miercuri, 31 octombrie 2012

Poveste cu Mos Ene si cei 3 Somni Inaripati: Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit


Inainte de somn

Era cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului. Mos Craciun si Mos Ene, ca doi prieteni vechi si buni ce erau, statusera de vorba toata ziua. Mosul cel Alb voia sa afle cat mai multe despre copilasii carora urma sa le duca darurile: cum dorm, daca dorm, cat dorm si alte d’astea. Asa ca, cei doi mosi prieteni aveau ce povesti. Asa au sporovait ei toata ziulica, band ceai si mancand turta dulce si uitand de vreme si de ceas… Pana cand, destul de tarziu in seara, era negru-intunecat afara, se aude-n geam:
“Cioc-Cioc Cioc-Cioc! Mos Ene, Mos Ene, ce faci? Ai uitat de noi? Lumea nu poate dormi!”
Ce se intamplase?
Mos Ene, luat cu vorba, uitase, in aceasta seara, ca e vremea de impartit praful de somn… Mosul iesi iute afara si le dadu Spiridusilor Somnului - Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit - saculetul cu praf de somn, sa porneasca la drum.
Si cei trei spiridusi ai Somnului au pornit pe la casele oamenilor.
Somn Linistit a intrat pe primul geam luminat care i se arata, de unde veneau zgomote si plansete. Un baietel racit, cu nas infundat si dureri in gat, incerca din rasputeri sa doarma, dar nu reusea… mamica lui statea langa el sa-l linisteasca, ba ii spunea o poveste, ba il tinea in brate, ba aprindea lumina, ba o stingea… nimic nu functiona, micutul era necajit si plangacios. Somn Linistit isi trecu palma usoara, cu o atingere de praf de Somn peste pleoapele baietelului si ale mamicii, si amandoi s-au asezat curand la somn linistit, in pace…
Somn Bun era la fereastra casei unei fetite tare zglobii, dar cu ochii rosii si suparata nevoie mare, caci ea nu gasea cu cale sa doarma, iar mama si tata o necajeau trimitand-o la culcare. Fetita era obosita, dar incerca din rasputeri sa se agate de marginile patului, sa nu stea linistita la locul ei.
“Nu vreau sa dorm! Nu vreau sa dorm!”
“Nu mi-e somn si nu vreau sa dorm!”
Si plangea, cu ochii rosii, de obosita ce era. Jucariile ei, pe podea, prin pat, erau speriate si obosite si ele, se gandeau cum or sa faca ele fata zilei de maine fara somn si fara odihna. “Haide sa ne culcam, maine nu o sa putem sa ne jucam, nu o sa avem energie si voiosie; nici nu crestem sanatosi, nici tu nu o sa te mai bucuri de noi!”, incercau ele sa o convinga pe micuta razvratita.
Somn Bun s-a hotarat sa o ajute nitelus, asa ca i-a atins pleoapele cu praful magic de somn; fetita cea zglobie zambi cu drag si se hotari sa puna capul pe perna… sa primeasca un somn bun. Astfel ca maine sa mai creasca un pic, sa fie mai mare si mai puternica, mai plina de sanatate si energie. “Dar nu vreau sa dorm muuult! Dorm doar un pic, un pic!” “Daaa, dormim doar atat cat trebuie”, au fost de acord toate jucariile.
Somn Usor se oprise si el la cateva strazi mai incolo. Doi fratiori, o fetita si un baietel se ciondaneau in camera lor. O bunica si-un bunic, o mamica si-un tatic se invarteau si ei, prin camerele lor, ba in pat, ba pe langa pat… toti cu ochii cat cepele de nesomn… baietelul se ascunsese sub plapumioara, incerca sa adoarma, surioara tragea de el:
“Haide, arata-mi si mie, cum se doarme?” Si iar il tragea, ba de nasuc, ba de urechiuse… “Cum se doarme, cum, cum? Eu nu stiu sa dorm singurica…”
“”Uite-asa, pui capul jos pe perna, inchizi ochisorii si gurita; lasi manutele si piciorusele sa se linisteasca… Haide, incearca! Si te gandesti la ceva frumos, frumos, la ce-ti place tie. Acum lasa-ma sa dorm, te rog, mi-e somn-somn…”.
Si fetita iar tragea de el, iar o striga ba pe mamica, ba pe tatic, ba pe bunica, ba pe bunic… Era o mare neliniste in casa…
“Haide, pune-te pe burtica, cum iti place tie… asaaaaa… acum lasa manutele linistite, lasa piciorusele nezbenguite, inchide gurita, fara vorbe si lasa-l pe Mos Ene sa te alinte…” o invata fratiorul ei.
In acel moment, Somn Linistit o mangaie pe fetita bland, pe pleoape, asa incat ea simti ca sunt grele-grele, pline de somn; manutele se asezara langa perna, si ea simti cat de usor si odihnitor poate fi sa te lasi purtat inspre somn…
Astfel, ziua de maine urmeaza sa fie mai linistita si mai usoara pentru toti copilasii care au adormit acum… si pentru parintii si bunicii lor… iar copiii se vor bucura de cat de puternici si plini de energie si sanatate sunt dupa un asa somn usor, somn bun si linistit!

marți, 30 octombrie 2012

Fata in oglinda


Noi la gradi avem un proiect de auto-cunoastere, ne jucam si cu Oglinda… ne privim, ne urmarim, cautam sa ne intelegem… etc.

Azi am discutat cu mami asa:
 “Azi, la gradi, am plans …”
“Ai plans? De ce?”
“Dupa mami…”
“OOoh, iubita mea… ai plans…”
[Nu am mai plans de mult timp la gradi, de aceea mama s-a cam surprins.]
“Eh, nu chiar am plans, ci doar asa, un pic, m-am necajit. Eram asa… si m-am uitat in oglinda, si am vazut fata aia… si Raluca m-a intrebat: <Ce e cu tine?>. Si eu i-am spus: <Vreau la mama>".

luni, 29 octombrie 2012

Acceptare, intelegere si presiuni sociale




Despre plans 

Era o vreme cand lumea isi imagina, vazandu-ma mereu vesela si "in forma", ca eu nu am momente proaste. Mama era intrebata: "Dar Mara mai plange cateodata?" Si, daaaaaa, Mara plangea de multe ori. Si pe vremea aceea - de pe la 1,6 luni e datata povestea- si pe vremea aceasta. Altii, apropiatii care ne cunosteau (tati, bunicii) ii spuneau mamei in vreo criza: "Vaaai, dar Mara este asa doar cu tine, nu face astfel cu mine/ cu noi!". O vreme, aceste chestiuni au fost tulburatoare pentru mama, caci se simtea confuza gandindu-se ca fetita ei "face crize" doar cu ea, ca tuturor celorlalti le arata o fata mereu "in toane bune"; ca poate este ceva in comportamentul ei gresit, care incurajeaza/ declanseaza aceste crize. In timp s-a obisnuit, iar dupa o vreme chiar a inteles. Aletha Solter ( vezi aici- http://www.awareparenting.com/solter.htm) si Otilia Mantelers (http://otilia-mantelers.urbankid.ro/ au facut-o sa inteleaga urmatorul lucru: copilul se descarca, de predilectie, cu cei foarte apropiati si cei care stiu sa ii accepte plansul si starile proaste. Daca este asa, e foarte bine. Daca se va descarca in casa, va fi mai liber si mai usurat afara. Nici tu nu te duci in parc sa-ti descarci frustrarile in fata necunoscutilor, si tu ai nevoie de un sot sau o prietena/un prieten ca sa defulezi... 
Prin atitudinea ei de acceptare, Mama m-a facut sa inteleg ca ea intelege. Cred ca au fost importante si toate micile detalii de atitudine, prin care ea a fost alaturi de mine, impotriva lumiiCa de exemplu:


Amenintarile strainilor
Ei: “Vaaaai, fetita mare, nu e voie sa plangi!”
Mama: “E maaare, Mara, e maaare, ea stie… ca si oamenii mari mai plang cateodata!” sau “ Aaaa, nu e nimic, imi povestea ceva, suntem mai suparate, asa...”
sau
Vecinul, pe scara: “Daca nu urci frumos scarile [imi bagam degetelele prin grilaje, mama insista sa urcam] vin cu foarfeca si… hat!” (el credea ca o ajuta pe mama, sa faca urcarea mai usoara).
Mama: “ Vaaaai, ce gluuuuma! Mara stie ca nenea glumeste!”
sau
O Doamna Bunica/ Bona in parc: “Vaaai, fetita mare (2 ani), cu scutec, ce rusineee, tu trebuie sa faci la olita!”
Mama: “Eh, Mara stie ca daca mamica ei o lasa, e ok asa!”

