marți, 8 ianuarie 2013

Despre criza de 2-3 ani


Sau, ar putea fi vorba, la fel de bine, de oboseala adultilor?

La 2,4 luni mama intrase intr-o discutie cu mamici pe Fb, care aborda subiectul “negativitatea si crizele copiilor”. Pe atunci, raspunsul ei a fost  cam asa: “Uuuu, mie nu mi se pare chiar asa de greu, caci reusesc cu o gluma, un joc, o ghidusie sa deturnez NU-urile… Immm…”.
La 2,5-2,6 luni mama si-a amintit de aceasta intamplare, si gandea: “Uaaaaau, acum inteleg mult mai bine despre ce vorbeau mamicile acelea…” Intre timp, la 2,4 luni eu am inceput gradinita. Eu cred ca exista o legatura, nimic nu e intamplator… de aceea cred ca e important si acest aspect. Tot de pe atunci, de pe la 2,5 luni glumele, ghidusiile, jocurile mamei ca sa deturneze NU-urile a trebuit sa devina mai sofisticate, mai complexe, caci puterea Nu-ului era mai mare si memoria mea mai lunga. Mama a inteles repede si a intrat in joc. [“Repede” versus timpul universului J]. Deci, la 2,6 luni mama simtea ca “munceste”serios ca sa poata deturna NU-urile (verbale, comportamentale, de atitudine & stare), ca ceea ce functionase cu 2 luni in urma era ok ca principiu, dar nu suficient acum. Si a muncit si mai abitir. Adica, s-a decis ca lasa tipetele si ridicarile de ton pentru cateva momente speciale ale zilei J si in rest, da-i cu joaca!
Pe la 2,9 luni eram amandoua in forma maxima de joc. Nimic nu mai era ceea ce parea. [Povestile acestui blog s-au derulat, majoritatea intre 2,4 luni si 2,11 luni.] Au fost multe plansete, tipete - de ambele parti- si muuulte ore petrecute intr-un teatru ambulant… in casa, in strada, pe holurile gradinitei, in sali de asteptare la medici, in masina, taxiuri, autobuze etc. etc. cand papusile din jur vorbeau, plangeau, aveau temeri si dureri;  degetelele erau iepurasi vorbitori, eu eram mereu altcineva decat Mara si mama era mereu altcineva decat Mama; iar locurile si lucrurile erau mereu altcineva decat pareau: patul era barca, pernele erau valuri, biblioteca era Muzeu, stiti voi. Tata nu era, sau era dar nu era bine ca era, sau mai bine ziceam ca e mama… Doar ca asta era o sceneta aproape permanenta.
La ce a ajutat toata povestea asta? Pe mine: m-a ajutat sa trec peste frica de despartire, peste frica de gauri, de cadere, de prabusire; peste lipsa de apetit, peste lipsa mamei, peste lipsa tatalui, peste lipsa experientei de a face pipi si caca intr-un anume fel; peste lipsa capacitatii de a ma imbraca bine& eficient, peste lipsa abilitatii de a rosti prin vorbe clare si limpezi tot ce as fi vrut sa spun; sa trec peste nestiinta  si frustrarea implicite legate de faptul ca nu stiam sa ma spal pe dinti, sa ma incalt singura, sa ma joc singura cum cred adultii ca ar trebui etc… etc… daca faceti voi o lista cu tot ce NU STIU& NU POT sa faca copiii de2-3 ani singuri, veti avea imaginea clara a numarului de frustrari si suparari ce se pot aduna in sufletul unui astfel de omulet. Si, daca va imaginati ca numai 2-3 din astea vin in FIECARE ZI, tot e suficient sa intelegeti 2-3 crize de nervi pe care le avem, noi, copiii de 2-3 ani. Si deci, suficient sa intelegeti si nevoia maxima de joc de defulare, de joc de impacare, de joc terapeutic, de joc, joc, joc…
Deci, dupa 2,11 luni, mama s-a trezit dintr-o data, ca parca traieste in alta lume; reperele ei de Om Mare, care vede clar ca: patul e pat, cearsaful e cearsaf si lingura e lingura erau toate date peste cap. Si ea a realizat ca se simte de multe ori un obiect sau un personaj intr-o poveste de care nu are mereu chef sau putere. Si s-a intrebat de ce eu nu gasesc oportun (ha!) sa fac teatru de papusi chiar cu papusile.  