Statuile si Semaforul - Cum ajungi la tinta cel mai rapid posibil

Despre detensionare, putere, incredere si timp relaxat

Varianta 1
Cea care ajunge prima in varful scarilor are puterea sa se transforme in statuie, si o poate face si pe cealalta statuie.

Ajung in capul scarilor si inlemnesc intr-o pozitie caraghioasa: indoita, scalambaiata, iar mama, pe trepte, mai jos, e obligata sa inlemneasca si ea. In general, eu sunt prima, evident. Ajung in capul scarilor si strig: “Statuie!”, iar mama intepeneste. Apoi, mama se straduieste sa ma depaseasca ca sa ajunga ea in varful treptelor, sa ma prefaca in statuie. 

Jocul e mai vechi. Acum luni de zile doar eu castigam competitia "cine ajunge prima pe treptele de sus". Azi, spre exemplu, am lasat-o si pe mama sa fie prima, sa aiba ocazia de a ma inlemni. Si apoi, i-am cerut "Ma lasi pe mine sa ajung?". Daaaa, asta e fain la mami, cu ea pot de cele mai multe ori sa castig eu.

Cat de important este pentru noi, copiii, sa castigam aceste mici competitii explica altii, in cartile lor... spre exemplu, playful parenting :) (PP). Eu doar le confirm spusele.


Varianta 2
Cea care este prima are dreptul sa modifice culoarea semaforului: “Mergem, mergem, mergem… e rosu! Stai!” Intepenim amandoua. “Mergem, mergem, mergem… e verde!” Alergam amandoua, care e prima? Tot eu. Iar dau comanda: “E rosu! Stam!” “E verde! Alergam!” E o modalitate de a ajunge la tinta cat mai rapid posibil si intr-un mod mai amuzant decat “Mara, hai sa ne grabim, trebuie sa ajungem la cina si esti varza de oboseala!!!!”

Fa din armasar, tantar! si apoi, Invers

Joc de deblocare a crizei

Schimba vorba & ritmul (1)

Sa zicem ca suntem deja in relatii destul de incordate pe ziua respectiva, cand eu o dau in bara, parca vreau sa o intarat. Fac ceva de parca ii fac in ciuda mamei. Na, am traznit-o de pamant, dupa ce mi-a spus de vreo 10 ori sa am grija ca urmeaza sa cada. 

Se protapeste in fata mea: “Mara!  Tocmai ai facut asta, stii ca nu-mi place!” Tonul e grav, usor ridicat, fata serioasa, ma fixeaza in ochi. 

Si continua: “Asa ca acum” – si se arunca pe mine, deja vioaie, razand, luandu-ma in spate, pe umar, cu capul in jos si picioarele in sus, batandu-ma usor pe fund - “am sa te fac: sac de cartofi, sac de varza, sac de morcovi, sac de cartofi, sac de varza, sac de morcovi! Cine vrea cartofi?” “Am un sac de cartofiori/ Uiteee, chiar si morcoviori/ Am si un pic de spanac/ Ba uite, am chiar si un dovleac/ Am si o ceapa aromata/ Sigur o mancam-indata”.  

Ma rog, asta e gaselnita mamei, poate fi orice altceva care sa rupa ritmul si sa destinda, mai ales, surprinzand. Mie imi place statul asta cu picioarele in sus, cu capu-n jos. Acum nu ma mai surprinde “ca nou”, dar tot imi place.

Ea si-a spus “predica” in cele cateva secunde de gravitate, nici nu era cazul sa mai continue, oricum, stiam de la inceput. Si e bine ca nu a terminat in acelasi ton, nu am fi facut decat sa ne enervam.

Schimba vorba & ritmul (2)

Am varsat cana cu apa in bucatarie, pe jos, oarecum intentionat; sunt cam iritata, caci nu sunt bagata-n seama suficient, mama pregateste masa. Atmosfera este deja incordata, cu cateva ridicari de ton, chiar daca inca nu ne-am certat. 

Mama: “Mara! Ai varsat toata apa pe jos!” (stie ca nu a fost o greseala; e grava si protapita in fata mea). Cand imi vede expresia chipului se prinde ca nu are nici un rost si continua – acum pe un ton grav-in-gluma si alert, vioi: 

“Acum, se va face aici o adevarata baltoaca, se va umple cu pesti; si vor veni si broaste, si berze sa manance broastele, si poate si cocostarci si rechini sa manance cocostarcii, si noi… noi unde mai incapem in bucatarie? Hai sa stergem repede baltoaca, pana nu vin toti astia si nu mai avem loc la masa!”

