Sau, ar putea fi vorba, la fel de bine, de oboseala adultilor?
La 2,4 luni mama
intrase intr-o discutie cu mamici pe Fb, care aborda subiectul “negativitatea
si crizele copiilor”. Pe atunci, raspunsul ei a fost cam asa: “Uuuu, mie nu mi se pare chiar asa de
greu, caci reusesc cu o gluma, un joc, o ghidusie sa deturnez NU-urile… Immm…”.
La 2,5-2,6 luni
mama si-a amintit de aceasta intamplare, si gandea: “Uaaaaau, acum inteleg mult
mai bine despre ce vorbeau mamicile acelea…” Intre timp, la 2,4 luni eu am
inceput gradinita. Eu cred ca exista o legatura, nimic nu e intamplator… de
aceea cred ca e important si acest aspect. Tot de pe atunci, de pe la 2,5 luni
glumele, ghidusiile, jocurile mamei ca sa deturneze NU-urile a trebuit sa
devina mai sofisticate, mai complexe, caci puterea Nu-ului era mai mare si
memoria mea mai lunga. Mama a inteles repede si a intrat in joc. [“Repede”
versus timpul universului J].
Deci, la 2,6 luni mama simtea ca “munceste”serios ca sa poata deturna NU-urile
(verbale, comportamentale, de atitudine & stare), ca ceea ce functionase cu
2 luni in urma era ok ca principiu, dar nu suficient acum. Si a muncit si mai
abitir. Adica, s-a decis ca lasa tipetele si ridicarile de ton pentru cateva
momente speciale ale zilei J
si in rest, da-i cu joaca!
Pe la 2,9 luni
eram amandoua in forma maxima de joc. Nimic nu mai era ceea ce parea. [Povestile
acestui blog s-au derulat, majoritatea intre 2,4 luni si 2,11 luni.] Au fost
multe plansete, tipete - de ambele parti- si muuulte ore petrecute intr-un
teatru ambulant… in casa, in strada, pe holurile gradinitei, in sali de
asteptare la medici, in masina, taxiuri, autobuze etc. etc. cand papusile din
jur vorbeau, plangeau, aveau temeri si dureri;
degetelele erau iepurasi vorbitori, eu eram mereu altcineva decat Mara
si mama era mereu altcineva decat Mama; iar locurile si lucrurile erau mereu
altcineva decat pareau: patul era barca, pernele erau valuri, biblioteca era
Muzeu, stiti voi. Tata nu era, sau era dar nu era bine ca era, sau mai bine
ziceam ca e mama… Doar ca asta era o sceneta aproape permanenta.
La ce a ajutat toata povestea asta? Pe mine: m-a ajutat sa trec
peste frica de despartire, peste frica de gauri, de cadere, de prabusire; peste
lipsa de apetit, peste lipsa mamei, peste lipsa tatalui, peste lipsa
experientei de a face pipi si caca intr-un anume fel; peste lipsa capacitatii
de a ma imbraca bine& eficient, peste lipsa abilitatii de a rosti prin
vorbe clare si limpezi tot ce as fi vrut sa spun; sa trec peste nestiinta si frustrarea implicite legate de faptul ca
nu stiam sa ma spal pe dinti, sa ma incalt singura, sa ma joc singura cum cred
adultii ca ar trebui etc… etc… daca faceti voi o lista cu tot ce NU STIU& NU POT sa faca copiii
de2-3 ani singuri, veti avea imaginea clara a numarului de frustrari si
suparari ce se pot aduna in sufletul unui astfel de omulet. Si, daca va
imaginati ca numai 2-3 din astea vin in FIECARE ZI, tot e suficient sa
intelegeti 2-3 crize de nervi pe care le avem, noi, copiii de 2-3 ani. Si deci,
suficient sa intelegeti si nevoia maxima de joc de defulare, de joc de impacare,
de joc terapeutic, de joc, joc, joc…
Deci, dupa 2,11 luni,
mama s-a trezit dintr-o data, ca parca traieste in alta lume; reperele ei de Om
Mare, care vede clar ca: patul e pat, cearsaful e cearsaf si lingura e lingura
erau toate date peste cap. Si ea a realizat ca se simte de multe ori un obiect
sau un personaj intr-o poveste de care nu are mereu chef sau putere. Si s-a
intrebat de ce eu nu gasesc oportun (ha!) sa fac teatru de papusi chiar cu
papusile. Immm, apoi a inteles. Pentru
ca papusile, fara papusar, nu stiau sa vorbeasca. Dar ramanea problema: frustrarea mamei ca petrecea multe multe ore
in afara realitatii si mintea ei avea nevoie si de dezamagitoarea realitate a
adultilor. Si atunci, mama a decis ca eu trebuie (Immm…) sa invat jocul in echipa, cand papusarul este si el
partener de joc, nu doar un “instrument terapeutic” pentru mine. Asa ca, dupa
discutii cu apropiatii care ma cunosteau ( ca sa afle parerea lor despre modul
meu de relationare) si cu altii mai dibaci (care nu ma cunoasteau, dar aveau
capacitatea sa isi imagineze mult: a se citi: Otilia Mantelers), mama a
orientat aceste jocuri mai mult inspre
ceea ce acum este “timp de joc”, jocuri in echipa - in care fiecare poate veni
cu nevoile sale, in joc, nu doar Eu – spre deosebire de faptul ca inainte totul
si oricand putea sa fie un joc, EXCLUSIV cum mi-l doream Eu. Ne-a luat cateva
saptamani sa exersam limbajul si noul stil de joaca, dar acum suntem mult mai
bine o echipa: stim ca “ne jucam” si daca mamei nu-i place ceva/ nu se simte
bine cu ceva, anunta si, in caz de forta majora, jocul se intrerupe. Este
formula noastra noua, de dupa criticii 2-3 ani.
