LA MULTI ANI, tati, ce mare te-ai facuuuuut!

Asta e taticul meu! eu sunt fetita lui!

Uaaaaaaau, eu am fost mica mica si mami era mare mare! Cum se schimba lumea!
Oare mami se face din ce in ce mai mica? pe masura ce eu ma fac tot mai mare?

2-3 ani

continuare

Dupa povesea Crizei de 2-3 ani, mama a fost abordata de mamici care au ajuns si ele la pragul acesta si care simteau nevoia sa vorbeasca. Mama s-a tot intrebat: “Oare ce as putea eu sa le spun, sa fie mai usor, cand mie mi se pare acum – post factum - ca a fost relativ greu si, mai ales, o problema de adaptare permanenta si intuitie spontana si trait ad-hoc… si nici acum nu mi se pare usor? Ce pot eu sa le spun incurajator, cand eu de fapt cred ca, indiferent ce vor face, tot vor avea parte de crize? Mari sau mici, constant sau pe sarite, ele tot vor fi acolo?” Si pentru ca mama era incapabila sa-si raspunda la aceasta intrebare, m-am apucat eu iar de povestit ceva.

Cum am vazut-o eu pe mama in criza de 2-3 ani.

Cu usurinta la cantat si povestit. Ce inseamna asta? Ca ii vin usor pe limba versuri de’astea: “Alabalaportocala, Unde ti-ai lasat sandala? Uite, uite-o, e aici… O incalta-un gagalici…”. Asortata cu gesturi ghiduse, umor si atitudine pozitiva… Mddda, prostesti, dar care mie mi-au placut si mi-au prins bine: erau constante, mare parte din activitatile noastre zilnice se petreceau cu rime d’astea, ele destindeau atmosfera. Evident, incaltatul dura mai mult decat inainte (si mai dureaza), cand mama facea singura operatiunea si copilul “era executat”. Dar, nota bene: de acum, copilul nu mai vrea sa i se faca. Copilul face (poate, stie, face, vrea), asa ca, singura optiune este sa socotiti ca de-acum inainte, o vreme buuuuuna, toate operatiunile vor dura mai mult. TOATE. (Ca sa setam asteptarile, putem sa facem o lista de activitati zilnice si sa vedem cate sunt: Uaaaaaaau!, si sa ne imaginam ce horror ar fi ca acest copil sa le faca chiar singur singur pe toate toate! Si apoi, dupa principiul povestii cu “ce mare-i casa mea acum, dupa ce am scos calul si oile din casa”, sa ne bucuram ca este asa cum este.)

Asta am stabilit...

Cu povestitul…  scenete, personaje si roluri. Adica, spre exemplu: broccoli este capitanul si toate bucatelele de tofu sunt soldateii. Ei sunt toti pe campul de batalie, dar stau la odihna. Si lingurile si furculitele asezate peste farfurie sunt podurile pe care trebuie sa le strabata. Si maslinele de’alaturi sunt padurea deasa. Si capitanul broccoli pleaca sa se odihneasca la umbra unui falnic stejar din soiul “bucatica de paine” si le ordona tuturor soldateilor tofu sa ramana pe pozitii, nimeni nu se misca… Atunci, de pe podurile lingurita, din campiile farfurii, soldatii neascultatori alearga bezmetici sa se ascunda in gura-pestera (a copilului). Si capitanul broccoli vine nemultumit de fiecare data, mai numara si mai constata ca a mai disparut un soldatel, il cauta prin toate padurile si campiile si canile-baltoaca etc etc si… tot asa…. ca sa-i faca in ciuda capitanului toti soldatii se vor ascunde, cu siguranta, in pestera-gurita.

Daaaaa, asta nu inseamna ca, in aceasta perioada, un astfel de joc ofera predictibilitate maxima. Adica, e foarte posibil ca maine broccoli sa nu-i mai placa. Mie una, acest joc mi-a placut intotdeauna, indiferent cine erau capitanii / soldatii. Dar, in alte cazuri, de exemplu, boabele de fasole lunea le consider atractive, martea sunt foarte convinsa (si convingatoare?) ca nu pot sa le sufar, si nu vreau sa le vad. Cred, cu sinceritate, ca partenerii nostri de viata J nu au decat sa accepte aceste pareri. In fond, e la moda acum sa citesti ca e acceptata ca o dovada de maturitate ca adultii sa poata spune: “M-am razgandit. Nu mai am aceeasi parere”. Si pentru copii e valabil, nu?