Tantrumuri pe strada
Intr-o vreme, mama era specialista in “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”.
Evident, cand eu refuzam, ma incapatanam, nu ne intelegeam... Trosc-pleosc, isi punea rucsacul/ bagajele jos si alegea o bordura- de predilectie- pe care ma invita sa stau alaturi de ea. Ma enerva un pic, caci aratandu-mi rabdare nu mai aveam de ce sa “trag inapoi” si nu aveam nici de cine sa trag, daca ea sta langa mine. Pana la urma, stateam alaturi de mama, ne luam la vorba, ajungeam in bratele ei. Uneori o impingeam, plangeam, urlam, refuzam. Dar, pana la urma, stateam. Mai venea cineva, ma intreba de ce plang (ba ca "nu e voie", ba ca "sunt fetita frumoasa si nu-mi sade bine" etc. etc.), mama ii explica linistita ca suntem obosite si flamande (vorbea la plural, NOI) (de obicei chiar asa e), ca ne odihnim… si atat. Mai gaseam o frunza, o ghinda, un betisor, si ne luam la vorba. Alta vorba.
Oamenii, daca vedeau ca mama nu da curs unor discutii despre "fetita ar trebui sa se opreasca din plans" ne lasau balta, sa ne rezolvam singure problemele. Ceea ce e normal si de dorit.

Ce simt eu in aceste chestiuni:
1. In acest fel, mama ma ajuta sa dezamorsez conflictul "strainii care ma cearta": cert e ca
binevoitorii se opreau din discutia nesolicitata, pe aceasta tema - de cele mai multe ori, discutii amenintatoare pentru mine.
2. Pe mine ma relaxa ca mama era de partea mea. Imi dadea confortul necesar, intr-o situatie de stres. Uneori am mai vrut ca ulterior sa mai aprofundam temele: despre nenea cu foarfeca, de exemplu… sa mai aud o data spunandu-mi-se de catre mama ca “era doar o gluma proasta”.
3. Pe termen lung, comportamentul si atitudinea ei m-au ajutat sa inteleg ca mama ma intelege. Si e singura care face acest lucru complet (in punctele esentiale, unele ii mai scapa si ei:)).

Unele dintre aceste probleme au disparut (nu mai am probleme cu scutecul, cu olita; am invatat sa-i ignoram mult mai usor pe cei care vor sa nu auda plansul meu etc etc.). Dar nu toate. Eu plang si acum, de multe ori, la despartirea de mama - cand pleaca ea, nu cand plec eu - chiar daca raman in casa cu tata. De ce? De cele mai multe ori, ca sa ma descarc de sentimentul neplacut al plecarii ei. Alteori, ca sa ma descarc de alte sentimente neplacute, mai vechi sau mai noi. Nu conteaza. Important este ca ea sa accepte plansul meu eliberator din acele momente, sa ma tina in brate si sa ma aline, sa-mi spuna ca ma intelege si ca se intoarce repede. Evident, nu dureaza mult, plansul meu. Si nu este realmente o trauma. Vad plecarea ei ca pe un bun motiv sa plang, sa descarc diverse. Aici, Otilia Mantelers si Aletha Solter au ajutat-o teribil pe mama, ceea ce m-a ajutat pe mine. Multumim!


joi, 25 octombrie 2012

Dialoguri intre Fiica si Mama


Din intelepciunile mele, cam la 2,9 luni

Cum sa le explici mamelor, astfel incat sa inteleaga... Unele din aceste “intelepciuni” J nu sunt decat preluari. Evident. Doar ca in anumite alte momente, Mami uita ce-a spus. Asa ca, atunci, eu i le reamintesc.

  1. Inainte de culcare; refuz sa ma pregatesc de somn. Dupa muuulte incercari:
"Mama: Maara, iar ne certam… Chiar vrei sa ne certam zilnic?
Eu: Nu.
Mama: Atunci cum facem, sa nu ne certam zilnic?
Eu: Ne ascultam una pe alta!”.

  1. Inainte de gustare, eu sunt foarte flamanda, mama grabita (sa plece din casa in 20 minute):
"Mama: Iubita, mancarea e gata, trebuie doar sa o incalzesc, ai rabdare…
Deja aratasem ca nu am rabdare. O strigam, o intrebam unde e mancarea, ca un papagal, in timp ce “molfaiam” in maini o plastilina.
Am lasat sa-mi scape un tipat de nervi: ascutit, puternic, dar scurt si frustrat.
Mama s-a speriat, a tresarit langa aragaz, s-a intors la mine:
Mama: Mara, ce e asta?!? Asta inseamna ca chiar nu mai ai nici un pic de rabdare?!?
Eu: Mai invat.
Mama: Ce inveti?- intreaba mama, uitand-se la plastilina - credea ca are legatura.
Eu: Sa am rabdare.
Mama: Iubita mea… tu stii ce ai spus?
Eu: Da.
Mama: Ce ai spus?
Eu: Ca invat sa am rabdare."

P.S. Voi o faceti? Adica, invatati constient sa aveti rabdare?

  1. Mami tipa ceva, nu foarte tare, dar deranjant.
Eu: “Mami, daca tipam nu ne auzim, trebuie sa spui <te rog frumos>”.

La 2 ani – ai mei- mama si-a lipit pe dulapul din bucatarie asa:
***  O inimioara verde cu: NU TE ENERVA! NU TIPA!
***  O steluta verde cu: TACI/ RESPIRA/ NUMARA/ PAUZA
Au ajutat-o?
Mmmdddaaaa, a mai tipat, s-a mai enervat,  dar eu am simtit ca a contat faptul ca le avea mereu sub ochi; si a invatat cu ele si datorita lor sa-si inghita primul impuls. Si, a invatat ca poate sa ceara PAUZA! Pentru ea insasi. Mai mult decat faptul ca ma linistea pe mine, aceasta declaratie : “Pauza!” era de natura sa o linisteasca pe ea insasi.

miercuri, 24 octombrie 2012

Jocuri terapeutice - despre putinta & ne-putinta


De defulare

Aceste jocuri au inceput cu multe luni in urma si acum variantele sunt mult imbogatite, dar baza porneste de aici:

Varianta despre Suparare, necaz

Eu: Esti suparata?
Mama: Nu, nu sunt suparata…
Eu: Ba esti suparata, plangi!
Mama: OOOOOOhohohooooo, sunt suparata ca nu am reusit azi-noapte sa dorm foarte bine si acum mi-e tare somn! [sau, in alte cazuri, ii e tare foame etc. etc.]
Eu: O managai. Haide, am eu grija de tine, o sa dormi/ mananci imediat, iti trece…”

Varianta despre Ne-putinta, ne-stiinta

Eu: Nu stii sa faci asta? [sa zicem ca mami vrea sa taie cu foarfeca, sa se pieptene etc. - ceva ce tocmai intentiona sa faca].
Mama: Immm…  Nu stiu, da, cred ca nu stiu…
Eu: Vrei sa te-nvat eu?
Mama: Daaaaaa! Cu ton rugator, ca o prostuta neajutorata.
Eu: Haide, te-nvat eu, nu mai fi suparata, nu mai plange, uite-asaaaaaa se face…”
Ce bine e sa te simti puternic, in forma!

Varianta despre Durere
Eu: Te doare burtica?/ Nu ti-e bine?
Mama: Daaaaaaaa, cred ca mi-e foame, ma doare burtica de foame..
Eu: Uite, iti dau o pastiluta/ un praf magic/ punem un plasture etc. si-ti trece. Gata, nu mai plange.”

Jocul de-a alinatul mamei ma ajuta teribil sa ma scutur de ceea ce m-a suparat/ frustrat/durut pe parcursul zilei. Acum il jucam cu dexteritate, repede-repede, in diverse combinatii, cu alte jocuri etc. Dar e important ca mama a stiut sa ajunga in acest punct, in care acum ii propun eu direct sa-l jucam si stiu exact ce vreau sa se-ntample-n joc. 

luni, 22 octombrie 2012

Frica de moarte...


Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri

Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata… “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu siguranta, Mare.
Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte. Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala” sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.
In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta etapa.
Ce traiesc eu? Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura, intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…
De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’ dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.
Ce vede Mami?
Mi-e frica de gauri, caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.
Mi-e urat de noapte & intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica…. Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul, apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea, aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).
Am o predispozitie - inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu: durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate, doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc.  Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e… batator la ochi, recunosc.
Au inceput intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.

Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare- de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii si etape de dezvoltare.
Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!


