Poveste cu Soarele si Luna

Despre jocuri, imparteli si “fiecare, pe rand”

Demult, demult, intr-o vreme de care nimeni nu-si aminteste foarte bine, Soarele si Luna erau prieteni buni, nedespartiti, stateau mereu impreuna, se jucau si povesteau, cu mare bucurie. Intr-o buna zi, cum stateau ei asa, la povesti, nu stiu ce le veni, ca-ncepura:

Luna: “Eu sunt mai frumoasa, eu am lumina alba si stralucitoare…”

Soarele: “Ba eu sunt mai frumos, eu am lumina galbena si puternica…”

Luna: “Ba eu stralucesc mai tare, uite ce rotunda sunt, daca vreau eu…”

Soarele: “Ba eu sunt si mai rotund si stralucesc atat de tare ca nu te poti uita la mine.”

Luna: “Ba eu, luminez puternic puternic.”

Soarele: “Ba eu, luminez in toate cotloanele.”

Luna: “Ba eu…”

Soarele: “Ba eu…”

Luna: “Ba eu!”

Soarele: “Ba eu!”

Si au tinut-o asa, ore in sir, de-au facut o galagie teribila, nimeni nu se mai auzea si nu se putea odihni linistit: nici stelele, nici copacii, nici norii si pasarelele, nici raurile si florile…

Si-atunci, Zana cea Buna si Inteleapta, s-a saturat de galagia lor, a venit si le-a spus:

“Gata! Gata cu galagia asta! Nu se poate sa va certati asa, la nesfarsit… V-am ascultat, si m-am gandit astfel: Unul dintre voi va veni sa lumineze Ziua, celalalt va veni sa lumineze Noaptea! E bine asa?”

“Daaaaa!” Au raspuns cei doi, intr-un cuvant. Si-astfel s-au multumit, s-au impacat si au fost din nou, cei mai buni prieteni. De-atunci, fiecare are momentul lui, cand lumineaza cel mai puternic si este cel mai stralucitor si mai maret… si se bucura de asta. Cateodata, cand sunt de acord amandoi, Luna vine in vizita la Soare, ziua spre-nserat, si stau amandoi la povesti, sus pe Cer. De pe Pamant se vad amandoi, dar Soarele lumineaza cel mai puternic; pana vine noaptea si Soarele o lasa de tot pe Luna in locul lui, pe Cer.

Nu stiu de unde a scornit mami povestea asta, dar e tare haioasa, mai ales ca poti sa gasesti langa tine mereu, cate un Soare si cate o Luna. Uite, Mami e Luna, si Tati e Soarele, iar eu sunt Zana cea Buna si Inteleapta… Suuuper! In felul acesta, pot sa fac pace intre ei, eu sunt cea cu bagheta magica, din nou. Ma amuza, cateodata, sa-i las sa faca un vacarm teribil, imi acopar urechile, si-i pun la cearta… si ei asteapta cu nerabdare sa soseasca Zana cea Buna.

Spaima de gauri, spaima de disparitie

Despre frici, control si putere

Avem aproape 2 luni de cand a inceput spaima de gauri… gaura de scurgere de la cada, de la chiuveta, alte locuri adanci si intunecoase (de regula sunt nevizibile si intunecoase, daca sunt adanci). Nu e chiar mare groaza, e mai mult o spaima. Am trecut prin mai multe etape, niciuna nu a ajuns la vreun cutremur de genul: “Nu mai vreau sa fac baie!”. Nuu, dar pentru mine e suficient. Aceasta mica spaima trebuie gestionata. A inceput cand am urmarit scurgerea apei din cada. Da, multi copilasi se tem de acest moment: “Unde se duce?” “As putea sa merg si eu acolo?” A stationat intr-o faza acuta cand periuta de dinti a tatei a cazut in gaura de la chiuveta. A scos-o tata de acolo, demontand chiuveta, mi-a aratat unde era, am inteles ceva, si totusi, de atunci nu suport sa vad gaura aia, vreau sa stea sita nemiscata peste gaura chiuvetei.  Uneori se mai misca, si atunci ma agit sa o punem la loc. In alt moment, intr-o sacosa plina plina mama a dorit sa vare un fluier rosu de-al meu, am stiut ca daca-l lasa acolo, printre alte obiecte cumparate, fluierul va disparea… si nu am acceptat.