Immm, apoi a inteles. Pentru ca papusile, fara papusar, nu stiau sa vorbeasca. Dar ramanea problema:  frustrarea mamei ca petrecea multe multe ore in afara realitatii si mintea ei avea nevoie si de dezamagitoarea realitate a adultilor. Si atunci, mama a decis ca eu trebuie (Immm…) sa invat jocul in echipa, cand papusarul este si el partener de joc, nu doar un “instrument terapeutic” pentru mine. Asa ca, dupa discutii cu apropiatii care ma cunosteau ( ca sa afle parerea lor despre modul meu de relationare) si cu altii mai dibaci (care nu ma cunoasteau, dar aveau capacitatea sa isi imagineze mult: a se citi: Otilia Mantelers), mama a orientat aceste jocuri mai mult  inspre ceea ce acum este “timp de joc”, jocuri in echipa - in care fiecare poate veni cu nevoile sale, in joc, nu doar Eu – spre deosebire de faptul ca inainte totul si oricand putea sa fie un joc, EXCLUSIV cum mi-l doream Eu. Ne-a luat cateva saptamani sa exersam limbajul si noul stil de joaca, dar acum suntem mult mai bine o echipa: stim ca “ne jucam” si daca mamei nu-i place ceva/ nu se simte bine cu ceva, anunta si, in caz de forta majora, jocul se intrerupe. Este formula noastra noua, de dupa criticii 2-3 ani.
Ce cred ca s-a inatmplat intre 2,4 luni si 2,11 luni, cand lucrurile au inceput sa se schimbe.
Pentru mine, integrarea la gradi si varsta NU-urilor s-au suprapus.[ N.B. Asa se intampla pentru cei mai multi dintre noi: mergem la gradi sau avem parte de o bona, un nou program, dupa 2 ani. ]Cu tot ce inseamna asta: teama de despartire, activitati noi, oameni noi, lucruri noi, WC-uri noi si noi stiluri de a face pipiJ, linguri noi, feluri noi de mancare si de a manca, feluri noi de spalat, limite noi si noi permisivitati… Daca mai intervine si o atmosfera de familie care nu este 100% ok (si unde este 100%!??!)... De aceea, a fost extrem de intensa nevoia mea ca prin joc sa defulez toate aceste trairi noi.  A fost ok ca mama a permis asta, prin capacitatea ei de joc. Apoi, nevoia mamei de a-i fi respectate si ei trairile, timpul si nevoile au re-orientat discursul, si vrand-nevrand, mai mult intuitiv decat foarte constient, mama a inceput sa impuna noi limite si noi directii. Dar, pentru ca aveam exercitiul jocului si stiam deja amandoua sa facem uz de jocul “terapeutic” (ce pretentios suna, pentru ceva atat de basic!), atunci cand era nevoie, aceste noi limite s-au trasat destul de lin: eu am invatat in acest timp sa cer jocurile, atunci cand am nevoie de descarcare, mama se prinde repede cand e vorba despre asta… Nu ca acum nu am tipa, nu ne-am certa sau supara… dar am depasit “the teribble twos” fara zvarcoliri maxime care sa-i para mamei de neinteles. Da, s-a simtit de multe ori obosita atunci cand trebuia, pentru a mai inainta 2 metri, sa faca un intreg scenariu al unui nou joc; si s-a simtit de multe ori incarcata atunci cand starea de iritare+plansete durau 2 ore, dar cel putin a SIMTIT CA INTELEGE. Cred ca este un aspect foarte important. De multe ori, pentru oamenii mari e greu sa faca fata acestor suparari, crize, probleme pentru ca nu le inteleg.
E adevarat ca in aceeasi perioada am plans mult. Cu mama. Aletha Solter spunea undeva ca “copilul care plange suficient acasa (a se citi: “isi descarca emotiile”) va fi un copil destul de linistit “in lume” (citat aproximativ); asta insemnand ca i se da ocazia sa se descarce in casa, alaturi de cei iubiti care trebuie sa-l inteleaga. (intelege= sta acolo, cu o atitudine care NU condamna & cearta, ci arata empatie, compasiune, iubire si, cel putin, dorinta& nevoia de a intelege). Asta a mai linistit-o pe mama, care se intreba candva eu de ce nu am facut tantrumuri adevarate niciodata. Am avut niste incercari (doua: la 1,6 ani si 2 ani), dar minuscule, si nu am avut dupa 2 ani. Raspuns: pentru ca dupa 2 ani am fost oricum, foarte maraita si plangacioasaJ. Hahaa, daca asta e o eliberare pentru parinti!...  Si, mai sunt si acum. Maraita si plangacioasa.

