Intre 2 si 3 ani. Si povestea continua.

Cu plansul de despartire. Si cu fricile.

1. Cu plansul

Tema reluata. Caci am deja 7 luni de gradi, am plans putin in aceasta perioada (daaa, m-am manifestat altfel) si unii ar zice ca deja stiu cum merg lucrrle. Dar acum, de 1 saptamana, de cand am revenit, plang la despartirea de mami. Dar vreau la gradi, e ok, nu am cerut sa stau acasa. Altii ar zice ca toti copilasii plang acum un pic, caci a fost vacanta, s-au obisnuit altfel, etc. etc.  Si asta o fi adevarat. Si poate parea o explicatie plauzibila. Eu stiu ca nu e tot.

Sa zicem ca ascultati dialogul asta – Eu cu Mine:

Dar de ce plang? Vreau acasa? Nu.

Vreau la gradi? Nu neaparat. Vreau… la gradi, cu mami? Daaaaaa, ar fi o varianta. Adica, as vrea la gradi, dar sa nu ma despart de mami.

Dar eu cred ca plansul asta o va face pe mami sa stea acolo? Nuuuuuuuu, nu cred asta. Poate chiar la inceput, cand eram mititica, credeam, speram. 

Dar cred ca daca plang mult mult muuuult se va schimba ceva? Nu tocmai, eu stiu acum clar ca mami ma lasa la gradi. Adica, o cunosc, o simt, stiu ca daca a ajuns pana acolo, ma va lasa la gradi si va pleca. Altfel, nu am fi venit deloc. Sunt zile cand mami e de acord sa stam acasa, chiar daca nu plang atat de tare, doar ii cer. Si atunci? De ce nu ii cer  asta de acasa? Caci nu vreau sa stam acasa!

Si atunci, de ca mai plang? Pentru ca imi vine. 

2. Cu fricile

La mine  a revenit tema fricii. “Mami, mi-e frica”… In discutiile de la culcare, de exemplu… Sau cand ceva nu-mi place la mami, ca  e iritata, ca e fara rabdare, ca tipa… Despre frici am povestit aici, intre 2-3 ani destule. [Dar nu “frici” din alea clasice, despre care psihologii vorbesc ca atare, adica au “o baza reala”. Sunt altele. Altii le zic angoase, caci nu au un fundament obiectiv (adica, nu am avut frici de intuneric, frici de caini…etc). Ci doar “angoase existentiale”J. ]

Ce se intampla …

De exemplu:

Pana la 1an si 2 luni - cat m-a alaptat, mama nu a folosit nici un parfum, nici un fard, nici un miros strain. Caci asa a vrut ea. Era o anume Mama.

Intre 1 an si 2 ani, mama nu prea a purtat rochii/ fuste, ca o chestie obisnuita… da, am vazut-o la mare, parca, dar am uitat-o…  deci, era o anume mama, in pantaloni: scurti, lungi, largi, subtiri, grosi, dar pantaloni. Si o anume Mama.

Pana dupa 2 ani mama avea mereu atarnat de ea un rucsac negru (si acum il mai are, de multe ori). Asa era ea o anume Mama.

Intre 2-3 ani am dormit cam 80% din nopti (si zile) cu mama. Adorm greu, dificil, mama era acolo… ma trezesc dupa 1-2 ore, mama vine acolo… mai pleaca, daca poate… si dimineata o gasesc acolo (caci la un moment dat renuntase sa faca drumuri intre cele 2 paturi). Era o anume Mama, care era mereu acolo pentru mine, cu o anume intonatie in voce, cand venea sa ma aline…

Pana la 2 ani, probabil, mama alinta si folosea diminutivele intr-un anume fel. Era vorbirea ei, de o anume Mama.

Si altele nenumarate.

3. Si cu plansul si cu fricile

Treptat, multe s-au schimbat. Nu mai este acea anume Mama, acum e alta; tot o anume mama, dar care are alt parfum, care foloseste farduri cateodata, schimba uneori rucsacul pe o geanta de oras; patutul nu mai e patut mereu, ca de multe ori este pat; baia e baie, nu mai e baita… etc. Si acum, recent, mama imi tot da de inteles ca ea doarme in camera ei, ca eu voi dormi in camera mea (dupa ce ma adoarme, daaaaaaa, sigur), ca ea vrea si cu tata. Immm, chestie greu de inteles.(Si asta e o decizie discutabila, dar e treaba ei, nu?)  Dar nu e doar atat. Simt ca mama asta e alta. E altfel, aceasta mama care pleaca mai mult, mai des, care miroase altfel, care vrea cu tata…  E ok, de multe ori e ok. Dar, cateodata, asta ma sperie.

Intelegeti ca mi-e frica? Nu mi-e frica de noapte, de intuneric, sa dorm singura, pur si simplu. Nu asta e frica mea. E frica de despartire de mama. Despartire- desprindere de mama. Simt ca mama se pre-schimba. Si eu nu stiu in ce directie o ia. De aceea, mi-e frica cand aceasta mama noua ma lasa la gradi… caci eu nu as vrea sa ma dezlipesc de mama mea anume. Mi-e frica cand tipa la mine, caci nu o recunosc exact…  Si tot asa.

*********************************************************************************

Astazi, la 16, m-am trezit din somnul de pranz, am chemat-o la mine… Mai voiam sa dorm, dar sa stea langa mine. A venit…  Am intrebat-o: “Unde pleci, ca te-ai dat pe fata cu ceva?” Nu o vazusem, o simtisem cu manuta pe obrazul ei. Da, a recunoscut, se daduse cu crema… era mai moale, mai fina. La 3 ani am invatat sa fac acest tip de rationament, caci am ajuns sa o cunosc pe mama: “Se da pe fata cu ceva, inseamna ca pleaca…”. Era corect, Grazi urma sa vina, mama se pregatea sa plece.

*********************************************************************************

Acest tip de “rationament” am tot invatat sa-l fac, intre 2 si 3 ani. Acum stiu sa exprim si verbal aceste conexiuni logice. Dar cumva, si la 2,3 luni simteam aceste lucruri, chiar daca nu stiam sa le exprim atat de bine.

Dom’le, adevarul este ca noi, copiii intre 2-3 ani, vedem groaznic si simtim monstruos (inchei citatul). Si chiar e adevarat! Si-atunci, ce sa facem cu toata aceasta simtire?