Frica de moarte...

Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri

Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata… “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu siguranta, Mare.

Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte. Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala” sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.

In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta etapa.

Ce traiesc eu? Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura, intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…

De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’ dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.

Ce vede Mami?

Mi-e frica de gauri, caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.

Mi-e urat de noapte & intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica…. Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul, apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea, aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).

Am o predispozitie - inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu: durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate, doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc.  Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e… batator la ochi, recunosc.

Au inceput intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.

Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare- de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii si etape de dezvoltare.

Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!

Personaje de poveste

Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.

La nevoie…

La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…

Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J

Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.

Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:

“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”

“De ce ti-e frica?”

“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).

Sau

“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?

“………………………... “

“Mara, vrei sa repet?”

“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.

Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?

Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.

Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.

In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!

Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.

Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"

O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

Jocuri terapeutice - despre neputinta si frica

Neputinta si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat sa le acutizeze.

Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident, nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim, facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate. Mama are un stres, e clar, atunci Eu am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac scurt-circuite, in care ne ardem amandoua.  Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul program de “reparatii interne”:

Etapa 1. In acest context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare, cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”. Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.

Etapa 2. Cealalta parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare. Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp, s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata” astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga, nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ, m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme, dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!

Am pus-o pe mama sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele esentiale pentru mine:

“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…

Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…

[Paranteza: Asta ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum -  care a spus, intr-o vizita de care nu prea avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc, caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se identifica usor cu ele!]

“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul a incercat salvarea, dar nu a reusit)

“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto a chemat politistul in ajutor…)

“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara…  rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…

Am deschis dulapiorul cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit - de luni de zile!

Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena- cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM EU!

Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.

Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata, necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la concluzia ca sunt comestibili!)

Etapa 3. In aceasta etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea! 

Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!

Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!

Poveste cu Soarele si Luna

Despre jocuri, imparteli si “fiecare, pe rand”

Demult, demult, intr-o vreme de care nimeni nu-si aminteste foarte bine, Soarele si Luna erau prieteni buni, nedespartiti, stateau mereu impreuna, se jucau si povesteau, cu mare bucurie. Intr-o buna zi, cum stateau ei asa, la povesti, nu stiu ce le veni, ca-ncepura:

Luna: “Eu sunt mai frumoasa, eu am lumina alba si stralucitoare…”

Soarele: “Ba eu sunt mai frumos, eu am lumina galbena si puternica…”

Luna: “Ba eu stralucesc mai tare, uite ce rotunda sunt, daca vreau eu…”

Soarele: “Ba eu sunt si mai rotund si stralucesc atat de tare ca nu te poti uita la mine.”

Luna: “Ba eu, luminez puternic puternic.”

Soarele: “Ba eu, luminez in toate cotloanele.”

Luna: “Ba eu…”

Soarele: “Ba eu…”

Luna: “Ba eu!”

Soarele: “Ba eu!”

Si au tinut-o asa, ore in sir, de-au facut o galagie teribila, nimeni nu se mai auzea si nu se putea odihni linistit: nici stelele, nici copacii, nici norii si pasarelele, nici raurile si florile…

Si-atunci, Zana cea Buna si Inteleapta, s-a saturat de galagia lor, a venit si le-a spus:

“Gata! Gata cu galagia asta! Nu se poate sa va certati asa, la nesfarsit… V-am ascultat, si m-am gandit astfel: Unul dintre voi va veni sa lumineze Ziua, celalalt va veni sa lumineze Noaptea! E bine asa?”

“Daaaaa!” Au raspuns cei doi, intr-un cuvant. Si-astfel s-au multumit, s-au impacat si au fost din nou, cei mai buni prieteni. De-atunci, fiecare are momentul lui, cand lumineaza cel mai puternic si este cel mai stralucitor si mai maret… si se bucura de asta. Cateodata, cand sunt de acord amandoi, Luna vine in vizita la Soare, ziua spre-nserat, si stau amandoi la povesti, sus pe Cer. De pe Pamant se vad amandoi, dar Soarele lumineaza cel mai puternic; pana vine noaptea si Soarele o lasa de tot pe Luna in locul lui, pe Cer.

