Despre frici, control si putere
Avem aproape 2 luni de cand a inceput spaima de gauri… gaura
de scurgere de la cada, de la chiuveta, alte locuri adanci si intunecoase (de
regula sunt nevizibile si intunecoase, daca sunt adanci). Nu e chiar mare
groaza, e mai mult o spaima. Am trecut prin mai multe etape, niciuna nu a ajuns
la vreun cutremur de genul: “Nu mai vreau sa fac baie!”. Nuu, dar pentru mine e
suficient. Aceasta mica spaima trebuie gestionata. A inceput cand am urmarit
scurgerea apei din cada. Da, multi copilasi se tem de acest moment: “Unde se
duce?” “As putea sa merg si eu acolo?” A stationat intr-o faza acuta cand periuta
de dinti a tatei a cazut in gaura de la chiuveta. A scos-o tata de acolo,
demontand chiuveta, mi-a aratat unde era, am inteles ceva, si totusi, de atunci
nu suport sa vad gaura aia, vreau sa stea sita nemiscata peste gaura chiuvetei.
Uneori se mai misca, si atunci ma agit
sa o punem la loc. In alt moment, intr-o sacosa plina plina mama a dorit sa vare
un fluier rosu de-al meu, am stiut ca daca-l lasa acolo, printre alte obiecte
cumparate, fluierul va disparea… si nu am acceptat.
In aceeasi etapa, ma simteam mult mai bine daca-i spuneam
mamei: “Sa nu pleci departe!”. Departe este ca si cum ai putea sa dispari… Ii
spuneam asa cand ma lasa la gradi, sau chiar la somn… nu vreau sa aud ca pleaca
departe.
Intr-o buna dimineata, ma jucam la capatul patului
matrimonial din dormitor… acolo este un sant (intre saltea si capatul de lemn),
tot un fel de gaura. Puteam sa cad inauntru? Nu aveam cum sa dispar, dar gaura aceea
nu mi-a placut. M-am dat jos, sugerandu-i mamei sa acoperim gaura cu pernele…
Iar mama s-a gandit astfel: “Uite, luam toate pernele astea,
facem aici (le-a pus pe jos, in dormitor) o maaaaaare gaura… E o fantana,
acestea sunt marginile.” Alla (papusica mea cu parul rosu) a fost invitata sa
se plimbe peste perne, pe marginea fantanii (a gaurii). M-am amuzat teribil, sa
o fac pe Alla sa cada in fantana/ gaura, sa o ridic de acolo, sa o invat ca “nu
pleci niciunde, uite poti sa iesi de acolo, te scot eu!” Mama participa la joc.
I-am cerut apoi sa ne plimbam amandoua pe marginea fantanii/ gaurii, ne-am
plimbat de-a busilea, ne tineam mai bine echilibrul, nu am cazut; ne-am plimbat
in picioare, am mai sarit in fanatana, am iesit… Am pus-o pe mama sa cada, sa
strige dupa ajutor, i-am dat o mana sa iasa… am intrat si eu, dar cel mai
adesea m-am plimbat pe margine si nu am disparut…
Mai cadem “in gaura” uneori, din patul meu: la trezire, dupa
somnul de pranz, ne jucam imbratisate in pat: e barcuta care se misca pe valuri
stanga-dreapta… si la un moment dat porneste furtuna, barca se misca tot mai
tare, vantul bate mai puternic si … Buf! S-a rasturnat barcuta (jos din pat, pe
pernele asezate strategic dinainte, pe podea). Imi place la nebunie, aici eu
decide cand porneste vantul, cand se rastoarna barca, dar intotdeauna sunt in
bratele mamei, si iesim la mal victorioase!