In aceeasi etapa, ma simteam mult mai bine daca-i spuneam mamei: “Sa nu pleci departe!”. Departe este ca si cum ai putea sa dispari… Ii spuneam asa cand ma lasa la gradi, sau chiar la somn… nu vreau sa aud ca pleaca departe.

Intr-o buna dimineata, ma jucam la capatul patului matrimonial din dormitor… acolo este un sant (intre saltea si capatul de lemn), tot un fel de gaura. Puteam sa cad inauntru? Nu aveam cum sa dispar, dar gaura aceea nu mi-a placut. M-am dat jos, sugerandu-i mamei sa acoperim gaura cu pernele…

Iar mama s-a gandit astfel: “Uite, luam toate pernele astea, facem aici (le-a pus pe jos, in dormitor) o maaaaaare gaura… E o fantana, acestea sunt marginile.” Alla (papusica mea cu parul rosu) a fost invitata sa se plimbe peste perne, pe marginea fantanii (a gaurii). M-am amuzat teribil, sa o fac pe Alla sa cada in fantana/ gaura, sa o ridic de acolo, sa o invat ca “nu pleci niciunde, uite poti sa iesi de acolo, te scot eu!” Mama participa la joc. I-am cerut apoi sa ne plimbam amandoua pe marginea fantanii/ gaurii, ne-am plimbat de-a busilea, ne tineam mai bine echilibrul, nu am cazut; ne-am plimbat in picioare, am mai sarit in fanatana, am iesit… Am pus-o pe mama sa cada, sa strige dupa ajutor, i-am dat o mana sa iasa… am intrat si eu, dar cel mai adesea m-am plimbat pe margine si nu am disparut…

Mai cadem “in gaura” uneori, din patul meu: la trezire, dupa somnul de pranz, ne jucam imbratisate in pat: e barcuta care se misca pe valuri stanga-dreapta… si la un moment dat porneste furtuna, barca se misca tot mai tare, vantul bate mai puternic si … Buf! S-a rasturnat barcuta (jos din pat, pe pernele asezate strategic dinainte, pe podea). Imi place la nebunie, aici eu decide cand porneste vantul, cand se rastoarna barca, dar intotdeauna sunt in bratele mamei, si iesim la mal victorioase!

Jocuri terapeutice - despre putere, control

Exersare de rol

Sunt deja saptamani de cand unul dintre jocurile mele preferate – practicat cel putin 1 data/ zi, in diferite formate - este: Cineva ma striga si eu nu raspund… Immm, pare greu de inteles ce fel de joc e asta, de ce o fi important, sau de ce o fi amuzant. Jocul a luat cateva forme, pe parcursul acestor 3-4 saptamani, dar sunt variatiuni ale aceleiasi teme.

Cam cum suna:

Eu: “Mami, spune-i lui Bibi sa ma strige/ sa o strige pe Scufi/ pe Claudia… (identitatile mele variaza in functie de nevoile de moment J/ de jocul de rol pe care il interpretez, etc.”

Mama [alias Bibi]: “Mara/ Scufita Rosie/Claudia…?”

Eu: “…………………………………………………………………………………………………….”

Mama/Bibi: “Immm, cred ca nu ma aude. Maaaaaaaraaaaaa…? Oare de ce nu ma aude? Maraaaa???”

Aici, rolul meu este ca prin gestica si mimica sa-i sugerez mamei cam care ar fi raspunsul:

ü  Fie fac o fata bosumflata si Mama/Bibi intelege: “O fi suparata?”

ü  Fie fac o fata dezinteresata/ ex: uitandu-ma in directia cealalta, si Mama/Bibi intelege: “Oare nu aude, sau nu vrea sa raspunda?”