marți, 18 decembrie 2012

Femeia si copacelul - poveste despre nevoi


Despre separare, nevoi, identificare

O femeie a primit o samanta buna de la sotul ei. Au sadit-o, au ingrijit-o si au asteptat sa creasca. Sotul pleca de acasa si femeia ramanea sa aiba grija de samanta ce rodea. A pus ghiveciul mititel la capul patului ei, asa il avea aproape, putea sa vada cum creste, de ce are nevoie… plantuta nu a intarziat sa apara. O uda, mai sapa pamantul, si ea dormea la capul patului. S-a facut un copacel mititel, cat un degetel. Femeia il uda cu grija, mai rascolea pamantul, il intorcea catre soare, avea grija de el. Si dormea linistita langa el. A mai crescut copacelul, femeia a schimbat ghiveciul si i s-a aprut ca nu mai e loc suficient, asa ca l-a mutat mai aproape de fereastra, sa aiba mai multa lumina si ea sa-si poata odihni mai bine perna la capul patului. Copacelul se facea voinic, ea il uda, il ingrijea, primea lumina de la soare, auzea picaturile de ploaie pe geam…  Si crestea, crestea.  Cand s-a facut cat un brat si a avut nevoie de un ghiveci si mai mare, femeia l-a schimbat, i-a pus pamant nou, l-a udat cu grija… si apoi s-a gandit sa il mute in holul casei, acolo era mai mult spatiu, mai multa lumina si ea putea astfel si sa deschida geamurile mai fara grija. Oricum, il vedea de cateva ori pe zi, ii vorbea la fel de des, cu aceeasi tandrete.
Apoi a venit primavara. Afara era mai mult soare, mai multa lumina, copacelul era mare deja, se putea bucura de toate astea. Asa ca, s-a gandit bine femeia si l-a scos in gradina. Sa-l planteze, sa simta briza vantului si ea sa aiba spatiu mai mult prin casa. In hol era deja prea mare, nelalocul lui. Copacelului parea sa-I placa in noul pamant. L-a udat, l-a sapat si l-a lasat cu soarele afara.
In primele zile, femeia s-a bucurat de mai mult spatiu in casa, de gandul ca are un nou copacel in gradina, abia astepta sa vada ce-o fi cand o fi mare… un copacel… o copacita? A mers la el dimineata, la pranz si seara, sa se asigure ca-i place pamantul, apa, soarele, ca ii este bine acolo. Copacelul parea ca prinsese aripi. Si mai tare se vedea cum crestea:  frunzele se avantau catre lumina, verde crud si plin de viata, tulpinita se ingrosa… si femeia ii vorbea dragastos cu gandul la roadele lui din toamna.
Dar dupa cateva zile, femeia parca simti un gol. Se gandi, la inceput, sa-si cheme barbatul mai aproape de casa, dar parca nu-I venea: asa, era liniste, ea putea sa lucreze nestingherita, avea gandurile ei… incepu sa mearga in gradina mai des. Era primavara fierbinte, simtea ca acolo se racoreste mai bine. Si oare, copacelului nu-i era prea cald? Se gandea uneori sa-i duca o umbrela mare, de soare… sa nu-l paleasca razele arzatoare. Sa-i dea acum mai multa apa, sau mai des? Sa nu ramana uscat pamantul. Il curata de omizi, sa nu-i strice frunzele verzi frumoase, ii afana pamantul de cateva ori pe zi… ii vorbea, doar ca el nu putea raspunde, dar parca o intelegea, ca intotdeauna. Era vesel si o primea cu bucurie. Dupa zile in sir in care il vizitase de 3 ori dimineata, de 3 ori la pranz si de 3 ori seara, femeii incepu sa i se para ca copacelul ei verde nu mai este la fel de vajnic:  i se parea ca s-a cufundat cumva in pamant, crengutele sale nu se inaltau direct spre soare, parea ca se coboara catre ea, sa fie mangaiate… pamantul nu mai era parca atat de proaspat. Asa ca, femeia isi indesi vizitele, sa poata avea grija si mai abitir de copacelul ei: il mai uda, il mai stropea de gandacei, il curata de omizi si frunze uscate.
Dar copacelul parea din ce in ce mai lipsit de viata. Pana intr-o buna dimineata, cand femeia il gasi trist, fara vlaga, cu frunzele cazute si crengile aplecate, ca si cum s-ar usca.
“Dar de ce era trist copacelul, mami? De ce s-a uscat?”
L-am intrebat si eu, si mi-a raspuns asa:
“ As fi vrut si eu sa ma bata soarele fierbinte direct  in frunzisul meu, fara umbrela de soare; sa pot si eu hrani omizile si sa simt gandaceii si gargaritele pe tulpina si-n frunzele mele.  Sa stiu si eu ce inseamna setea mare, cand pamantul ti-e uscat; si vantul puternic, care-ti indoaie crengile pana la pamant. Sa ma imprietenesc cu buruienile din jur... Cum sa cresti mare si puternic cand nu apuci sa cunosti toate astea?”

