Despre plans
Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi...
Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumii. Ca de exemplu:
Amenintarile
strainilor
Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie
sa plangi!”
Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea
stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi
povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”
sau
Vecinul, pe scara: “Daca nu urci
frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin
cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).
Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara
stie ca nenea glumeste!”
sau
O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare
(2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”
Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica
ei o lasa, e ok asa!”
Tantrumuri pe strada
Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.
Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.
Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.
Ce simt eu in aceste chestiuni:
1. In acest fel, mama ma ajuta sa
dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca
binevoitorii se opreau din discutia
nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.
2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea
mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu…
sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.
3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).
Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!