vineri, 19 octombrie 2012

Personaje de poveste


Joc de rol

Personajele de poveste sunt, pentru mine, nu doar fapturi miraculoase J ci, cu adevarat, prieteni la nevoie.
La nevoie…
La mare nevoie, un vant teribil se isca, si Dorothy e luata pe sus, fuga-fuguta, “Sa-l prinzi si pe Toto, Dorothy!”, mai apuca sa strige Mama… si uite asa, din parc te trezesti, in vijelia asta teribila, ca ajungi (aproape) acasa…
Cand toboganul sau burlanul din parc devin Scorbura Falnicului Stejar, prin care Alice se scurge direct catre casuta Iepurasului celui Alb, atunci si Mama-Iepuras care asteapta la baza scorburii si copilasii din parc devin fapturi mult mai agreabile mie… si eu mai agreabila lor J
Alice in Tara Minunilor este printre favoritele mele. Sa vezi! Tot asa, la nevoie, ma pot face mica sau mare, ca Alice, dupa nevoi! Stii, “Alice ba crestea, ba se pipernicea” si eu, la fel (nu pronunt corect “pipernicea”, dar stiu eu cum se face!) De exemplu, cand “ma pipernicesc” vreau in brate, mai am si un deget la supt in gura, nici nu mai stiu sa vorbesc bine, uneori… Si, in loc de lungi explicatii, e suficient sa spun “Mami, Alice se piperniceste!” si mama intelege. Ce? Ca am nevoie de ASTA.
Pe de alta parte, Dorothy are papuceii magici care o duc unde vrea ea… iar pe drumul lung pana la Vrajitorul din Oz gasesti tot ce-ti trebuie: ba cu minte, ba fara minte; ba cu inima, ba fara inima; ba cu curaj, ba fara curaj. Si daca ai la indemana si vreo bagheta magica, poti sa te servesti cu ce vrei:
“Mami, hai cu mine, nu pot sa ma spal singura, mi-e fricaaaaaaaa…”
“De ce ti-e frica?”
“De cutia din baie, eu nu am curaaaaaaj………” (spusa asa, pe un ton anume, mama stie imediat cine este “fara curaj”).
Sau
“Mara, nu ai inteles ce ti-am spus adineaori?
“………………………... “
“Mara, vrei sa repet?”
“………… Nu inteleg, ca eu nu am minte”.
Se dezumfla… mama nu prea are ce sa zica-faca… ca de, nu contrazici asemenea personaje, nu?
Evident ca e reciproca, mama se foloseste la fel, de toti prietenii mei, cand are nevoie de ei, si ei nu se supara.
Mai imi place tare sa imi citeasca povestile chiar ei insisi: astfel, Abott, magarusul meu din textil imi citeste – din poala mamei – Cantaretii din Bremen sau Dorothy cea mica imi povesteste ea, din carte, intamplarile drumului pana la Vrajitorul din Oz.
In rest, mai poti obtine cate un favor special daca esti Cenusareasa si ceri: “Mami, vreau sa spal pe jos!”. Pe Cenusareasa, mama nu o refuza, pe mine m-ar refuza, daca ea nu e pregatita pentru asta… Dar cand Cenusareasa a terminat cu dulapurile si vrea sa-si continue munca, mamei i se rupe sufletul sa strice frumusete de rol, asa ca aduce galeata si mopul!
Deja va imaginati restul… nu mai povestesc.
Mai imi plac tare tare Cartile Lucia Muntean; desi nu mi-au oferit personaje de zi cu zi, am invatat multe multe si cu mult mult drag stau cu ele. De la ele mi se trage un numarat teribil, foarte frecvent, a aproape orice:  boabe de struguri, felii de paine etc. "Daca mai vine una, cate sunt?", "Dar daca pleaca una?"
O singura poveste va mai spun, una de o frumusete trist-ciudata: Copacul cel Darnic. Cu ea am invatat diferenta intre Darnic si Harnic. Dar nu asta e idea. E un lucru acolo, pe care nu l-am inteles, i- am intrebat si pe mami si pe tati: “Dar daca Copacul il iubeste pe Baiat, Baiatul de ce vrea sa plece? Nu-i place unde este ACUM?” Cred ca oamenii mari nu stiu sa se bucure de ACUM, asta e. Mami si tati au fost cam incurcati, mi-au explicat ei ceva, dar eu tot nu pricep. “De ce nu-i place unde este ACUM?”

miercuri, 17 octombrie 2012

Jocuri terapeutice - despre neputinta si frica


Neputinta si frica sunt implicite starii mele de… copil. Situatiile zilnice nu fac decat sa le acutizeze.

Avem zile mai grele: de boala si nervi si stres. Evident, nervii si stresul sunt la ambele parti; raceala doar la mine. Ce inseamna zile grele? Ca exista o agresivitate subcutanata si uneori manifesta la amandoua. Ne certam, ridicam tonul, ne-am impins-tras in diverse situatii… da, ne pupacim, facem jocuri fizice ca sa ne conectam… si totusi, simt ca nu suntem conectate. Mama are un stres, e clar, atunci Eu am un stres. Noul meu stres devine stresul ei si uite-asa, se fac scurt-circuite, in care ne ardem amandoua.  Asa ca, zilele astea am rulat cam urmatorul program de “reparatii interne”:

Etapa 1. In acest context, unul dintre jocurile mele preferate a fost “la doctor”. Sigur, sunt racita si, chiar daca nu a fost cazul sa ajung la doctor, “doftoriceala” este implicita: siropele, pastilute, ceaiuri, aburi si celelate nazbatii… asa ca, o foaie alba de flipchart intinsa pe canapea aminteste perfect de ruloul alb de hartie de pe canapeaua medicilor… si acolo, zilele acestea s-au intins: ba mama, ba Alla, ba Alec, si chiar si eu. Cateva sedinte, la rand, sunt necesare, cam in doua ture pe zi/ dimineata si seara, ca acest proces sa fie “vindecator”. Asa, pot sa accept mai usor restul: aerosolii, nasul infundat, tusea etc etc.
Etapa 2. Cealalta parte, cu nervii, stresul si agresivitatea are o altfel de descarcare. Cautam ceva pe youtube, cu mama, si am zarit niste imagini ce m-au atras: niste masinute tamponate. Stii ca nimic nu e intamplator; asa ca, i-am cerut mamei sa vedem acel filmulet, renuntand la cantecelele vesele pe care le cautam. Este vorba despre niste masinute ce alearga pe sosea, una galbena s-a lovit de un stalp, s-a stricat, rotile nu mai functionau, nu se mai putea misca – si s-a trezit “blocata” astfel, incapabila sa se miste, chiar pe o cale ferata. Era ingrozita ca va veni trenul si o va distruge definitiv. Alte masinute au incercat sa o impinga, nu au reusit… au chemat politia si… totul s-a rezolvat cu happy end. Mama a completat povestea (caci era intr-o limba neinteleasa pentru noi), spunand ca politistul i-a dat masinutei galbene o amenda (pentru viteza) si interdictia de a mai conduce 2 saptamani. Well! Aceasta poveste fabuloasaJ, m-a ajutat sa transpun in joc toate temele de care aveam nevoie sa ma curat: o masinuta suferinda, care face ceva “ce nu e bine”, se loveste, sufera, se teme, dar scapa cu bine, si este certata/pedepsita de autoritate!
Am pus-o pe mama sa-mi arate filmuletul zilnic si separat, am pus-o sa-mi joace toate scenetele esentiale pentru mine:
“Cum plange masinuta galbena? Ce zice ea?” Si mama se vaieta…
Va dati seama? Este o faptura speriata, blocata intr-o situatie periculoasa, care nu poate scapa de acolo singura…
[Paranteza: Asta ne-a amintit de un prieten de-al nostru, A.- are 3 ani, acum -  care a spus, intr-o vizita de care nu prea avea chef: Intrebare: “Dar tu, A., nu vrei sa vorbesti nimic?” A: “Nu vorbesc, caci nu am benzina, si nu pot functiona...” A. iubeste masinutele! Si se identifica usor cu ele!]
“Si ce a facut autobuzul?” Si mama continua (blabla…. autobuzul a incercat salvarea, dar nu a reusit)
“Si ce a facut masinuta porto? Cum zice ea?” (Masinuta porto a chemat politistul in ajutor…)
“Si cum a certat-o politistul pe masinuta galbena? Cum spune polististul?” Si mama este foarte dura si autoritara…  rea!!! Asa cum este si cu mine, cateodata… O cearta si o amendeaza pe masinuta galbena ca rula cu o asemenea viteza…
Am deschis dulapiorul cu masinute, din camera mea, pe care nu l-am mai deschis – nu le-am folosit - de luni de zile!
Si au rulat masinutele pe holul nostru! Si am putut eu sa fiu politistul, sa o cert pe mama… si am putut chiar sa conduc masinuta galbena- cand am vrut eu - sa o dau de pereti si parapet… sa o vad cum sufera, se loveste, e blocata, e certata si mie sa nu-mi pese – NU ERAM EU! Sa pot sa arunc, sa traznesc, sa fiu violenta, fara sa-mi pese, fara sa fiu certata – NU ERAM EU!
Am nevoie sa fiu violenta? Da, am nevoie sa-mi descarc si eu violenta; stresul meu si agresivitatea mea se cer scoase afara… intr-adevar, nu am mai plans bine-tamaduitor de cateva zile si poate e nevoie.
Si-n toate aceste zile, crede-ma, imi face nespus de bine sa o vad pe mama: plangand, tanguindu-se de ceva, cersind mila, ajutor, speriata, necajita, la mila sau la puterea mea… chiar daca doar se vaieta dupa un pufulete din punga mea. (Daaaaaa, mai mananc si pufuleti, mama a ajuns la concluzia ca sunt comestibili!)
Etapa 3. In aceasta etapa am nevoie de jocul reparator-miraculos. Vindecarea miraculoasa vine de la bagheta magica a Zanei celei Bune, nasa Cenusaresei… cand sunt Cenusareasa, amarata si singura – pot sa iau in brate acest rol cu voiosie (chiar am spalat azi dulapurile si am solicitat galeata pentru un spalat pe jos!) deoarece stiu ca este acolo o Zana care va face ca toate neajunsurile sa dispara: vede doar harnicia, frumusetea si generozitatea mea, le pretuieste pe acestea si mi le recompenseaza, cu varf si indesat! Nimic din ceea ce eu, Cenusareasa, sunt si fac, nu e deranjant pentru Ea! 
Pentru mine, o poveste de neputinta si frica - a zilelor grele, stresate, cu certuri si reprosuri - se transforma intr-una de apreciere si recunostinta, in cel mai simplu mod!