joi, 22 noiembrie 2012

Despartire si plans terapeutic [2]



***
Ieri nu am fost la gradi. Am fost cu mama, asa cum mi-a promis, la magazin, sa cautam elefanti. Am fost la un Pet Shop. Am vazut si eu ca e magazin de animale, am descoperit acolo soricei, pasarele, catelusi… dar nu aveau elefanti. Doamna de acolo - foarte credibila, intr-un halatel alb, asta m-a impresionat- mi-a explicat foarte pe-ntelesul meu ca elefanteii nu se vand prin magazine. Ca elefanteii nu pot sa creasca decat acolo, la ei acasa… oricum, cum as putea sa tin un elefantel in apartament, dupa ce creste nu mai are loc, nu?!? Am fost de acord, m-a bucurat ca mami mi-a oferit ocazia acestei discutii, as fi ramas cu mintea indoita… ca mami nu vrea sa-mi cumpere elefant. Acum stiu, le-am povestit si eu tuturor - cei care au vrut sa ma asculte - experienta mea, ca elefantii nu se vand prin magazine…
***

marți, 20 noiembrie 2012

Despartire si plans terapeutic


De'a rasu' Plansu'
Asa i-a spus Mami 'teoriei' lui Larry Cohen, in Playful Parenting. Urmareste-o pe Otilia Mantelers -http://otilia-mantelers.urbankid.ro/, pentru mai multe detalii. Si citeste-o pe Aletha Solter pentru celelalte detalii:).