Schimba vorba & ritmul (3)

Am avut o perioada, la 2,0-2,2 ani, cand in loc de a spune ”Mi-e teama de ceva!”  spuneam “Ma doare… dintele!” (cel mai adesea dintele). Nu ma durea dintele, exprimam, prin durere, frica sau nelinistea. Dar pentru ca am fost foarte luata in serios cu aceste dureri si aceste nelinisti presupuse, a devenit un obicei foarte frecvent sa spun “Ma doare dintele” si atunci cand voiam doar sa fiu luata in brate ca sa nu mai umblu pe jos… ma rog, aveam nevoie de oarece alinare, dar mama considerase ca e suficient cat am "discutat durerile de dinti” . 

Asa ca, la un moment dat a inceput urmatorul joc (atunci cand situatia era "usoara", nu atunci cand eram in crize de oboseala, stres etc.)

“Eu: Ma doare dintele.

Mama: De sus sau de jos?

Eu: De jos

Mama: Mic sau mare?

Eu: Mic

Mama: Gras sau slab?

Eu: Slab

Mama: Alb sau negru?

Eu: Negru

Mama: Inalt sau scund?

Eu: Scund

Mama: Patrat sau rotund?”

Etc. etc. etc.

Pana ne plictiseam, oboseam, uitam oricum de unde am pornit, nu ma durea dintele si starea era clar, imbunatatita. Se juca cu opozitiile, cred ca mi-a fost si util exercitiul asta, am invatat ceva:)

Praful magic

De criza, de atmosfera, de imbarbatare... :)

Praful magic il avem la noi, fie in buzunar, fie il luam la repezeala de alaturi (din iarba, din aer) si-l folosim repede, ca sa rezolvam o situatie. Presaram cu grija acest praf si orice greutate se rezolva. Uneori, de exemplu, este praf magic de alergat: trebuie sa mergem acasa, sa parasim parcul, si nu ne dam smulse; cu praful magic de alergat, pur si simplu ne apuca alergatul. Mai trebuie presarat si pe parcursul drumului, caci efectul e de durata medie, dar avem din belsug. 

Candva, aveam si o bagheta magica de alergat (un betisor de xilofon). Ea ne ajuta la fel de mult si ii facea chiar si pe copiii din parc sa alerge: era suficient sa le spuna mami: “Acesta este betisorul magic de alergat, Uite, Pfic-pfic!" catre ei si ii apuca fuga. Le placea la nebunie, dadeau rotocoale pe langa mama sa-i mai ating un pic, sa prinda iarasi aripi. 

Si mami a inceput sa primeasca praf magic de la o prietena, chiar prin sms, pe telefon; am auzit cand ii spunea tatei. Si ce bine i-a picaaaaat!

Asa ca, uite Pfic-Pfic! un pic de praf magic si tie!

Vorbitul in limbi

De atmosfera

Este ca un fel de limbile din Turnul lui Babel. Pare de neinteles. Pentru cei din exterior. Dar este limbajul care ne uneste foarte bine in momente in care limba uzuala nu mai pare sa functioneze ca liant.

Eu, in stare de iritare, mama da sa raspunda cam la fel... in schimb se petrece cam asa:

“Dislacala ala bili camdala, condo?”

Iar eu stiu clar sa-i raspund: “Condo, dischinela panda”.

“Panda contobimbi fongo santa mona”.

Si alte cateva fraze, nu e neaparat un dialog lung. Nu dureaza mult. Dar imi aduce intotdeauna zambetul pe buze. De ce? Simt ca ma conectez perfect cu mama. Este un mod de a vorbi pe care doar noi doua il practicam (adica, mai e si tata, uneori, in utima vreme. Dar, cu siguranta ca nu va intra vecina in jocul acesta). Eu si cant in aceasta limba, mama stie si ea sa cante in aceasta limba… chiar pusa spontan in fata microfonului i-au iesit melodii destul de bune. Dar prin aceste sunete, in mod obisnuit ne transmitem stari. Pentru ca puterea cuvintelor este mai mica decat puterea emotiilor ce se transmit prin sunete. Nu e nevoie de cuvinte, ci de emotiile de dincolo de ele. Si atunci, intonatia, mimica, sunetele sunt suficiente ca sa ne vorbim si sa ne intelegem:  ne aratam ca ne pasa si ca, de fapt, nu vrem sa avem dezacord.

Vorbeste cu tot ce te-nconjoara – exprimare libera!

      De atmosfera

Faptul ca mama-mi spune: “Pai, ia vorbeste cu cacul, intreaba-l, pe unde e, de ce nu vine?”; “Ia vorbeste cu masa asta, spune-i <<mai, masa mai, ce m-am lovit!>> si faptul ca si ea face asta, cateodata - vorbeste cu obiectele din jur (nu  doar pentru mine, face asta natural, chiar daca nu frecvent J) m-a ajutat sa exprim mai usor ceea ce-mi trece prin minte, sa spun, sa formulez ceea ce simt.

Pe scara, cand era intuneric spunea: “Becule, aprinde-te!” – pentru mine era o scamatorie la varsta aceea (dupa 1 an). Acum, stiu ca nu e tocmai asa, dar tot imi place, acum vorbesc eu cu becul, cand urcam si e stins.

