusire; peste lipsa de apetit, peste lipsa mamei, peste lipsa tatalui, peste lipsa experientei de a face pipi si caca intr-un anume fel; peste lipsa capacitatii de a ma imbraca bine& eficient, peste lipsa abilitatii de a rosti prin vorbe clare si limpezi tot ce as fi vrut sa spun; sa trec peste nestiinta  si frustrarea implicite legate de faptul ca nu stiam sa ma spal pe dinti, sa ma incalt singura, sa ma joc singura cum cred adultii ca ar trebui etc… etc… daca faceti voi o lista cu tot ce NU STIU& NU POT sa faca copiii de2-3 ani singuri, veti avea imaginea clara a numarului de frustrari si suparari ce se pot aduna in sufletul unui astfel de omulet. Si, daca va imaginati ca numai 2-3 din astea vin in FIECARE ZI, tot e suficient sa intelegeti 2-3 crize de nervi pe care le avem, noi, copiii de 2-3 ani. Si deci, suficient sa intelegeti si nevoia maxima de joc de defulare, de joc de impacare, de joc terapeutic, de joc, joc, joc…

Deci, dupa 2,11 luni, mama s-a trezit dintr-o data, ca parca traieste in alta lume; reperele ei de Om Mare, care vede clar ca: patul e pat, cearsaful e cearsaf si lingura e lingura erau toate date peste cap. Si ea a realizat ca se simte de multe ori un obiect sau un personaj intr-o poveste de care nu are mereu chef sau putere. Si s-a intrebat de ce eu nu gasesc oportun (ha!) sa fac teatru de papusi chiar cu papusile.  Immm, apoi a inteles. Pentru ca papusile, fara papusar, nu stiau sa vorbeasca. Dar ramanea problema:  frustrarea mamei ca petrecea multe multe ore in afara realitatii si mintea ei avea nevoie si de dezamagitoarea realitate a adultilor. Si atunci, mama a decis ca eu trebuie (Immm…) sa invat jocul in echipa, cand papusarul este si el partener de joc, nu doar un “instrument terapeutic” pentru mine. Asa ca, dupa discutii cu apropiatii care ma cunosteau ( ca sa afle parerea lor despre modul meu de relationare) si cu altii mai dibaci (care nu ma cunoasteau, dar aveau capacitatea sa isi imagineze mult: a se citi: Otilia Mantelers), mama a orientat aceste jocuri mai mult  inspre ceea ce acum este “timp de joc”, jocuri in echipa - in care fiecare poate veni cu nevoile sale, in joc, nu doar Eu – spre deosebire de faptul ca inainte totul si oricand putea sa fie un joc, EXCLUSIV cum mi-l doream Eu. Ne-a luat cateva saptamani sa exersam limbajul si noul stil de joaca, dar acum suntem mult mai bine o echipa: stim ca “ne jucam” si daca mamei nu-i place ceva/ nu se simte bine cu ceva, anunta si, in caz de forta majora, jocul se intrerupe. Este formula noastra noua, de dupa criticii 2-3 ani.

Ce cred ca s-a inatmplat intre 2,4 luni si 2,11 luni, cand lucrurile au inceput sa se schimbe.

Pentru mine, integrarea la gradi si varsta NU-urilor s-au suprapus.[ N.B. Asa se intampla pentru cei mai multi dintre noi: mergem la gradi sau avem parte de o bona, un nou program, dupa 2 ani. ]Cu tot ce inseamna asta: teama de despartire, activitati noi, oameni noi, lucruri noi, WC-uri noi si noi stiluri de a face pipiJ, linguri noi, feluri noi de mancare si de a manca, feluri noi de spalat, limite noi si noi permisivitati… Daca mai intervine si o atmosfera de familie care nu este 100% ok (si unde este 100%!??!)... De aceea, a fost extrem de intensa nevoia mea ca prin joc sa defulez toate aceste trairi noi.  A fost ok ca mama a permis asta, prin capacitatea ei de joc. Apoi, nevoia mamei de a-i fi respectate si ei trairile, timpul si nevoile au re-orientat discursul, si vrand-nevrand, mai mult intuitiv decat foarte constient, mama a inceput sa impuna noi limite si noi directii. Dar, pentru ca aveam exercitiul jocului si stiam deja amandoua sa facem uz de jocul “terapeutic” (ce pretentios suna, pentru ceva atat de basic!), atunci cand era nevoie, aceste noi limite s-au trasat destul de lin: eu am invatat in acest timp sa cer jocurile, atunci cand am nevoie de descarcare, mama se prinde repede cand e vorba despre asta… Nu ca acum nu am tipa, nu ne-am certa sau supara… dar am depasit “the teribble twos” fara zvarcoliri maxime care sa-i para mamei de neinteles. Da, s-a simtit de multe ori obosita atunci cand trebuia, pentru a mai inainta 2 metri, sa faca un intreg scenariu al unui nou joc; si s-a simtit de multe ori incarcata atunci cand starea de iritare+plansete durau 2 ore, dar cel putin a SIMTIT CA INTELEGE. Cred ca este un aspect foarte important. De multe ori, pentru oamenii mari e greu sa faca fata acestor suparari, crize, probleme pentru ca nu le inteleg.

E adevarat ca in aceeasi perioada am plans mult. Cu mama. Aletha Solter spunea undeva ca “copilul care plange suficient acasa (a se citi: “isi descarca emotiile”) va fi un copil destul de linistit “in lume” (citat aproximativ); asta insemnand ca i se da ocazia sa se descarce in casa, alaturi de cei iubiti care trebuie sa-l inteleaga. (intelege= sta acolo, cu o atitudine care NU condamna & cearta, ci arata empatie, compasiune, iubire si, cel putin, dorinta& nevoia de a intelege). Asta a mai linistit-o pe mama, care se intreba candva eu de ce nu am facut tantrumuri adevarate niciodata. Am avut niste incercari (doua: la 1,6 ani si 2 ani), dar minuscule, si nu am avut dupa 2 ani. Raspuns: pentru ca dupa 2 ani am fost oricum, foarte maraita si plangacioasaJ. Hahaa, daca asta e o eliberare pentru parinti!...  Si, mai sunt si acum. Maraita si plangacioasa.