Aceasta poveste are si o dedicatie: cu drag, Mihaelei Bar, o Mamica-Zana!

marți, 16 octombrie 2012

Poveste cu Soarele si Luna


Despre jocuri, imparteli si “fiecare, pe rand”

Demult, demult, intr-o vreme de care nimeni nu-si aminteste foarte bine, Soarele si Luna erau prieteni buni, nedespartiti, stateau mereu impreuna, se jucau si povesteau, cu mare bucurie. Intr-o buna zi, cum stateau ei asa, la povesti, nu stiu ce le veni, ca-ncepura:
Luna: “Eu sunt mai frumoasa, eu am lumina alba si stralucitoare…”
Soarele: “Ba eu sunt mai frumos, eu am lumina galbena si puternica…”
Luna: “Ba eu stralucesc mai tare, uite ce rotunda sunt, daca vreau eu…”
Soarele: “Ba eu sunt si mai rotund si stralucesc atat de tare ca nu te poti uita la mine.”
Luna: “Ba eu, luminez puternic puternic.”
Soarele: “Ba eu, luminez in toate cotloanele.”
Luna: “Ba eu…”
Soarele: “Ba eu…”
Luna: “Ba eu!”
Soarele: “Ba eu!”
Si au tinut-o asa, ore in sir, de-au facut o galagie teribila, nimeni nu se mai auzea si nu se putea odihni linistit: nici stelele, nici copacii, nici norii si pasarelele, nici raurile si florile…
Si-atunci, Zana cea Buna si Inteleapta, s-a saturat de galagia lor, a venit si le-a spus:
“Gata! Gata cu galagia asta! Nu se poate sa va certati asa, la nesfarsit… V-am ascultat, si m-am gandit astfel: Unul dintre voi va veni sa lumineze Ziua, celalalt va veni sa lumineze Noaptea! E bine asa?”
“Daaaaa!” Au raspuns cei doi, intr-un cuvant. Si-astfel s-au multumit, s-au impacat si au fost din nou, cei mai buni prieteni. De-atunci, fiecare are momentul lui, cand lumineaza cel mai puternic si este cel mai stralucitor si mai maret… si se bucura de asta. Cateodata, cand sunt de acord amandoi, Luna vine in vizita la Soare, ziua spre-nserat, si stau amandoi la povesti, sus pe Cer. De pe Pamant se vad amandoi, dar Soarele lumineaza cel mai puternic; pana vine noaptea si Soarele o lasa de tot pe Luna in locul lui, pe Cer.

Nu stiu de unde a scornit mami povestea asta, dar e tare haioasa, mai ales ca poti sa gasesti langa tine mereu, cate un Soare si cate o Luna. Uite, Mami e Luna, si Tati e Soarele, iar eu sunt Zana cea Buna si Inteleapta… Suuuper! In felul acesta, pot sa fac pace intre ei, eu sunt cea cu bagheta magica, din nou. Ma amuza, cateodata, sa-i las sa faca un vacarm teribil, imi acopar urechile, si-i pun la cearta… si ei asteapta cu nerabdare sa soseasca Zana cea Buna.

luni, 15 octombrie 2012

Spaima de gauri, spaima de disparitie


Despre frici, control si putere

Avem aproape 2 luni de cand a inceput spaima de gauri… gaura de scurgere de la cada, de la chiuveta, alte locuri adanci si intunecoase (de regula sunt nevizibile si intunecoase, daca sunt adanci). Nu e chiar mare groaza, e mai mult o spaima. Am trecut prin mai multe etape, niciuna nu a ajuns la vreun cutremur de genul: “Nu mai vreau sa fac baie!”. Nuu, dar pentru mine e suficient. Aceasta mica spaima trebuie gestionata. A inceput cand am urmarit scurgerea apei din cada. Da, multi copilasi se tem de acest moment: “Unde se duce?” “As putea sa merg si eu acolo?” A stationat intr-o faza acuta cand periuta de dinti a tatei a cazut in gaura de la chiuveta. A scos-o tata de acolo, demontand chiuveta, mi-a aratat unde era, am inteles ceva, si totusi, de atunci nu suport sa vad gaura aia, vreau sa stea sita nemiscata peste gaura chiuvetei.  Uneori se mai misca, si atunci ma agit sa o punem la loc. In alt moment, intr-o sacosa plina plina mama a dorit sa vare un fluier rosu de-al meu, am stiut ca daca-l lasa acolo, printre alte obiecte cumparate, fluierul va disparea… si nu am acceptat.
In aceeasi etapa, ma simteam mult mai bine daca-i spuneam mamei: “Sa nu pleci departe!”. Departe este ca si cum ai putea sa dispari… Ii spuneam asa cand ma lasa la gradi, sau chiar la somn… nu vreau sa aud ca pleaca departe.
Intr-o buna dimineata, ma jucam la capatul patului matrimonial din dormitor… acolo este un sant (intre saltea si capatul de lemn), tot un fel de gaura. Puteam sa cad inauntru? Nu aveam cum sa dispar, dar gaura aceea nu mi-a placut. M-am dat jos, sugerandu-i mamei sa acoperim gaura cu pernele…
Iar mama s-a gandit astfel: “Uite, luam toate pernele astea, facem aici (le-a pus pe jos, in dormitor) o maaaaaare gaura… E o fantana, acestea sunt marginile.” Alla (papusica mea cu parul rosu) a fost invitata sa se plimbe peste perne, pe marginea fantanii (a gaurii). M-am amuzat teribil, sa o fac pe Alla sa cada in fantana/ gaura, sa o ridic de acolo, sa o invat ca “nu pleci niciunde, uite poti sa iesi de acolo, te scot eu!” Mama participa la joc. I-am cerut apoi sa ne plimbam amandoua pe marginea fantanii/ gaurii, ne-am plimbat de-a busilea, ne tineam mai bine echilibrul, nu am cazut; ne-am plimbat in picioare, am mai sarit in fanatana, am iesit… Am pus-o pe mama sa cada, sa strige dupa ajutor, i-am dat o mana sa iasa… am intrat si eu, dar cel mai adesea m-am plimbat pe margine si nu am disparut…
Mai cadem “in gaura” uneori, din patul meu: la trezire, dupa somnul de pranz, ne jucam imbratisate in pat: e barcuta care se misca pe valuri stanga-dreapta… si la un moment dat porneste furtuna, barca se misca tot mai tare, vantul bate mai puternic si … Buf! S-a rasturnat barcuta (jos din pat, pe pernele asezate strategic dinainte, pe podea). Imi place la nebunie, aici eu decide cand porneste vantul, cand se rastoarna barca, dar intotdeauna sunt in bratele mamei, si iesim la mal victorioase!

vineri, 12 octombrie 2012

Jocuri terapeutice - despre putere, control


Exersare de rol

Sunt deja saptamani de cand unul dintre jocurile mele preferate – practicat cel putin 1 data/ zi, in diferite formate - este: Cineva ma striga si eu nu raspund… Immm, pare greu de inteles ce fel de joc e asta, de ce o fi important, sau de ce o fi amuzant. Jocul a luat cateva forme, pe parcursul acestor 3-4 saptamani, dar sunt variatiuni ale aceleiasi teme.
Cam cum suna:
Eu: “Mami, spune-i lui Bibi sa ma strige/ sa o strige pe Scufi/ pe Claudia… (identitatile mele variaza in functie de nevoile de moment J/ de jocul de rol pe care il interpretez, etc.”
Mama [alias Bibi]: “Mara/ Scufita Rosie/Claudia…?”
Eu: “…………………………………………………………………………………………………….”
Mama/Bibi: “Immm, cred ca nu ma aude. Maaaaaaaraaaaaa…? Oare de ce nu ma aude? Maraaaa???”
Aici, rolul meu este ca prin gestica si mimica sa-i sugerez mamei cam care ar fi raspunsul:
ü  Fie fac o fata bosumflata si Mama/Bibi intelege: “O fi suparata?”
ü  Fie fac o fata dezinteresata/ ex: uitandu-ma in directia cealalta, si Mama/Bibi intelege: “Oare nu aude, sau nu vrea sa raspunda?”
ü  Fie fac o fata ganditoare-visatoare si Mama/Bibi intelege: “Oare a cazut pe ganduri? La ce s-o fi gandind?”
ü  Fie fac o fata concentrata, aratand preocupata de ceva si Mama/Bibi intelege: “Aaa, parca lucreaza ceva si e atat de concentrata…”
Apoi, discutia continua astfel incat eu sa am ocazia sa raspund lucruri de genul:
Eu: “Cand lucrez, sunt concentrata, nu pot sa iti raspund…”; sau sa nu raspund nimic, pentru a confirma ca nu aud, am cazut pe ganduri sau NU VREAU sa raspund.
De unde s-a pornit acest joc? Cand mama a “implementat” mai serios Pauza, in relatiile dintre noi, la inceput nu am vrut sa tin cont de aceasta noua idee a mamei, astfel ca la un moment dat, ea mi-a trantit cateva replici cam asa: “Mara, daca ma uit in ochii tai si nu raspund nimic, inseamna ca te-am auzit, nu?!? Inseamna ca nu vreau sa raspund!” [e adevarat, imi raspunsese de cateva ori mai inainte]. Sau: “Mara, sunt langa tine, te-am auzit foarte bine, dar vreau sa vorbesc la telefon, in acest moment” [da, ma anuntase dinainte ca va face asta].
Eh, acum ati inteles… Cand am descoperit ca pot sa-l ignor pe Bibi a la long - ca eu decid, ca eu sunt cea puternica - mi-am luat revansa. Chiar aveam nevoie, mama ma frustrase. E drept ca nimanui nu i s-a parut haios acest joc al meu: nici mamei, a carei sarcina era de a repeta ca un papagal, uneori kilometri intregi:”Maraaa, Maraaaaa, oare ma aude??”; nici tatei, la volan; nici taximetristilor care au mai avut ocazia, in aceasta perioada, sa faca parte din public...
Intre timp, jocul a evoluat caci eu am invatat expresii noi: “a cadea pe ganduri”; “e concentrat la munca” etc. si am exersat mai multe teme in acelasi joc. Mamei i se pare amuzanta partea aceasta, cand invatatul unui lucru nou, a unei expresii noi se traduce in astfel de practici repetitive… E ca la 1,6 ani - cand am invatat cuvantul “cap” am exersat cuvantul in toate ocaziile: ii pipaiam pe oameni pe cap, bagam masinile cu capul in nisip, puneam diverse papusilor pe cap, introduceam altele cu capul in cana de apa… cam asa s-a prins mama si atunci… <ahaaaaaaa, astea sunt toate cu “capul”!>