ü  Fie fac o fata ganditoare-visatoare si Mama/Bibi intelege: “Oare a cazut pe ganduri? La ce s-o fi gandind?”

ü  Fie fac o fata concentrata, aratand preocupata de ceva si Mama/Bibi intelege: “Aaa, parca lucreaza ceva si e atat de concentrata…”

Apoi, discutia continua astfel incat eu sa am ocazia sa raspund lucruri de genul:

Eu: “Cand lucrez, sunt concentrata, nu pot sa iti raspund…”; sau sa nu raspund nimic, pentru a confirma ca nu aud, am cazut pe ganduri sau NU VREAU sa raspund.

De unde s-a pornit acest joc? Cand mama a “implementat” mai serios Pauza, in relatiile dintre noi, la inceput nu am vrut sa tin cont de aceasta noua idee a mamei, astfel ca la un moment dat, ea mi-a trantit cateva replici cam asa: “Mara, daca ma uit in ochii tai si nu raspund nimic, inseamna ca te-am auzit, nu?!? Inseamna ca nu vreau sa raspund!” [e adevarat, imi raspunsese de cateva ori mai inainte]. Sau: “Mara, sunt langa tine, te-am auzit foarte bine, dar vreau sa vorbesc la telefon, in acest moment” [da, ma anuntase dinainte ca va face asta].

Eh, acum ati inteles… Cand am descoperit ca pot sa-l ignor pe Bibi a la long - ca eu decid, ca eu sunt cea puternica - mi-am luat revansa. Chiar aveam nevoie, mama ma frustrase. E drept ca nimanui nu i s-a parut haios acest joc al meu: nici mamei, a carei sarcina era de a repeta ca un papagal, uneori kilometri intregi:”Maraaa, Maraaaaa, oare ma aude??”; nici tatei, la volan; nici taximetristilor care au mai avut ocazia, in aceasta perioada, sa faca parte din public...

Intre timp, jocul a evoluat caci eu am invatat expresii noi: “a cadea pe ganduri”; “e concentrat la munca” etc. si am exersat mai multe teme in acelasi joc. Mamei i se pare amuzanta partea aceasta, cand invatatul unui lucru nou, a unei expresii noi se traduce in astfel de practici repetitive… E ca la 1,6 ani - cand am invatat cuvantul “cap” am exersat cuvantul in toate ocaziile: ii pipaiam pe oameni pe cap, bagam masinile cu capul in nisip, puneam diverse papusilor pe cap, introduceam altele cu capul in cana de apa… cam asa s-a prins mama si atunci… <ahaaaaaaa, astea sunt toate cu “capul”!>

Fara somn - epopee de 3 zile

Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.

Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.

Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.

Apoi imi spune asa:

“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 

Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.

Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:

Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”

Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”

Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.

Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.

Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.

Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.

Vrei sa zicem ca

Din Seria Despre preventie si tratament :)

De vreo 2 luni am o noua formula magica: "Ziceam ca...", "Mami, vrei sa zicem ca...?"

Intr-o seara, ma pregateam sa dorm cu tati, ceea ce nu-mi era foarte confortabil atunci (da, m-am obisnuit tare cu mami, da)... dar voiam si sa fiu cu tati... asa ca i-am spus, cand ne pregateam sa stingem becul: "Tati, vrei sa zicem ca acum tu esti mami si o sa dormim linistite impreuna? " Tata a cam ramas fara cuvinte. L-a marcat intelepciunea modului de a pune problema si a-mi rezolva conflictul intern; si a realizat ca fetita lui a crescut maaaare, au inceput jocurile cu "Ziceam ca..."

Asa ca, mama - care repede invata tot ce e nou - imi trage clapa uneori.
Exemplu:
"Mami, hai sa mergem in parcul Dacia, acum..."
"Hei, parcul Dacia e in Baia Mare, nu in Cluj... noi suntem in Cluj, acum".
"Dar vreau sa mergem in parcul Daciaaa..."
"Ok. Vrei sa zicem ca mergem in parcul Dacia si sa mergem in Babes?"

E pe limba mea. Asa, daaaa, inteleg. Vreau sa zicem ca...