Faptul ca mama-mi spune: “Pai, ia
vorbeste cu cacul, intreaba-l, pe unde e, de ce nu vine?”; “Ia vorbeste cu masa
asta, spune-i <<mai, masa mai, ce m-am lovit!>> si faptul ca si ea
face asta, cateodata - vorbeste cu obiectele din jur (nu doar pentru mine, face asta natural, chiar daca
nu frecvent J)
m-a ajutat sa exprim mai usor ceea ce-mi trece prin minte, sa spun, sa formulez
ceea ce simt.
Pe scara, cand era intuneric
spunea: “Becule, aprinde-te!” – pentru mine era o scamatorie la varsta aceea
(dupa 1 an). Acum, stiu ca nu e tocmai asa, dar tot imi place, acum vorbesc eu
cu becul, cand urcam si e stins.
“Mingeee, ma superi, de ce nu
stai?”
Chiar daca stiu ca obiectele nu pricep
nimic, cred ca ma amuza si ma ajuta sa scot din mine ceva ce este acolo, cu
siguranta. Adica, in loc sa ma gandesc “ce intuneric e, de ce nu se aprinde
becul?” – ma amuz sa vorbesc cu el; cu siguranta am o frustrare ca nu pot sa
prind mingea, dar mi-e mai usor cand o verbalizez cumva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu