luni, 29 octombrie 2012

Acceptare, intelegere si presiuni sociale




Despre plans 

Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi... 
Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumii. Ca de exemplu:


Amenintarile strainilor
Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie sa plangi!”
Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”
sau
Vecinul, pe scara: “Daca nu urci frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).
Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara stie ca nenea glumeste!”
sau
O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare (2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”
Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica ei o lasa, e ok asa!”

Tantrumuri pe strada
Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.
Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.
Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.

Ce simt eu in aceste chestiuni:
1. In acest fel, mama ma ajuta sa dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca
binevoitorii se opreau din discutia nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.
2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu… sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.
3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).

Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!


joi, 25 octombrie 2012

Dialoguri intre Fiica si Mama


Din intelepciunile mele, cam la 2,9 luni

Cum sa le explici mamelor, astfel incat sa inteleaga... Unele din aceste “intelepciuni” J nu sunt decat preluari. Evident. Doar ca in anumite alte momente, Mami uita ce-a spus. Asa ca, atunci, eu i le reamintesc.

  1. Inainte de culcare; refuz sa ma pregatesc de somn. Dupa muuulte incercari:
"Mama: Maara, iar ne certam… Chiar vrei sa ne certam zilnic?
Eu: Nu.
Mama: Atunci cum facem, sa nu ne certam zilnic?
Eu: Ne ascultam una pe alta!”.

  1. Inainte de gustare, eu sunt foarte flamanda, mama grabita (sa plece din casa in 20 minute):
"Mama: Iubita, mancarea e gata, trebuie doar sa o incalzesc, ai rabdare…
Deja aratasem ca nu am rabdare. O strigam, o intrebam unde e mancarea, ca un papagal, in timp ce “molfaiam” in maini o plastilina.
Am lasat sa-mi scape un tipat de nervi: ascutit, puternic, dar scurt si frustrat.
Mama s-a speriat, a tresarit langa aragaz, s-a intors la mine:
Mama: Mara, ce e asta?!? Asta inseamna ca chiar nu mai ai nici un pic de rabdare?!?
Eu: Mai invat.
Mama: Ce inveti?- intreaba mama, uitand-se la plastilina - credea ca are legatura.
Eu: Sa am rabdare.
Mama: Iubita mea… tu stii ce ai spus?
Eu: Da.
Mama: Ce ai spus?
Eu: Ca invat sa am rabdare."

P.S. Voi o faceti? Adica, invatati constient sa aveti rabdare?

  1. Mami tipa ceva, nu foarte tare, dar deranjant.
Eu: “Mami, daca tipam nu ne auzim, trebuie sa spui <te rog frumos>”.

La 2 ani – ai mei- mama si-a lipit pe dulapul din bucatarie asa:
***  O inimioara verde cu: NU TE ENERVA! NU TIPA!
***  O steluta verde cu: TACI/ RESPIRA/ NUMARA/ PAUZA! 
Au ajutat-o?
Mmmdddaaaa, a mai tipat, s-a mai enervat,  dar eu am simtit ca a contat faptul ca le avea mereu sub ochi; si a invatat cu ele si datorita lor sa-si inghita primul impuls. Si, a invatat ca poate sa ceara PAUZA! Pentru ea insasi. Mai mult decat faptul ca ma linistea pe mine, aceasta declaratie : “Pauza!” era de natura sa o linisteasca pe ea insasi.

miercuri, 24 octombrie 2012

Jocuri terapeutice - despre putinta & ne-putinta


De defulare

Aceste jocuri au inceput cu multe luni in urma si acum variantele sunt mult imbogatite, dar baza porneste de aici:

Varianta despre Suparare, necaz

“Eu: Esti suparata?
Mama: Nu, nu sunt suparata…
Eu: Ba esti suparata, plangi!
Mama: OOOOOOhohohooooo, sunt suparata ca nu am reusit azi-noapte sa dorm foarte bine si acum mi-e tare somn! [sau, in alte cazuri, ii e tare foame etc. etc.]
Eu: O managai. Haide, am eu grija de tine, o sa dormi/ mananci imediat, iti trece…”

Varianta despre Ne-putinta, ne-stiinta

“Eu: Nu stii sa faci asta? [sa zicem ca mami vrea sa taie cu foarfeca, sa se pieptene etc. - ceva ce tocmai intentiona sa faca].
Mama: Immm…  Nu stiu, da, cred ca nu stiu…
Eu: Vrei sa te-nvat eu?
Mama: Daaaaaa! Cu ton rugator, ca o prostuta neajutorata.
Eu: Haide, te-nvat eu, nu mai fi suparata, nu mai plange, uite-asaaaaaa se face…”
Ce bine e sa te simti puternic, in forma!

Varianta despre Durere
“Eu: Te doare burtica?/ Nu ti-e bine?
Mama: Daaaaaaaa, cred ca mi-e foame, ma doare burtica de foame..
Eu: Uite, iti dau o pastiluta/ un praf magic/ punem un plasture etc. si-ti trece. Gata, nu mai plange.”

Jocul de-a alinatul mamei ma ajuta teribil sa ma scutur de ceea ce m-a suparat/ frustrat/durut pe parcursul zilei. Acum il jucam cu dexteritate, repede-repede, in diverse combinatii, cu alte jocuri etc. Dar e important ca mama a stiut sa ajunga in acest punct, in care acum ii propun eu direct sa-l jucam si stiu exact ce vreau sa se-ntample-n joc. 

luni, 22 octombrie 2012

Frica de moarte...


Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri

Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata… “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu siguranta, Mare.
Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte. Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala” sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.
In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta etapa.
Ce traiesc eu? Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura, intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…
De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’ dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.
Ce vede Mami?
Mi-e frica de gauri, caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.
Mi-e urat de noapte & intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica…. Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul, apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea, aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).
Am o predispozitie - inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu: durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate, doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc.  Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e… batator la ochi, recunosc.
Au inceput intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.

Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare- de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii si etape de dezvoltare.
Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!


vineri, 19 octombrie 2012

Personaje de poveste


Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.
La nevoie…
La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…
Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J
Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.
Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:
“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”
“De ce ti-e frica?”
“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).
Sau
“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?
“………………………... “
“Mara, vrei sa repet?”
“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.
Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?
Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.
Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.
In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!
Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.
Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"
O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”