Mini vacanta de februarie

Am avut o mini-vacanta: cu Gabi, matusica mea, venita de peste mari si cu bunicii. Si cu mami, evident.

Jocuri catre 3 ani

Jocurile mele preferate in ultimele saptamani. Si bune tare cand o raceala zdravana te tine in casa zile in sir.

Iau un bat cu o bocceluta in spinare (cu mama alaturi) si devenim Muzicantii din Bremen. Pornim la drum si zarim o casuta luminata in departare (bradul care clipoceste, caci inca nu l-am desfacut, nu am putut fi de acord cu asta; e tot in camera de zi). Speriem talharii – ne ajuta Alla, Pluto, magarusul Abott, Alec, cocosul, suntem multi – pe diversele tonalitati cerute; si ne asezam la masa - facem picnicul acolo, direct pe covor. Si iarasi, de la capat, pana ii speriem bine de tot.

Mergem in uscatoria de pe casa scarii sa-l speriem si peBau-Bau. Ne imbracam adecvat, cu cizmele in picioare si vesta de fas, musai! Vedem ca Bau-Bau e mic si doarme, de fapt, nu vrem sa-l speriem, stam un pic cu el si ne intoarcem.

Am facut gradinita pe casa scarii, am dus-o pe mami acolo sa-i predau matematica. Am invatat matematica din cartea Luciei Muntean- “Jocurile de-a matematica”. Si acolo, pe casa scarii era grupa mijlocie, de aceea era necesar astfel. Vecina de la 3 a iesit si ne-a privit compatimitoare. Apoi, a venit si ea , sa-i predau adunarea si culorile.

Fac gimnastica pe bara de umerase din imensul dulap al dormitorului. E perfecta pentru asta. Si tot acolo, cu usile inchise se poate sa devii Frumoasa din Padurea Adormita. Doar ca-ti trebuie printul care sa te trezeasca.

Sunt educatoare cel putin o data pe zi, la gradinita mea, unde-i invat pe copii - mama, tata si cine se mai nimereste- vocabularul de limba germana. Au invatat deja multe cuvinte.

Sunt Cenusareasa, tot asa, cel putin o data pe zi, cand spal pe jos cu mopul. (Candva stergeam si usile, geamurile, oglinzile, cu lavete, cu discuri demachiante, cu apa, cu spirt, cu apa oxigenata, etc. acum predominant spal pe jos ). A devenit obicei, mama nu mai are decat 2 probleme: 1.sa aprinda toate toate becurile, caci mie imi place sa vad cum straluceste podeaua. Si am inteles, in cele din urma, ca straluceste in functie de lumina; asa ca, vreau sa vad multa lumina! Si 2. Sa-mi stoarca mopul frecvent, caci inca nu stiu sa-l storc.

Sunt un spiridus sau un licurici cu felinarul construit la Gradi de Sf. Martin. Stiti, felinarul cu lumanarea in mijloc? Doar ca e necesar sa-mi aprinda mami lumanarea frecvent, caci imi place si sa sting felinarul, foarte des. Si mami nu are spirit de aventura aici, nu ma lasa sa plec cu felinarul aprins prea departe de ea.

Sunt un vajnic luptator: am invatat dintr-un filmulet cu Jane si Dragonul ce inseamna strigatul de lupta. Si din toata povestea asta cu luptele, mie-mi place sa strig. Asa ca, am inceput sa exersam prin casa strigatul de lupta. Mami si tati nu prea stiu, se tot gandesc la nu stiu ce vecini, si nu le iese, nu sunt suficient de  liberi. Mie imi iese, eu nu am vecini suparaciosi. Vecinii mei sunt simpatici.

Eu sunt lumina si intunericul, si ca sa pot fi intunericul cand e necesar trebuie sa las jos toate cele 4 jaluzele din camera de zi. Asa ca, am nevoie de mami sa ma urce pe pervaz (pot si singura, cu scaunul, dar mami mi-a spus sa nu ma urc niciodata singura pe geamuri, asa ca… eu o chem).

*************************************************************************************

Pare evident ca in toiul acestor preocupari mami si-ar dori din cand in cand sa ma pasioneze mai mult coloratul vreunei carti, puzzle-urile cat mai complexe sau constructiile elaborate de cuburi. Adevarul este ca sunt prea statice pentru mine, ati vazut ce preocupari am. Singurul inconvenient pentru activitatile acestea este ca nu am intotdeauna pregatita o trupa de asalt cu care sa pot face toate aceste calatorii sau spectacole. Alla, Bibi, Alec et Co. nu pot fi partenerii mei deplini la astfel de jocuri, caci nu vorbesc, nu se misca, nu stiu limbi straine etc. etc.

*************************************************************************************

Acum mai rar sunt doctorul, maseuza, coafeza… etc. Am exersat suficient, am multa experienta in aceste domenii, mai exersez si altceva. O constanta ramane, e adevarat gatitul – imi place si sunt adesea bucatareasa sau gazda si fac de mancare rapid, pentru oricine si din orice: din cuburi, puzzleuri, margele, cifrele de pe frigider, creioanele colorate - imediat incropesc o masa. Deci, ma joc si cu puzzle-urile si cu creioanele…

LA MULTI ANI, tati, ce mare te-ai facuuuuut!

Asta e taticul meu! eu sunt fetita lui!

Uaaaaaaau, eu am fost mica mica si mami era mare mare! Cum se schimba lumea!
Oare mami se face din ce in ce mai mica? pe masura ce eu ma fac tot mai mare?

2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.