miercuri, 10 octombrie 2012

Fara somn - epopee de 3 zile



Despre plans si acceptare

Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in urma  - chiar cu zile in urma – mamei, aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila. Sau, oricum altcumva decat acceptabila.
Epopeea a inceput o data cu raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.

Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca! Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.
Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele 30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata si…  A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura, e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage sufletul deoparte.
Apoi imi spune asa:
“Iubita, tu plangi ca sa te linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm, sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam, printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult  - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii. 
Mi-a facut bine sa vad ca Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am apreciat onestitatea ei.
Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica. Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!” si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:
Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele goale am sa racesc…”
Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”
Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod obisnuit.
Am apreciat ca, in sfarsit, a inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere facand si eu ceva in schimb.
Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa 8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.
Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.

luni, 8 octombrie 2012

Vrei sa zicem ca


Din Seria Despre preventie si tratament :)

De vreo 2 luni am o noua formula magica: "Ziceam ca...", "Mami, vrei sa zicem ca...?"

Intr-o seara, ma pregateam sa dorm cu tati, ceea ce nu-mi era foarte confortabil atunci (da, m-am obisnuit tare cu mami, da)... dar voiam si sa fiu cu tati... asa ca i-am spus, cand ne pregateam sa stingem becul: "Tati, vrei sa zicem ca acum tu esti mami si o sa dormim linistite impreuna? " Tata a cam ramas fara cuvinte. L-a marcat intelepciunea modului de a pune problema si a-mi rezolva conflictul intern; si a realizat ca fetita lui a crescut maaaare, au inceput jocurile cu "Ziceam ca..."

Asa ca, mama - care repede invata tot ce e nou - imi trage clapa uneori.
Exemplu:
"Mami, hai sa mergem in parcul Dacia, acum..."
"Hei, parcul Dacia e in Baia Mare, nu in Cluj... noi suntem in Cluj, acum".
"Dar vreau sa mergem in parcul Daciaaa..."
"Ok. Vrei sa zicem ca mergem in parcul Dacia si sa mergem in Babes?"

E pe limba mea. Asa, daaaa, inteleg. Vreau sa zicem ca...


Sa previi criza= sa intelegi




Din Seria Despre preventie si tratament:)

Seara. Nu vreau sa plec acasa, din parc. Mama mi-a strigat chemarea si a pornit-o pe alee, eu atarn inca, de tobogan. E-n capatul aleii, ma asteapta. Eu aman, ea ma priveste, eu aman… ea intelege complet: ca e inutil sa repete, sa mai strige, ca am inteles perfect, ca sunt obosita – dupa o zi fara somn de pranz- , ca e o stare de plans si cearta in mine, gata de iesire… si ma asteapta, doar. Am pornit, in 4 labe, de-a busilea. Nu zice nimic, porneste si ea, incetisor catre casa, vecinele din parc se uita la mine, se uita la ea, poate se-ntreaba ce va urma… Mama merge incetisor, ca sa o pot ajunge, ma intampina:
“Ia, te uita, cine-a venit! Avem un melc… Melc, melc, codobelc, scoate coarne…” si-mi canta tot cantecelul.
Apoi, mergand tot incetisor, ca sa o pot urma de-a busilea:
Mama: “Bibi – Bibi al meu e e la ea in brate – ai vazut ce-avem aici?
Bibi (cica): “Nu am vazut, dar eu vreau sa vina Mara… Unde e  Mara?”
Mama: “Bibi, draga, Mara nu cred ca vine cu noi, dar avem in schimb un melc tare dragalas… Ia te uitaaaa!”
Si o tine tot asa, in discutii cu Bibi, cantat cu melcul, inaintat incetisor, pana ma dor genunchii si vreau si eu sa fac parte din sceneta lor… Nu dureaza mult. De data aceasta, mama a ales sa fie inteleapta. Si eu, la fel, am inceput sa ne cunoastem si am stiut ca alegerea ei a insemnat ca nu vrea cearta si-mi intelege starea.

Jocul de’a “Ba NU! Ba DA!”


Din Seria Despre preventie si tratament:)

"Ba NU! Ba Da!" - Deja, dupa 2,6 ani devine unul dintre "jocurile" preferate intre noi, copiii. Evident, ne place sa-l facem si cu adultii, daca cineva isi pune mintea cu noi. Stiu, toate cartile de parenting ii invata pe parinti sa nu cumva sa intre in acest joc de-a “cine e mai puternic, stai ca-ti arat eu!”; si cartile au dreptate, jocul are un potential de razboi foarte puternic.
Mama il strica teribil, si pare ca chiar ii place sa-l strice in acest fel. 
[In ultima vreme pare ca mamei ii place si sa strice limba romana: o amuza cacofoniile si refuza sa schimbe stilul de scriere dupa noile norme ale Academiei, si mai are cateva toane, cum ar fi virgula inainte de <<si>> Nuuu, Mama, nu se face in limba romana!]

Mama: “Acum mergem sa spalam dintii!”   Eu: “Ba NU!”
Mama “Ba Daaaa!”- aparent serioasa, ca si cum chiar va avea loc acest dialog.      Eu: “Ba NU!”
Mama: “Ba NU!”
Eu: “Ba DAAA! BA NUUUU! Mami, tu spui Ba DAaA, te-ai incurcat!”
Mama: “Bine, bine, BA DA! BA Da! BA NU! Ba Nuuu...”
O da in incurcatura, trebuie sa o corectez mereu, caci ea spune tot ca mine, si ma enerveaza, dar ma amuza… 
Am uitat ca trebuia sa ne spalam dintii. Acesta nu era un joc despre “Sa vedeti cat de repede se rezolva spalatul dintilor cu un joc destept”. Nuuuu.
Era un joc despre “cum se poate preintampina o criza, daca aveti inspiratie (si noroc)”. Mama face la fel si cand eu ma "joc" cu vreun copil in acest fel (oare fetelor le place mai mult acest joc? mamei i se pare ca il joc mai frecvent cu fetele… am sa urmaresc si eu)… ne bulverseaza, e enervanta, ma rog, e adevarat ca uitam sa ne certam noi doua, ne directionam energiile catre mama.

Cat despre dinti, o luam mai incolo, de la capat, cu o noua gura de aer. Si totusi, asta nu era despre preventia cariilor.






sâmbătă, 6 octombrie 2012

Primele zile de gradi

Ziua 3 de gradi
5 mai 2012


Cam asa simteam... Nu se vede? Uita-te la ochii mei, daaa, privirea... Nu, nu am plans mult, deloc mult, pentru cine ar vrea sa creada ca acesta este indicatorul de "bunastare" ii spun ca se inseala. Dar eram un pic... alienata.

Dupa Gradi, Joc de rol... Broken Cookie sau de'a Defularea



Ziua Mea

Am 2,8 ani. Si multe zile pline.