Sa va spun. Aceasta este o poveste despre rasu’plansu’; si ce s-a petrecut de mai bine de o saptamana de cand eu nu am mai zis nimic pe-aici.
A fost o saptamana de noutati: mama s-a apucat de o noua ‘treaba’ [asa mi-a spus, ca sa nu insist ca ea merge la Clubul Piticilor si eu nu merg… am vrut sa ma ia si pe mine; asa ca, de-atunci imi zice ca merge la treaba’]. Astfel ca ea lipseste 2 dupa-amieze/ saptamana. Si eu ‘m-am ales’ cu Grazi, noua mea companioana de joaca si trebaluiala prin casa. Foarte draguta Grazi, imi place de ea; dar are 1 defect: NU E MAMA!
Azi a fost a 3-a oara de ramas cu Grazi. Sa va povestesc experienta noastra de pana acum:
***
1 oara - pleaca mama…  plaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaans de la trezire - 16,20 pana la 16,45 cu suspine, cu durere, sfasiere… mama se “finiseaza” printre mari sughituri ale mele, e cu cizme, cu haine, cu fular… mai sunt agatata de ea, ii spun ca nu vreau sa plece, ea ma tine in brate si-mi spune "te inteleg, dar trebuie sa plec, si mie-mi pare rau” etc etc. in cele din urma las fularul, intorc spatele, nu-i adresez nici un cuvant, si o las sa iasa pe usa. La 20.00 cand s-a intors am asteptat-o cu veselie, in stare relativ ‘buna’, dar usor pusa pe harta. Mama a stiut, doar a amanat un pic momentul declansarii crizei pe care eu o cautam, ca sa pot sa mai plang un pic in voie. Asa a fost, am mutat dovleacul dupa voia mea, apoi… cand s-a facut voia mamei, mi-am dat drumul. Nu foarte lung si mi-a trecut destul de usor. M-am impacat cu mine si cu mama.
A2-a oara – pleaca mama… plaaaaaans mai scurt, doar cca 15 min., am reusit sa conversez si cu Grazi destul de repede (prima oara nu am vrut sa o vad delocJ, in primele minute). Apoi, i-am spus mamei La revedere si gata! mi-am vazut de treaba mea cu Grazi.
A 3-a oara -  pleaca mama… suna interfonul, e 16.30… plaaans cateva minutele, cat Grazi a urcat, de la interfon la usa… am ramas inca in pat, urmand sa ma imbrac cu ea, mama pleaca… La revedere, Pupic! Scurt.
Uaaaaau, totul pare usor! Gataaa?? Copilul si-a dat greata?!?
***
Ora de sosire: Cca 19.45. Mama vine bine dispusa, ne gaseste dupa cina, toane bune… rapid mama isi da seama “e in faza in care daca o contrazic, incepe criza. Ok, isi spune mama, vad ca o cauta cu lumanarea”. Ce cautam? Ba ca vreau inca o lingura la fel, ba ca vreau sa ma mai joc cu vopselele, ba ca… mama stie instant, din vehementa tonului/ a cerintei mele ca VREAU SA PROVOC CEARTA.  Asa este, abia astept un Refuz de-al mamei, ca sa incep criza. Asa ca, mama hotaraste ca inca nu va declansa criza, cat sa stam la o discutie linistita cu Grazi.
Apoooooooooooi… eu incep sa presez, “vreau sa…”… mama anunta ca e ora de spalat+ culcare…
Eu gasesc: UN POMPON! “Unde este celalalt pompon verde?”
“L-ai facut cadou B… anei, iti amintesti?” zice mama.
“Vreau pomponul verde, vreau sa am 2 pompoane verzi; cand mi-l da inapoi?”
“Pai, iubita, un cadou nu se mai cere inapoi…” Nu va relatez toata discutia. Aceasta discutie despre pompon a mai avut loc si cu alta ocazie, deci eu stiam ffff bine unde este Pomponul Verde nr. 2, si stiam de asemenea, ca “darurile nu se cer inapoi”. Daaaaaaaaaaar… nu stiam alt motiv mai bun sa ma apuc de plans. Este evident ca de aici pornire, spalatul si imbracatul s-au petrecut intr-un plans sfasetor. "Vreau sa am 2 pompoaaaaaaneeee verzi!"
Mama a incercat sa afle ce alte suparari am, decat pompoanele… nu vreau sa am aceasta disctie! Dar mama stieJ Iar eu i-am recunoscut lui Grazi, asa , in treacat, ca sunt suparata… desi aveam o fata vesela, cand i-am spus.
In fine, la un moment dat se termina sfasierea, printre lacrimi, olite, ne apucam de citit. Totul calm si pace.
 Apoi, in pauza de lectura: “Mami, vreau sa cresc mare!”
“Da, iubita, cresti mare!”
“Pai, cand?”
“Pai, in fiecare zi, cate un pic, uite asa… blabla…”
“Uaaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuu, vreau sa cresc maaaaaaaare!” Alt plans, alta sfasiere… Mdda, nu e bine nici asa, cresc mare, dar EU VREAU sa cresc mare! Mama o da iar pe gluma, sa cresc ca si Alice… sa-mi ramana hainele mici etc. etc.
“Bine, si daca o sa cresti mare, ce-ti doresti?”
“Sa ma fac polistist!”
“Aaaaaaaaaa………………………… De ce??……………..”
“Ca sa pot sa-ti dau amenda!”
“Ahaaaaaaaaaaaaa! Mie…?”
“Daa!!” Nu mai conteaza de ce. Important ar fi sa o pot pedepsi pe mami, nu?!?
Mai plang un pic, si aleg cartea urmatoare. Dumbo. Cand se termina lectura: “Mami, vreau si eu un elefantel!”
“Immm, pai nu prea se poate sa avem elefa…”
“Ba daaaaaaa, vreau si eu; sa cumparam!”
“Mami, dar nu putem cumpara chiar asa, ce ne trece noua prin cap…”
“Uaaaaaaaaaaaaaaaaaaau……………..uaaaaaaaaaaaaaaaaau!”
“Imm”, se gandeste mama, “ce neinspirata am fost, sa ma apuc sa fac <educatie morala> in aceste momente… Bine, uite cum facem: maine, am zis ca e posibil, daca doresti, sa nu mergi la gradi, mergi cu mine la Polus, am acolo o treaba… intram si intr-un magazin de animalute si intrebam, vedem ce raspuns aflam acolo… despre elefantei.”
“Dar eu nu vreau la Poluuuuuuuuuuus!”
“Vrei la gradi?”
“Nuuu!”
“Dar ce vrei?”
“Vreau sa stau acasa, sa nu merg niciunde.”
“Aha!”
“Si vreau asa: elefantel si mamica elefant, si tatic elefant, si bunici elefanti… Si stam cate 1ora-2 cu fiecare: 1 ora cu bunicii-elefant, apoi cu familia de elefantel cu tatic si cu mamica; si iar stam cu bunicii, si apoi iar cu mamica si taticul si elefantelul; si apoi cu Gabi elefant, si Steve elefant…” Delir.
Mama a inteles: de cca 2 saptamani am vorbit intr-una, mereu despre bunici, vreau la ei, la Baia Mare, imi este dor de ei. Am hotarat ca mergem vineri. Numar zilele pana atunci. Si mi-e dor de familie! Gabi si Steve sunt matusica si unchiul meu. Asa mi-ar placea sa stea lucrurile: cate-un pic, copiii sa stea si cu mamica, si cu taticul si cu matusica, si cu unchiul… si iar sa fie elefantelul cu mamica si taticul lui, si apoi iar bunicii.
*** Pilda?
Pai… Mami si-a amintit de povestile cu gradi, inceputuri de gradi (ale mele, ale altora)… cand plansul care exista = nu inseamna deloc ca e “rau” ca se intampla; si cand, apoi, lipsa plansului  = nu inseamna deloc ca “e bine”. Mie mi-a fost mai usor zilele trecute, cu un plans bun inainte de plecarea mamei, sa ma descarc, sa am serile mai impacate. Azi mi-a fost mult mai greu. Daca nu am putut plange inainte, descarcarea post-factum a fost mai dificila, mai indelunga, mai greoaie… Dar a fost. Am nevoie de asta. Si ma bucur ca reusesc sa plang/ sa ma “crizez” astfel incat sa eliberez o mare parte din tristete. Nu toata.
Mami a simtit ca in seara aceasta nu s-a sfarsit povestea cu Pomponul Dumbo si familiaJ. Vedem continuarea.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Ce simt eu - interpretare imagini