“Mingeee, ma superi, de ce nu stai?”

Chiar daca stiu ca obiectele nu pricep nimic, cred ca ma amuza si ma ajuta sa scot din mine ceva ce este acolo, cu siguranta. Adica, in loc sa ma gandesc “ce intuneric e, de ce nu se aprinde becul?” – ma amuz sa vorbesc cu el; cu siguranta am o frustrare ca nu pot sa prind mingea, dar mi-e mai usor cand o verbalizez cumva.  

Mancatul pe rime- pe la 1-3 ani

De atmosfera

Mai ales in perioada cand mama e cea care alimenteaza gurita cu lingurita. 

Rimele, poezelele si cantecelele ad-hoc imi plac tare, caci ele prind exact ideea momentului:

“ Vine-un soldatel pe drum/ Uite-l, uite-l chiar acum/ A ajuns si bate-n poarta/ Cioc-cioc-cioc / Na, ca-i blocata/ Oare merge-n alta casa… ba-i deschisa/ Uite-l lasa… A intrat/ S-a asezat…” Ma rog, asta e o varianta... cam asa arata, niste rime simpliste si foarte adaptate la ce se petrece pe moment.

“Brocolli s-a-mprietenit cu orezu-ngalbenit/ Si s-au asezat acum, sa vorbeasca… chiar pe drum/ casca, casca/ c’altfel pleaca…”

La luatul siropelelor (mai putin placut in perioada racelilor) avem deja un ritual, dat de un astfel de cantecel. Desi nu e necesar sa fiu intotdeauna “convinsa”, imi place sa strang buzele si sa refuz, pana nu aud lingurita incarcata cu sirop cantand: “Vine, vine-o albinuta/ Uite-o floricica/ Nu e, nu e, nu e-o floare?/ Pleaca la plimbare… si gaseste alta floare…” dar aici se desfac buzele, se casca gurita, de teama ca lingurita sa nu fie inghitita de cealalta floare pe care mama pretinde ca a gasit-o pe perete, pe frigider etc etc. “Uite, s-a deschis portita! Bravooo!"

Gee, e adevarat ca atunci cand insist sa stau prea mult cu gura inchisa, mama devine mai serioasa: "Maaaaaraaa, hai deschide portita, ca-mi curge siropul!".

Vorbitul-cantat

De atmosfera

Mama vorbeste mult cantat, nu doar cu mine, stiu ca-i place ei, din tinerete/copilarie.

Incearca asa: In loc de: “Mara hai la masa, e  3-a oara!”

Canta o arie de opereta sau o melodie aiurea (nu ca ar avea vreun talent deosebit). De exemplu: “Mara, la masa-acum/ Mara, eu sunt pe drum/ Mara, eu nu mai pot/ Mara, mananc chiar tot”.

Sau 

“ Mara, ai dintisori?/ Mara… sunt galbiori/ Uite, hai sa-i spalam/ Si-astfel ii curatam/ Vaaaaai, e-un peste aici/ Oare e si-un arici?” lalala blalalabla.

Scoate multe multe cantecele din acestea, in diverse momente, cred ca o ajuta pe ea sa nu se enerveze; prea tare. Stiu ca uneori ii vine sa ma manance de nervi, ii vine sa ridice tonul, chiar incepe: 

“Maaaaraaa! Ma enervez!” si continua: “Si-acum te colorez/ am sa te- ngalbenesc/ca pe o ratusca macaita/ pe o balta pleoscaita. Hai la creioane”. Am dat acest exemplu ca sa arat ca nu toate cantecelele ei sunt reusite, sau ca ele ar fi rime nemaipomenite mereu; uneori ii ies, alteori mai putin, dar faptul ca ea canta subit, in tonuri haioase, cand era gata-gata sa inceapa o cearta, schimba atmosfera. Credeti-ma, e foarte de ajutor pentru mine deoarece este foarte de ajutor si pentru ea.

Urcatul scarilor... si in 4 labe

   Destinde atmosfera   

   De ce, pana la urma, au adultii asa o oroare ca al lor copil sa frece scarile – urcand la etaj in 4 labe- cand, inainte cu cateva minute, cu siguranta a frecat pe jos in parc sau cel putin, o bordura, doua, prin oras? 

   Mama a inteles asta, pana la urma; e acelasi tip de mizerie. Nu inseamna ca ii place foarte tare, dar a realizat ca interdictia nu functiona, ca daca ii ceri unui copil de 2 ani, obosit, sa urce scarile pana la etajul 4 este rezonabil sa-l lasi sa o faca cum poate el: si daca asta inseamna sa urce in 4 labe, asta e! Nu dureaza la infinit. 

   In anumite momente, mama practica strategia ei cu: “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”. Si ne asezam la odihna pe o scara. Asta daca vrea sa evite luatul in brate sau crizele de oboseala.