Mami ma ia de la gradi la 12,30, dupa masa de pranz; mergem in curtea gradinitei sa ne mai jucam un pic, asa ca de obicei. Incep un joc in care o invit:
“Haide aici, in casuta asta e magazinul meu, vreau niste struguri in punga mea”. O poftesc inauntru, apoi ” Nu inchide usa asa…”
“Bine, o inchizi tu” 
“Nuuu, nu vreau sa o inchid eu” 
“Bineeee"
“Uite, tu esti vanzatoarea, ai te rog, niste struguri?”
“Da, sigur, pofiti!”
” Nu din aia, din ceilalti mai inchisi”
“Ahaaa..” – zice mama...
“Dar nu sunt acolo, sunt dincolo, pe raft. Si nu-i pune asa, ci asaa…”
“Bine, arata-mi cum sa-i pun” zice mama care deja se prinsese ca jocul nu va fi foarte vesel. Eu cred ca stiam asta de la inceput, desi nu foarte constient.
“Uite, mananca si tu struguri de aici” si-i intind mamei causul palmelor. Ea mananca. “Dar nu asa, ci asa”, “Ok”, “Nu asa, ci din palma, nu de pe degetele”… si jocul continua cu variatiuni pe aceeasi tema… am apreciat ca mama nu a clacat, refuzand sa mai participe la un joc care parea sa nu ne fericeasca pe niciuna.
La inceputuri, cu luni in urma, asa facea: refuza sa continue jocul. Acum, continua cat de calma poate ea. S-a incheiat jocul, evident cu o oarecare frustrare din partea mea, mi s-a dat un timing de respectat, la 13 si ceva trebuie sa plecam, am ajuns la ultimele 2 minute, apoi 1 minut… gata, hai sa plecam. De aici, am iesit cu imbufnare pe poarta, cu mama deja presand catre masina, cu pusul grabit in scaun, suparare la coborare ca plasa mea nu statea cum trebuia si urlat in casa, la intrare, pe hol, in timp ce mama se spala pe maini [eu refuzasem, sigur]. Aveam deja alte motive suplimentare sa urlu, sa ma enervez? Nuuuuuuu, oricum, nimic nu fusese bine, din ceea ce facuse mama de la bun inceput. Desi, o asteptasem foarte vesela, la gradi, cantam, dansam, totul a fost ok, dimineata ne despartisem foarte bine… si atunci, ce s-a intamplat?
Sa mergem mai departe ...
Cum defulez prin joc de rol
Deja in casa. Mama o gaseste pe Alla [da, prietena mea cu parul rosu, de ata] trantita pe jos, in sufragerie, cu fata la covor. O ridica, o ia in brate, o mangaie, o alina: “Vaai, Alla, saracuta de tine. Ce s-a-ntamplat? Ai cazut? Ai cazut din leagan sau ai vrut sa faci gimnastica? Ce s-a-ntamplat?”
Eu: “Vaaaaaai, Alla, draga de tine, ce s-a-ntamplat?” Sa o alin, o mangai… “S-a lovit la cap! Da-mi-o mie!” O iau in brate, o alint. “Sa te dau cu o crema, speciala, buna-buna, o sa-ti treaca!” Si asa fac. Mama ma lasa sa ma ocup de Alla. Cand s-a linistit, i-o dau din nou, mamei in brate. Mama: “Bine, acum am sa te pun aici, in leagan, sa stai linistita”. Si apoi, mama se indeparteaza 5 pasi. Timp in caaareee…. Buuuuf! Alla cade din nou [aruncata de mine], cu fata la podea. O strig pe mama: “A cazut Alla!” 
Mama revine. Scena anterioara se repeta identic, o alin, o fac sa nu mai planga, mama o asaza in leagan. Apoi se-ntoarce cu spatele, si ma aude: “Uite, scriu aici pe foaie asa: Alla e suparata ca s-a lovit la cap; Mara e vesela; Radu e suparat; Bogdan e veseeel? Nuuuu, nu este. Patelina e vesela? Nuuu, nu e…” Si alti cativa colegi de gradi. Pare ca nici unul nu e vesel. “Immm”, simt eu ca se gandeste mama, "ce-o fi la gradi"?
Alla iarasi: Buuf! Se repeta totul. De 6 ori. Singurele diferente constau in: modul in care eu o alin si o tratez pe Alla: au aparut in poveste educatoarele mele de la gradi, asistenta care ne-a controlat azi si mi-a luat exudatul din gat [asa ca i-am luat si eu Allei], am tratat-o si cu solutie magica si i-am luat si caca intr-o cutiuta [cum a facut ieri mami cu mine] si l-am pus la frigider [la propriu! mami mi-a deschis usa frigiderului]. Dupa a 6-a cazatura i-am promis Allei ca o duc la culcare. Am mers in camera mea.  Mama: “Cine merge la olita?” “Alla! Si eu stau langa ea. Si am sa-ti citesc ceva, pana tu stai acolo sa faci un cacu.” Mama ne-a lasat impreuna, i-am spus Allei o poezioara… intr-un final, mama a grabit un pic povestea,  isi cam pierdea rabdarea, oricum, Alla nu a facut nimic la olita. Voiam teribil sa aman somnul, astfel ca mama a fost nevoita sa spuna: “Gata, acum nu mai avem nici un motiv sa nu ne culcam”. Si atunci, a inceput plansul, caruia i-am dat drumul. Nervos, urlat, sfasietor, tipat, plans tareeee. M-am racorit, m-am eliberat si am trecut linistita la cititul povestii si la somn.
Pe mine, povestea asta m-a ajutat teribil sa trec din nou, in modul meu propriu si controlat de mine, prin toata aceasta zi, in care eu m-am dus la gradi nu foarte vesela, am fost primita de asistenta cu un exudat, copiii nu erau foarte vioi nici ei, m-am lovit in curte la joaca etc. etc. etc. Stiu ca mama a avut la un moment dat tendinta sa opreasca jocul, sa o aseze pe Alla “defintiv” in leaganul acela si sa plecam la somnul de pranz. Ma bucur ca nu a facut-o.
           ……………………………………………………………………………………………………
Dupa somn, ne-am reintors in sufragerie si Alla <<a mai cazut>> de 2 ori din leagan. Am inchis jocul cand am simtit ca m-am curatat de toate reziduurile unei zile mai grele. Desi, apparent, cei din afara ar fi zis ca a fost o zi draguta, fetita s-a dus la gradi ok, nu  plans, a iesit de acolo vesela… si atunci, ce zi grea am avut?

Ziua Ta
Sa zicem ca Tu, mami, te-ai trezit de dimineata. Bine-dispusa, desi nu prea in chef de munca. Chiar ti-a trecut prin minte sa te duci mai intai la o cafea cu o prietena buna… si abia apoi sa incepi munca. Dar un telefon te-a convins ca nu e posibil, TREBUIE sa te duci la munca. Asa ai facut. Acolo, 2 colege cam imbufnate, una ca fiica-sa nu luase bacul, cealalta ca nu dormise bine azi-noapte; ai aflat ca altul tocmai a primit un preaviz si ca alti doi colegi sunt in concedii de boala. Seful nu e in toane bune si tocmai a bruftuluit-o pe colega ta cea mai apropiata, care este pentru tine si un model professional, in toate cele. Te intrebi cum o arata evaluarea ta, daca ea a fost astfel mustruluita??!!? Oricum, incepuse ca o zi draguta, dar prin birou plutea o stare de lancezeala, daca nu chiar proasta dispozitie. Ai avut si tu discutia cu seful, nu a fost rau, doar ca ti-a inrosit un pic raportul “asta nu se face asa”, “cealalta trebuie schimbata acolo”, nimic foarte grav, doar asa, cat sa mai ai de lucru vreo 2 zile in plus.  Si te intrebi ce-o fi cu cei doi colegi bolnavi, si oare cum sa o alini pe colega a carei fiica nu si-a luat bacul? Asa ca, la final de program, cand ti s-a sugerat ca ar fi mai bine sa nu mai porti rosu la birou, caci compania prefera culorile mai sobre – “din respect pentru client, nu de alta… si, oricum, ce te-a apucat, caci pana acum ai fost mereu in [apreciatele] gri, negru, crem, alb?”- deci, la final de program, ai simtit ca ai avut o zi proasta la munca. Si atunci, cand ai ajuns acasa si sotul te-a intrebat? “Cum a fost azi la birou?” ai explodat: “Ca naiba, cum sa fie? Dar, ce-ti veni, ca nu ma intrebi niciodata cum ma simt, a fost o zi normala… dar TU: ai cumparat vasul nou de WC despre care tot vorbesti de 1 luna? Si sa stii ca frana de la masina scartaie si acum, ai fost degeaba cu ea in service saptamana trecuta. Nu, nu am chef sa mananc si spune-i te rog, maica-tii sa nu ma mai sune cand sunt la birou, stie ca sunt mereu in discutii cu clientii si nu pot vorbi.” Te-ai gandit ca o discutie telefonica cu prietena ta cea mai buna ti-ar prinde bine, asa ca ai sunat-o. Doar ca ea tocmai ti-a povestit cu tristete cum casnicia ei se duce de rapa. Si atunci, cand sotul tau, surprins de starea ta, iti atrage atentia sa nu mai tipi, ca te aude suficient de bine si nici nu-ti sta bine nervoasa, te apuca plansul, gandind: “Acum am fost uracioasa cu el degeaba; oricum, ma mai iubeste cu adevarat?”.
……………………………………………………………………………………………….......
Eh, si eu la gradi intalnesc diversi oameni, copii, situatii, fiecare cu problemele lui: unul plange, altul tipa, altul musca, doi sunt certati, educatoarea e mai “moale”azi... Chiar daca pe mine “seful” nu m-a certat, adun si eu, din mediu, exact ca si tine, frustrari, pe care apoi incerc sa le descarc cum pot. Cel mai bun paratraznet: mama. Caci nu-mi permit nici eu, ca si tine, sa ma revars asupra strainilor, ci asupra celor mai apropiati si iubiti, care ma pot intelege si alina. Si, dupa ce revars si atac si ma cert, simt nevoia sa fiu luata in brate si sa mi se aratae iubire, sa fiu mangaiata. Uneori, simt nevoia sa plang amarnic, atunci.  Iar daca asta nu se intampla imediat sau, in schimb, sunt certata ca “nimic nu mi-e bine” , tot plang; plang, plang, plang, ca sa ma scutur de toate.
Nu trebuie sa se termine intotdeauna cu plansete. Uneori e foarte ok ca pot sa o cert pe mama, sa o invat ce si cum sa faca, sa o mai mustruluiesc un pic, si asta e tot, suficient sa ma descarc.

joi, 4 octombrie 2012

Statuile si Semaforul - Cum ajungi la tinta cel mai rapid posibil



Despre detensionare, putere, incredere si timp relaxat

Varianta 1
Cea care ajunge prima in varful scarilor are puterea sa se transforme in statuie, si o poate face si pe cealalta statuie.
Ajung in capul scarilor si inlemnesc intr-o pozitie caraghioasa: indoita, scalambaiata, iar mama, pe trepte, mai jos, e obligata sa inlemneasca si ea. In general, eu sunt prima, evident. Ajung in capul scarilor si strig: “Statuie!”, iar mama intepeneste. Apoi, mama se straduieste sa ma depaseasca ca sa ajunga ea in varful treptelor, sa ma prefaca in statuie. 