Nu stiu de unde a scornit mami povestea asta, dar e tare haioasa, mai ales ca poti sa gasesti langa tine mereu, cate un Soare si cate o Luna. Uite, Mami e Luna, si Tati e Soarele, iar eu sunt Zana cea Buna si Inteleapta… Suuuper! In felul acesta, pot sa fac pace intre ei, eu sunt cea cu bagheta magica, din nou. Ma amuza, cateodata, sa-i las sa faca un vacarm teribil, imi acopar urechile, si-i pun la cearta… si ei asteapta cu nerabdare sa soseasca Zana cea Buna.

Spaima de gauri, spaima de disparitie

Despre frici, control si putere

Avem aproape 2 luni de cand a inceput spaima de gauri… gaura de scurgere de la cada, de la chiuveta, alte locuri adanci si intunecoase (de regula sunt nevizibile si intunecoase, daca sunt adanci). Nu e chiar mare groaza, e mai mult o spaima. Am trecut prin mai multe etape, niciuna nu a ajuns la vreun cutremur de genul: “Nu mai vreau sa fac baie!”. Nuu, dar pentru mine e suficient. Aceasta mica spaima trebuie gestionata. A inceput cand am urmarit scurgerea apei din cada. Da, multi copilasi se tem de acest moment: “Unde se duce?” “As putea sa merg si eu acolo?” A stationat intr-o faza acuta cand periuta de dinti a tatei a cazut in gaura de la chiuveta. A scos-o tata de acolo, demontand chiuveta, mi-a aratat unde era, am inteles ceva, si totusi, de atunci nu suport sa vad gaura aia, vreau sa stea sita nemiscata peste gaura chiuvetei.  Uneori se mai misca, si atunci ma agit sa o punem la loc. In alt moment, intr-o sacosa plina plina mama a dorit sa vare un fluier rosu de-al meu, am stiut ca daca-l lasa acolo, printre alte obiecte cumparate, fluierul va disparea… si nu am acceptat.

In aceeasi etapa, ma simteam mult mai bine daca-i spuneam mamei: “Sa nu pleci departe!”. Departe este ca si cum ai putea sa dispari… Ii spuneam asa cand ma lasa la gradi, sau chiar la somn… nu vreau sa aud ca pleaca departe.

Intr-o buna dimineata, ma jucam la capatul patului matrimonial din dormitor… acolo este un sant (intre saltea si capatul de lemn), tot un fel de gaura. Puteam sa cad inauntru? Nu aveam cum sa dispar, dar gaura aceea nu mi-a placut. M-am dat jos, sugerandu-i mamei sa acoperim gaura cu pernele…

Iar mama s-a gandit astfel: “Uite, luam toate pernele astea, facem aici (le-a pus pe jos, in dormitor) o maaaaaare gaura… E o fantana, acestea sunt marginile.” Alla (papusica mea cu parul rosu) a fost invitata sa se plimbe peste perne, pe marginea fantanii (a gaurii). M-am amuzat teribil, sa o fac pe Alla sa cada in fantana/ gaura, sa o ridic de acolo, sa o invat ca “nu pleci niciunde, uite poti sa iesi de acolo, te scot eu!” Mama participa la joc. I-am cerut apoi sa ne plimbam amandoua pe marginea fantanii/ gaurii, ne-am plimbat de-a busilea, ne tineam mai bine echilibrul, nu am cazut; ne-am plimbat in picioare, am mai sarit in fanatana, am iesit… Am pus-o pe mama sa cada, sa strige dupa ajutor, i-am dat o mana sa iasa… am intrat si eu, dar cel mai adesea m-am plimbat pe margine si nu am disparut…

Mai cadem “in gaura” uneori, din patul meu: la trezire, dupa somnul de pranz, ne jucam imbratisate in pat: e barcuta care se misca pe valuri stanga-dreapta… si la un moment dat porneste furtuna, barca se misca tot mai tare, vantul bate mai puternic si … Buf! S-a rasturnat barcuta (jos din pat, pe pernele asezate strategic dinainte, pe podea). Imi place la nebunie, aici eu decide cand porneste vantul, cand se rastoarna barca, dar intotdeauna sunt in bratele mamei, si iesim la mal victorioase!