scoala

gradinita

educatoarea mea
Aceste imagini sunt din Cartea "Poate ca sunt un curcubeu"- Despre Sentimente - de Lauren Snailham. "Este o povestire care ii ajuta pe copii sa exploreze gama larga de sentimente pe care le pot incerca".
Asa scrie pe ea. Pentru ca este pentru copilasi mai mari, eu nu inteleg chiar tot, care-i treaba cu culorile... si sentimentele. Dar uite, eu am simtit nevoia sa "etichetez" imaginile, am rugat-o pe mami sa scriem pe poze. Si uite ce a iesit.
Asa am simtit eu.
Prima imagine: copiii, veseli si povestind sunt "ca la scoala". Asa imi imaginez eu scoala, o adunare vesela de copii; daaaaaaaa, acum pentru mine e o chestie aspirationala. Am senzatia ca toti copiii isi doresc sa creasca, sa poata ajunge la scoala. [Mami are alte pareri, dar inca nu le inteleg exact, nici nu le cunosc pe toate:)]
Urmatoarea imagine: un copil plangand, precis este la "gradinita". Cred ca copiii mai mici plang, si cred ca nu e foarte vesel sa mearga la gradinita. Gradinita e frumoasa, mie imi place, dar mi-ar placea sa stau cu mama. Si poate ca... pentru ca abia asteapta sa mearga la scoala???!!??
La final, o vedeti pe ... Raluca, educatoarea mea. Sic! Este draguta si face mereu "echilibristica"... Immm, ce-o fi insemnand asta, va intrebati? Nici mama nu e sigura ca intelege complet.