Jocul e mai vechi. Acum luni de zile doar eu castigam competitia "cine ajunge prima pe treptele de sus". Azi, spre exemplu, am lasat-o si pe mama sa fie prima, sa aiba ocazia de a ma inlemni. Si apoi, i-am cerut "Ma lasi pe mine sa ajung?". Daaaa, asta e fain la mami, cu ea pot de cele mai multe ori sa castig eu.
Cat de important este pentru noi, copiii, sa castigam aceste mici competitii explica altii, in cartile lor... spre exemplu, playful parenting :) (PP). Eu doar le confirm spusele.


Varianta 2
Cea care este prima are dreptul sa modifice culoarea semaforului: “Mergem, mergem, mergem… e rosu! Stai!” Intepenim amandoua. “Mergem, mergem, mergem… e verde!” Alergam amandoua, care e prima? Tot eu. Iar dau comanda: “E rosu! Stam!” “E verde! Alergam!” E o modalitate de a ajunge la tinta cat mai rapid posibil si intr-un mod mai amuzant decat “Mara, hai sa ne grabim, trebuie sa ajungem la cina si esti varza de oboseala!!!!”

Fa din armasar, tantar! si apoi, Invers


Joc de deblocare a crizei

Schimba vorba & ritmul (1)
Sa zicem ca suntem deja in relatii destul de incordate pe ziua respectiva, cand eu o dau in bara, parca vreau sa o intarat. Fac ceva de parca ii fac in ciuda mamei. Na, am traznit-o de pamant, dupa ce mi-a spus de vreo 10 ori sa am grija ca urmeaza sa cada. 
Se protapeste in fata mea: “Mara!  Tocmai ai facut asta, stii ca nu-mi place!” Tonul e grav, usor ridicat, fata serioasa, ma fixeaza in ochi. 
Si continua: “Asa ca acum” – si se arunca pe mine, deja vioaie, razand, luandu-ma in spate, pe umar, cu capul in jos si picioarele in sus, batandu-ma usor pe fund - “am sa te fac: sac de cartofi, sac de varza, sac de morcovi, sac de cartofi, sac de varza, sac de morcovi! Cine vrea cartofi?” “Am un sac de cartofiori/ Uiteee, chiar si morcoviori/ Am si un pic de spanac/ Ba uite, am chiar si un dovleac/ Am si o ceapa aromata/ Sigur o mancam-indata”.  
Ma rog, asta e gaselnita mamei, poate fi orice altceva care sa rupa ritmul si sa destinda, mai ales, surprinzand. Mie imi place statul asta cu picioarele in sus, cu capu-n jos. Acum nu ma mai surprinde “ca nou”, dar tot imi place.
Ea si-a spus “predica” in cele cateva secunde de gravitate, nici nu era cazul sa mai continue, oricum, stiam de la inceput. Si e bine ca nu a terminat in acelasi ton, nu am fi facut decat sa ne enervam.

Schimba vorba & ritmul (2)
Am varsat cana cu apa in bucatarie, pe jos, oarecum intentionat; sunt cam iritata, caci nu sunt bagata-n seama suficient, mama pregateste masa. Atmosfera este deja incordata, cu cateva ridicari de ton, chiar daca inca nu ne-am certat. 
Mama: “Mara! Ai varsat toata apa pe jos!” (stie ca nu a fost o greseala; e grava si protapita in fata mea). Cand imi vede expresia chipului se prinde ca nu are nici un rost si continua – acum pe un ton grav-in-gluma si alert, vioi: 
“Acum, se va face aici o adevarata baltoaca, se va umple cu pesti; si vor veni si broaste, si berze sa manance broastele, si poate si cocostarci si rechini sa manance cocostarcii, si noi… noi unde mai incapem in bucatarie? Hai sa stergem repede baltoaca, pana nu vin toti astia si nu mai avem loc la masa!”


Schimba vorba & ritmul (3)
Am avut o perioada, la 2,0-2,2 ani, cand in loc de a spune ”Mi-e teama de ceva!”  spuneam “Ma doare… dintele!” (cel mai adesea dintele). Nu ma durea dintele, exprimam, prin durere, frica sau nelinistea. Dar pentru ca am fost foarte luata in serios cu aceste dureri si aceste nelinisti presupuse, a devenit un obicei foarte frecvent sa spun “Ma doare dintele” si atunci cand voiam doar sa fiu luata in brate ca sa nu mai umblu pe jos… ma rog, aveam nevoie de oarece alinare, dar mama considerase ca e suficient cat am "discutat durerile de dinti” . 
Asa ca, la un moment dat a inceput urmatorul joc (atunci cand situatia era "usoara", nu atunci cand eram in crize de oboseala, stres etc.)

“Eu: Ma doare dintele.
Mama: De sus sau de jos?
Eu: De jos
Mama: Mic sau mare?
Eu: Mic
Mama: Gras sau slab?
Eu: Slab
Mama: Alb sau negru?
Eu: Negru
Mama: Inalt sau scund?
Eu: Scund
Mama: Patrat sau rotund?”
Etc. etc. etc.
Pana ne plictiseam, oboseam, uitam oricum de unde am pornit, nu ma durea dintele si starea era clar, imbunatatita. Se juca cu opozitiile, cred ca mi-a fost si util exercitiul asta, am invatat ceva:)


Praful magic


De criza, de atmosfera, de imbarbatare... :)

Praful magic il avem la noi, fie in buzunar, fie il luam la repezeala de alaturi (din iarba, din aer) si-l folosim repede, ca sa rezolvam o situatie. Presaram cu grija acest praf si orice greutate se rezolva. Uneori, de exemplu, este praf magic de alergat: trebuie sa mergem acasa, sa parasim parcul, si nu ne dam smulse; cu praful magic de alergat, pur si simplu ne apuca alergatul. Mai trebuie presarat si pe parcursul drumului, caci efectul e de durata medie, dar avem din belsug. 
Candva, aveam si o bagheta magica de alergat (un betisor de xilofon). Ea ne ajuta la fel de mult si ii facea chiar si pe copiii din parc sa alerge: era suficient sa le spuna mami: “Acesta este betisorul magic de alergat, Uite, Pfic-pfic!" catre ei si ii apuca fuga. Le placea la nebunie, dadeau rotocoale pe langa mama sa-i mai ating un pic, sa prinda iarasi aripi. 
Si mami a inceput sa primeasca praf magic de la o prietena, chiar prin sms, pe telefon; am auzit cand ii spunea tatei. Si ce bine i-a picaaaaat!
Asa ca, uite Pfic-Pfic! un pic de praf magic si tie!

Vorbitul in limbi


De atmosfera

Este ca un fel de limbile din Turnul lui Babel. Pare de neinteles. Pentru cei din exterior. Dar este limbajul care ne uneste foarte bine in momente in care limba uzuala nu mai pare sa functioneze ca liant.

Eu, in stare de iritare, mama da sa raspunda cam la fel... in schimb se petrece cam asa:
“Dislacala ala bili camdala, condo?”
Iar eu stiu clar sa-i raspund: “Condo, dischinela panda”.
“Panda contobimbi fongo santa mona”.
Si alte cateva fraze, nu e neaparat un dialog lung. Nu dureaza mult. Dar imi aduce intotdeauna zambetul pe buze. De ce? Simt ca ma conectez perfect cu mama. Este un mod de a vorbi pe care doar noi doua il practicam (adica, mai e si tata, uneori, in utima vreme. Dar, cu siguranta ca nu va intra vecina in jocul acesta). Eu si cant in aceasta limba, mama stie si ea sa cante in aceasta limba… chiar pusa spontan in fata microfonului i-au iesit melodii destul de bune. Dar prin aceste sunete, in mod obisnuit ne transmitem stari. Pentru ca puterea cuvintelor este mai mica decat puterea emotiilor ce se transmit prin sunete. Nu e nevoie de cuvinte, ci de emotiile de dincolo de ele. Si atunci, intonatia, mimica, sunetele sunt suficiente ca sa ne vorbim si sa ne intelegem:  ne aratam ca ne pasa si ca, de fapt, nu vrem sa avem dezacord.

Vorbeste cu tot ce te-nconjoara – exprimare libera!