Cu adaptare spontana- cu personaje si voci la purtator. Din voce doar, 2 degetele si o strambatura a fetei, uneori e suficient sa prinda viata un personaj. Sa zicem ca eu nu vreau sa ma incalt. Mama se schimonoseste un pic amuzant si vocea se pitigaiaza, iar degetelele ridicate vorbesc: “ Immm, eu sunt spiridusul somnoros si lenevos… immm, si tare nu am chef sa merg afara, nu am chef sa ma incalt, nu vreau sa fac nimic, lasati-ma in pace… imm, tu cine esti? Maaaraaa? Imm, vrei sa fii prietena mea si sa stam tolaniti si sa nu facem nimic? Vrei?”… “Nuuuuu, acum trebuie sa iesim, sa ne incaltam, uite, e iarna, sa ne punem hainutele groase si papuceii…” Asa va fi, cred cu tarie.

S-a prins mama ca nu mai merge cu “Nu se poate/ Nu avem timp acum/ Mai tarziu/ Ai rabdare… etc. etc.”. Mama si-a amintit de povestea unui vecin bunic, cu un nepotel mai mare decat mine. Bunicul povestea asa: “Pai, daca vreau sa-l scot pe A. din casa, ii zic: “A. oare sa mergem dupa paine?? Nuuuuuuu, mai bine nu mergem dupa paine…”. Si A: “Ba da, VREAU sa mergem dupa paine!”. Bunicul acesta, simplu si intuitiv a surprins esenta varstei: negativitatea, nu? Cam asa si mama.

Voia sa gateasca, si deci sa ma tina cumva prin bucatarie. Asa ca a mai renuntat la formularile clasice, directe, oneste, de tipul “Avem de gatit, haide sa facem ceva impreuna la bucatarie!” si le-a inlocuit cu: “Imm, ai avea chef de pictat… nu, nu cred… cred ca nu-i o idee buna…” Eu: “Ba e o idee buna, am chef de pictat! Haide la bucatarie!”.  Poate nu intotdeauna atat de simplu precum in acest exemplu, dar ideea cam asta era. Adica, e important ca Eu Copilul sa am sentimentul ca eu am initiat, eu am dorit, eu am decis. Pana la urma, pentru adulti, important ar trebui sa fie rezultatul, nu cine a avut dreptate, nu?  In acelasi sens, trebuie (Ha!) renuntat la cuvantul trebuie. Serios.  Pe mine una nu m-a ajutat deloc, niciodata… si eu oricum stiam ca nu trebuie. Copiii stiu asta. Adica, ce inseamna ca trebuie sa mananc? Trebuie sa mananc daca mi-e foame, dar asta, cu siguranta, o voi face.

*********************************************************************************

“Hai sa facem dusulet!”, cum zicea o prietena mamei – si, inteleg, copilul ei refuza… sigur… de ce sa mearga acum sa faca dusulet? Nu dusul e problema, ci mersul ACUM, cand zice mama…

Uite, ce zic eu: ca dusuletul a crescut, acum e dus. Si poate gasim noi modalitati de a-l cunoaste si altfel, sa ne imprietenim altfel cu el… pentru mine a functionat de cele mai multe ori (NU intotdeauna, uneori am refuzat pur si simplu sa fac dus, dar nu e o crima lipsa unui dus) cu : o cantare, o tavaleala inainte de… (anuntat dusul cu cateva minute inainte, ca sa ma pregatesc psihic pentru refuzul capital), sa spalam papusile, sa ducem noi polonice sau castroane la baie, sa faca mama o baie fierbinte la picioare si atunci vreau si eu, cu sare de mare mai colorata, clabuci mai pufosi … ceva altfel. Habar nu am, poate micutul meu prieten ar vrea sa incerce dusuri cu chiloteii de inot, cu cascheta pe cap, cu colacul, cu camasa cea noua… mddaaaaa, nu va trebui chiar de fiecare data o inovatie, doar in cca 80% din cazuri, daca sunteti norocosi.

Si, cred, ca trebuie multa consecventa in perioada celor 2-3 ani. Care, priviti cu adevarat in voi insiva, oameni mari… e foarte greu de dobandit in fiece lucru pe care-l faceti! Si atunci, normal, la abaterile voastre, noi reactionam.  Asa cum stim, asa cum putem.

Scrisoare catre Oamenii Mari

Draga Omule Mare,

M-am gandit la tine ca la o samanta… care n-are rabdare sa rodeasca, vrea sa se vada plantuta…

M-am gandit la tine ca la un bulgare de nea, care nu se bucura de rostogolire, vrea sa ajunga direct om de zapada, cu caciula pe cap si nasturei la gat…

M-am gandit la tine ca la o propozitie, care n-are pofta de insiruirea fiecarui cuvant, ca-si doreste prea repede sa ajunga la final…

Dar, Omule Mare, cand creste plantuta, nu-i mai ramane decat vestejirea…

Cand e gata, omul de zapada urmeaza sa se topeasca in soare…

Cand ajunge propozitia la final nu mai urmeaza decat punctul. Punct.