Ce cred ca s-a
inatmplat intre 2,4 luni si 2,11 luni, cand lucrurile au inceput sa se schimbe.
Pentru mine,
integrarea la gradi si varsta NU-urilor
s-au suprapus.[ N.B. Asa se intampla pentru cei mai multi dintre noi: mergem la
gradi sau avem parte de o bona, un nou program, dupa 2 ani. ]Cu tot ce inseamna
asta: teama de despartire, activitati noi, oameni noi, lucruri noi, WC-uri noi
si noi stiluri de a face pipiJ,
linguri noi, feluri noi de mancare si de a manca, feluri noi de spalat, limite
noi si noi permisivitati… Daca mai intervine si o atmosfera de familie care nu este 100% ok (si unde este 100%!??!)... De aceea, a fost extrem de intensa nevoia mea ca prin
joc sa defulez toate aceste trairi noi.
A fost ok ca mama a permis asta, prin capacitatea ei de joc. Apoi,
nevoia mamei de a-i fi respectate si ei trairile, timpul si nevoile au re-orientat
discursul, si vrand-nevrand, mai mult intuitiv decat foarte constient, mama a
inceput sa impuna noi limite si noi directii. Dar, pentru ca aveam exercitiul jocului si stiam deja amandoua sa facem
uz de jocul “terapeutic” (ce pretentios suna, pentru ceva atat de basic!),
atunci cand era nevoie, aceste noi limite s-au trasat destul de lin: eu am invatat in acest timp sa cer jocurile, atunci cand am nevoie
de descarcare, mama se prinde repede cand e vorba despre asta… Nu ca acum nu am
tipa, nu ne-am certa sau supara… dar am depasit “the teribble twos” fara
zvarcoliri maxime care sa-i para mamei de
neinteles. Da, s-a simtit de multe ori obosita atunci cand trebuia, pentru
a mai inainta 2 metri, sa faca un intreg scenariu al unui nou joc; si s-a
simtit de multe ori incarcata atunci cand starea de iritare+plansete durau 2
ore, dar cel putin a SIMTIT CA INTELEGE.
Cred ca este un aspect foarte important. De
multe ori, pentru oamenii mari e greu sa faca fata acestor suparari, crize, probleme
pentru ca nu le inteleg.
E adevarat ca in aceeasi perioada am plans mult. Cu mama.
Aletha Solter spunea undeva ca “copilul care plange suficient acasa (a se citi:
“isi descarca emotiile”) va fi un copil destul de linistit “in lume” (citat aproximativ);
asta insemnand ca i se da ocazia sa se descarce in casa, alaturi de cei iubiti
care trebuie sa-l inteleaga. (intelege= sta acolo, cu o atitudine care NU
condamna & cearta, ci arata empatie, compasiune, iubire si, cel putin, dorinta&
nevoia de a intelege). Asta a mai linistit-o pe mama, care se intreba candva eu
de ce nu am facut tantrumuri
adevarate niciodata. Am avut niste incercari (doua: la 1,6 ani si 2 ani), dar
minuscule, si nu am avut dupa 2 ani. Raspuns: pentru ca dupa 2 ani am fost
oricum, foarte maraita si plangacioasaJ.
Hahaa, daca asta e o eliberare pentru parinti!... Si, mai sunt si acum. Maraita si plangacioasa.