      De atmosfera


Faptul ca mama-mi spune: “Pai, ia vorbeste cu cacul, intreaba-l, pe unde e, de ce nu vine?”; “Ia vorbeste cu masa asta, spune-i <<mai, masa mai, ce m-am lovit!>> si faptul ca si ea face asta, cateodata - vorbeste cu obiectele din jur (nu  doar pentru mine, face asta natural, chiar daca nu frecvent J) m-a ajutat sa exprim mai usor ceea ce-mi trece prin minte, sa spun, sa formulez ceea ce simt.
Pe scara, cand era intuneric spunea: “Becule, aprinde-te!” – pentru mine era o scamatorie la varsta aceea (dupa 1 an). Acum, stiu ca nu e tocmai asa, dar tot imi place, acum vorbesc eu cu becul, cand urcam si e stins.
“Mingeee, ma superi, de ce nu stai?”
Chiar daca stiu ca obiectele nu pricep nimic, cred ca ma amuza si ma ajuta sa scot din mine ceva ce este acolo, cu siguranta. Adica, in loc sa ma gandesc “ce intuneric e, de ce nu se aprinde becul?” – ma amuz sa vorbesc cu el; cu siguranta am o frustrare ca nu pot sa prind mingea, dar mi-e mai usor cand o verbalizez cumva.  

Mancatul pe rime- pe la 1-3 ani


De atmosfera

Mai ales in perioada cand mama e cea care alimenteaza gurita cu lingurita. 
Rimele, poezelele si cantecelele ad-hoc imi plac tare, caci ele prind exact ideea momentului:
“ Vine-un soldatel pe drum/ Uite-l, uite-l chiar acum/ A ajuns si bate-n poarta/ Cioc-cioc-cioc / Na, ca-i blocata/ Oare merge-n alta casa… ba-i deschisa/ Uite-l lasa… A intrat/ S-a asezat…” Ma rog, asta e o varianta... cam asa arata, niste rime simpliste si foarte adaptate la ce se petrece pe moment.
“Brocolli s-a-mprietenit cu orezu-ngalbenit/ Si s-au asezat acum, sa vorbeasca… chiar pe drum/ casca, casca/ c’altfel pleaca…”

La luatul siropelelor (mai putin placut in perioada racelilor) avem deja un ritual, dat de un astfel de cantecel. Desi nu e necesar sa fiu intotdeauna “convinsa”, imi place sa strang buzele si sa refuz, pana nu aud lingurita incarcata cu sirop cantand: “Vine, vine-o albinuta/ Uite-o floricica/ Nu e, nu e, nu e-o floare?/ Pleaca la plimbare… si gaseste alta floare…” dar aici se desfac buzele, se casca gurita, de teama ca lingurita sa nu fie inghitita de cealalta floare pe care mama pretinde ca a gasit-o pe perete, pe frigider etc etc. “Uite, s-a deschis portita! Bravooo!"
Gee, e adevarat ca atunci cand insist sa stau prea mult cu gura inchisa, mama devine mai serioasa: "Maaaaaraaa, hai deschide portita, ca-mi curge siropul!".

Vorbitul-cantat


De atmosfera

Mama vorbeste mult cantat, nu doar cu mine, stiu ca-i place ei, din tinerete/copilarie.

Incearca asa: In loc de: “Mara hai la masa, e  3-a oara!”
Canta o arie de opereta sau o melodie aiurea (nu ca ar avea vreun talent deosebit). De exemplu: “Mara, la masa-acum/ Mara, eu sunt pe drum/ Mara, eu nu mai pot/ Mara, mananc chiar tot”.
Sau 
“ Mara, ai dintisori?/ Mara… sunt galbiori/ Uite, hai sa-i spalam/ Si-astfel ii curatam/ Vaaaaai, e-un peste aici/ Oare e si-un arici?” lalala blalalabla.
Scoate multe multe cantecele din acestea, in diverse momente, cred ca o ajuta pe ea sa nu se enerveze; prea tare. Stiu ca uneori ii vine sa ma manance de nervi, ii vine sa ridice tonul, chiar incepe: 
“Maaaaraaa! Ma enervez!” si continua: “Si-acum te colorez/ am sa te- ngalbenesc/ca pe o ratusca macaita/ pe o balta pleoscaita. Hai la creioane”. Am dat acest exemplu ca sa arat ca nu toate cantecelele ei sunt reusite, sau ca ele ar fi rime nemaipomenite mereu; uneori ii ies, alteori mai putin, dar faptul ca ea canta subit, in tonuri haioase, cand era gata-gata sa inceapa o cearta, schimba atmosfera. Credeti-ma, e foarte de ajutor pentru mine deoarece este foarte de ajutor si pentru ea.


Urcatul scarilor... si in 4 labe




   Destinde atmosfera   

   De ce, pana la urma, au adultii asa o oroare ca al lor copil sa frece scarile – urcand la etaj in 4 labe- cand, inainte cu cateva minute, cu siguranta a frecat pe jos in parc sau cel putin, o bordura, doua, prin oras? 

   Mama a inteles asta, pana la urma; e acelasi tip de mizerie. Nu inseamna ca ii place foarte tare, dar a realizat ca interdictia nu functiona, ca daca ii ceri unui copil de 2 ani, obosit, sa urce scarile pana la etajul 4 este rezonabil sa-l lasi sa o faca cum poate el: si daca asta inseamna sa urce in 4 labe, asta e! Nu dureaza la infinit. 
   In anumite momente, mama practica strategia ei cu: “hai sa ne oprim aici, sa ne odihnim, sa ne linistim”. Si ne asezam la odihna pe o scara. Asta daca vrea sa evite luatul in brate sau crizele de oboseala.

miercuri, 3 octombrie 2012

Vorbitul in pumni/ causul palmelor



      Joc de deblocare a crizei

Situatie:
      Mara urla ca… ceva. Mama… gata si ea sa urle. Dar mama tace si-i trece prin minte: “Doamne, vorbeste in punga, sa te mai ascult si maine”. Pe bune, ca-n povestile proaste din cartier. In schimb, incepe sa vorbeasca in pumn/ palmele facute caus; vorbeste in soapta, eu nu aud ce zice, apoi isi duce palmele la ureche, sprancenele se minuneaza de ce aud urechile; iar vorbeste in caus, apoi ochii se ingusteaza, scoate si-un sunet de uimire… Vreau si eu sa aud ce spun vorbele din caus! “Mami, vreau si eu!” Mami vorbeste iar in caus si-mi pune la ureche [niste soapte bolborosite]. Eu bolborosesc si eu. Apoi imi da causul sa spun si eu, si mama le asculta.

      Facem cu schimbul, e un dialog de bolboroseli in soapta, care ne-a destins, ne-a indepartat de tipetele originale, am uitat de unde am pornit si e….. haios!

marți, 2 octombrie 2012

Intratul in casa cu Nu in brate – "Nu ma descalt, nu ma spal…" Nimic!




Joc de deblocare a crizei


Mama: “Ahaaaaaaa, ti-ai uitat piciorusele afara??!!?? Pai, da, ce sa descalti... daca vrei, du-te dupa ele!” Imi deschide usa, eu ies pe scara, le caut, le gasesc, le aduc in hol si le montez: Pfic, pfic- asta-i sunetul cand “se face ceva”. Si le descalt, acum mi-e mai usor. 
De ce? Pentru ca am intrat in starea de descaltat picioruse, nu puteam sa o fac, ca nu aveam “clickul”.
“Ahaaaaa- zice mama- nici manute nu ai?? Si ele au ramas afara? Pai, cauta-le, atunci…” De obicei le gasesc mai usor, alteori deschidem iar usa, dar cu siguranta ajung in scurt timp cu ele la baie.

Nu merge intotdeauna. Dar merge de foarte multe ori. Oricum, cred ca pentru noi, copiii, nu exista INTOTDEAUNA. Nu stiu daca pentru cei mari exista. Cand am sa aflu, zau, ca va spun si voua!
Iar pana atunci, eu zic ca merita sa ne amuzam de cat mai multe ori, chiar daca nu mereu.

Pupici cu lipici


De conexiune, de destindere

Pupicul cu lipici s-a nascut odata, dintr-o imbratisare (s)fortata. Asa a parut un pic. Eu ma cam burzuluiam, mama a dat sa ma apuce in brate, sa ma calmeze, am vrut sa o resping, cand… hodoronc-tronc, ea mi-a lipit pe fata un astfel de pupic fortat si m-a strans tare-tare, desi eu o impingeam; ea striga: “Aoleu, ne-am lipit, si nu mai pot sa ma dezlipesc!” Isi turtea acum fata de-a mea… “Vaaaai, cum ne dezlipim?!?” M-a apucat rasul, am impins-o sa-i arat ca eu pot sa o dezlipesc, apoi i-am cerut iar sa ne lipim, si tot asa. De atunci, ne lipim, ne dezlipim, in situatiile cand nu ne e prea clar daca ne vine sa ne iubim sau sa ne certam, sau din amandoua cate-un pic. E cert ca doar eu am Solutia dezlipirii. Asta e cel mai important. Si ne jucam cat vreau eu. Acum e mai elaborat, cateodata am praf magic, alteori aduc apa, sau fac sa vina ploaia care ne dezlipeste, dar am intotdeauna solutii sa stau in sau sa plec din aceasta imbratisare.