Uite, iti propun un joc: o zi de taceri. Jocul tacerii. Doar pentru tine.

Cum e jocul asta: cu copilul, cu sotul/soata, cu bunica, cu doica… Incearca sa vorbesti cat mai putin, mai deloc, pe cat se poate. Sa stai cu calm, in tine. Dar, cu calm. Ai grija sa te bucure tacerea, sa nu arati o atitudine searbada. Dar, in schimb, sa-ti umpli chipul, gesturile, corpul de expresie.  

Poti sa raspunzi copilului doar prin zambete. Sotului, cu inclinari de cap. De multe ori. Crede-ma! Cand il vezi pe cel mic, la 2 ani si ceva cocotat pe marginea ferestrei, poti sa nu strigi: “Ai grija! Ce faci acolo?”, poti sa i te alaturi rapid, cu o atitudine grijulie, in caz ca… sau cu un gest suportiv. Poti sa-l dai jos, daca e cazul, fara cuvinte, cu o imbratisare. Cand trebuie sa-l calmezi dupa marea cazatura pe gresia din hol- poti sa-l iei cu mare drag in brate, sa-l iubesti si sa-l pupacesti, sa-i ingani ceva, cu cat mai putine cuvinte. Si tot asa…

Incearca. Incearca o jumatate de zi, spune-ti ca e jocul tau, sa vezi ce iese de aici. Incearca cateva zile la rand. Dar nu uita, aduna-ti zambetele, inclinarile de cap, toate gesturile si posturile care pot sa inlocuiasca - uneori cu si mai brio!- vorbele. Fa astfel incat ceilalti sa nu simta jocul tacerii. E doar pentru tine. Si ramai cu tine in acele ore, cu gandurile tale de moment: cureti morcovi, gandeste-te la morcovi, la supa; pui haine la spalat… in tacere, poti sa analizezi hainele, culorile, sa-ti amintesti de unde a aparut fiecare bucata in sifonierul tau, cate pete nu ai reusit sa scoti; schimbi scutecul, concentreaza-te pe scutec, pe fundel, pe iritatia actuala, pe crema tamaduitoare… cu toata atitudinea pozitiva pe care o ai disponibila; ai o criza de tip 2-3 ani, incearca sa vezi cat se poate repara cu zambete, imbratisari, pupici, o melodie fredonata, fara cuvinte … Si spune-mi si mie ce a iesit de aici.
Iti doresc cat mai multe vorbe inghitite! Spor!

Eu sunt mare si Mami e proasta!

Uaaaaaaaaaau, azi i-am spus mamei pentru prima oara... "Esti proasta!" (Pana acum am mai avut vreo 2-3 incercari cu "Esti carnat!" Dar nu am obtinut efecte spectaculoase:( )


Immm, daca e ceva de celebrat? Intr-un fel, da:) Mama a constientizat si mai puternic ca incepe (a inceput?!?) o noua etapa.
Daaa, eram un pic in stare de iritare, nu pentru ceva anume; nu, nu ne certam, doar ca ceva nu mergea foarte bine. Dar nu are legatura. Am auzit si eu, si parea ca e cool sa zici asa cand esti nervos!

Nu fac dezvaluiri, nici nu cred ca as sti cum & ce anume sa povestesc acum. Este doar o noua etapa; eu stiu la fel de bine ca si ieri ca mama nu e proasta (si ea stie, asa ca replica mea nu parea sa o afecteze foarte tare); si nici macar nu stiu mai bine decat ieri ce inseamna exact "un om prost".
Stiu doar ca am crescut si vreau sa fiu "fetita mare". Toata lumea pare convinsa ca e un lucru bun "sa fii mare" si sunt atatea lucruri interzise "pana o sa fii mai mare...". Asa ca incep sa fiu fetita mare.

Deci, eu sunt hotarata sa fiu "fetita mare". Iar mami, i-am surprins un gand: s-a hotarat ca "the terrible twos" (teribila varsta de 2-3 ani) a fost o perioada suuuuuuuuupeeeeeerbaa, cu toate NUurile, negativismele, tipetele si jocurile ei. Pe care acum, ca incepe teribila varsta a celor peste 3 ani, simte deja ca o regreta cu dor.