Despre frici, angoase, intrebari si raspunsuri
Ei, cu siguranta ca suna teribil, mai ales pentru urechi de
oameni mari, care – recunosc sau ba- se tem de chestia asta… Mama cand a auzit
prima data (citit) ca exista asa ceva la bebelusi – aveam cam 1 an- a fost oripilata…
“Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”. Iar acum, cand stie ca
exista aceasta etapa pe care o parcurg si copilasii mai mari- de pe la 3 ani, ca
si mine- e la fel de oripilata: “Doamneee, atat de mici, cu sentimente atat de mari!”.
Deh, de inteles, pentru Mami, eu sunt tot mica, iar sentimentul Mortii este, cu
siguranta, Mare.
Acum, despre ce e vorba. Psihologii asa ii spun: frica de moarte.
Au argumente si iti explica, daca stai sa ii asculti. Si par logici. Eu stiu ca
ei au dreptate. Daca nu-ti place cum suna, poti sa ii spui “angoasa existentiala”
sau “frici cosmice” sau oricum altcumva. Tot aia este.
In cele din urma, Mami a inteles ca noi trecem prin aceasta
etapa.
Ce traiesc eu?
Mai multe sentimente amestecate, siruri de intamplari care ma tulbura,
intrebari fara raspunsuri, sau raspunsuri inconsistente…
De la faza de bebeluseala, cand am mai cunoscut angoasa asta, am evoluat ceva; acum, desi nu stiu exact ce este moartea, stiu clar ca: gazele
alea de pe asfalt, care nu se mai misca sunt diferite de alea care se misca; stiu
ca ceva care se duce la fund poate sa nu fie de bine (De exemplu, Gepetto era
sa se duca la fund, noroc ca l-a salvat Pinocchio); stiu ca o masinuta care se
temea sa nu fie lovita de tren avea o groaza justificata; stiu clar ca cacu’
dispare in WC si nu-l ma vad niciodata; stiu ca mami imi povesteste despre un
bunic al ei, de exemplu, pe care eu nu l-am vazut vreodata … si atunci, unde
este? Stiu si altele. Si ma sperie cate stiu si faptul ca nu inteleg totul.
Ce vede Mami?
Mi-e frica de gauri,
caderi in neant (exercitiul caderilor din pat face unele reparatii- http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/spaima-de-gauri-spaima-de-disparitie.html ), scufundarea obiectelor prea
adanc in apa, disparitie. In acest context, eu ii spun mamei sa nu plece
departe/ sa nu dispara, ma trezesc de mai multe ori pana la miezul noptii (cand
ea decide sa doarma in continuare cu mine), ca sa verific daca totul e in
regula; nu vreau ca mama sa lipseasca prea mult, mai ales noaptea… Acoperim
gaurile de la chiuveta, cada; testam cu grija care obiecte plutesc si care se
scufunda si facem muuuulte exercitii fizice de cazut, plutit etc.
Mi-e urat de noapte
& intuneric & somn. Refuz de vreo 2 saptamani somnul de pranz; cand
se petrece, e cu maaaare greutate. Si, de fiecare data ma asigur: “Dar cat dormim? Cand ne trezim? Suna ceasul
si o sa auzim… ma trezesc inainte sa sune ceasul…” Mama a crezut, la un
moment dat, ca s-a rezolvat aceasta problema a somnului - http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/fara-somn-epopee-de-3-zile.html. Nu. Suntem in acelasi stadiu, doar ca mult mai calme. Alunecarea
in somn este teribil de angoasanta pentru mine: ma despart de mama, de
constiinta mea, nu am nici un control, este o pierdere… mi-e urat si frica….
Vreau ca mama sa stea cat mai mult cu mine. Dorm cat mai putin posibil. Noaptea
si intunericul sunt surse de neliniste, in primul rand datorita asocierii cu somnul,
apoi datorita necunoscutului care este in negreala de dincolo de geamul meu. O
calatorie, prin noapte, acum vreo 2 seri mi s-a parut de speriat: masina curgea,
aveam senzatia neplacuta a vitezei ne-stapanite, aveam sentimentul unei
lipse de control (si cu experienta recenta, ca masinile se busesc… http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2012/10/jocuri-terapeutice-despre-neputinta-si.html).
Am o predispozitie -
inexistenta anterior in aceasta forma - inspre filmulete/ jocuri cu:
durere, groaza, copii care plang, masini accidentate, trenulete deraiate,
doctori nemilosi, stare de plangoseala si nevoie de alinare in brate, povestit
mult despre suparari/ dureri diverse, ale diversilor etc. Eh, nu e chiar asa morbid cum suna, dar e…
batator la ochi, recunosc.
Au inceput
intrebarile de genul: “Mami, cum a iesit bebele din burta Andreei?”; “Unde
este mama Albei ca Zapada?” Si alte mame si tati care s-au pierdut prin paginile povestilor noastre. Etc. etc.
Cu multe multe intrebari de-ale mele, multe raspunsuri – in reluare-
de-ale mamei, multe joculete de “busire & reparatii” (cum le zice acum
Mami) – toate trec ceva mai usor. Va mai dura. Cat poate mami sa
constientizeze, a inceput de vreo 2-3 luni. Va mai tine, luni de zile, cu stagii
si etape de dezvoltare.
Multa putere si multa joaca, si voua, asemenea!
