Sentimente de abandon

Vacanta cu noduri in gat

continuare pentru http://mara-intaraminunilor.blogspot.ro/2013/03/jocul-de-gradi.html

Stiu, inteleg. Anxietatea de separare este, de fapt, greu de digerat de catre oamenii mari. Eu tot zic Oameni Mari caci eu stiu ca sunt Pui de Om. Asa zic eu.  Am auzit asta intr-un filmulet si mi-a placut. Deci, Oamenii Mari nu inteleg exact de unde atata frica/ anxietate… si la 3 ani??!!?? Cand, de fapt, ar fi trebuit ca [,] copilul sa fie atat de obisnuit cu toate plecarile si despartirile din lumea sta??!!?? Oare, chiar asa?

Eu la 3 ani aveam inca mare anxietate de separare. In martie, dupa ce Tata NU A MAI PLECAT DELOC!!! (doar atat cat pleaca tatii “normali”, la cumparaturi, la treburi etc. etc.- fara MARI PLECARI DE ZILE MARI), abia atunci Mama a inteles ca suferisem nu anxietate de separare, ci sentimente de Abandon. Mama s-a socat. S-a ingrozit cum parintii pot sa faca copilul sa sufere, chiar si in conditii de viata aparent  pline de iubire, de dedicatie… da, mama a crezut ca suplineste in maaaaaaare parte plecarile tatalui, ca timpul ei muuult petrecut cu mine tamaduieste o mare parte din suferinta. Ca sa inteleaga, in final, ca NU. Ceea ce ea mi-a oferit nu a putut repara atunci ceea ce lipsa tatalui a “stricat”. Adica, dragostea si timpul ei nu inlocuiesc dragostea si timpul lui.

Tata pleca mult si constant. Aproape saptamanal, timp de 2 ani. De la 1 an la 3 ani si 2 luni eu nu am inteles, cu adevarat, unde si de ce pleaca tata atat de mult si de des. “LaMunca” este pentru mine o sintagma fara continut. Am auzit si in parc, si la gradi si in alte locuri, despre “la serviciu”, “la munca”… dar, cu toate astea, era plin de tatici in jurul meu, tot tatici care erau si “la munca si in parc”. Si atunci, taticul meu??!!  Explicatiile rationale ca “trebuie”, vorbele de iubire” mi-e dor de tine”, “abia astept sa vin acasa”, “Imi pare rau ca plec”, “as vrea sa fim impreuna”, “sa vii cu mine” nu au nici un sens… Vorbele…  daca nu sunt insotite de Fapte. Adica, sa vad, cateodata, ce este acel “serviciu” sau sa simt iubirea, prin prezenta zi de zi, prin timp si joc dedicate, prin mintea prezenta si Conectare…  Mie astea mi-au lipsit. Imbratisarile si iubirile de weekend sunt insuficiente. Mama a vazut complet asta abia cand ne-a revazut complet conectati. Cu cata ardoare cautam prezenta lui, cu cata bucurie si fericire intampinam momentele si timpul petrecut impreuna. Cum ma ingrijora orice plecare, chiar atunci, dupa martie… cand am inteles ca tata nu mai pleaca… dar, de fiecare data cand absenteaza acum ceva mai mult, intreb “unde este?”, desi stiu unde este, mi se spune intotdeauna unde pleaca, unde este. Si simt, ca Oamenilor Mari – si parintii mei sunt oameni mari- le este inca, greu, sa simta deplin ca frica de abandon nu se vindeca in 6 saptamani. Sunt cam 6-7 saptamani de cand suntem toti acasa, intr-o “vacanta prelungita”… care va dura toata vara, asa zic ai mei. Si eu, chiar azi, am spus o poveste despre faptul ca sunt “trista... Ca o prietena de-a mea a plecat… si nu s-a mai intors… Unde a plecat?” intreaba mama? “In Polonia…. Si nu a mai venit…” In Polonia pleca tata cu proiectele lui. Mamei i s-a pus un nod in gat.

La scurt timp dupa celebra zi de martie, de cand “tata nu a mai plecat”i-am dus in dar o pernuta inimioara: “Tati, ti-am adus asta, ca sa primesc multi pupici in fiecare zi!” Mamei i se pusese atunci un nod in gat. Are si acum, cateodata.

Este bine. Suntem toti, acasa. Cu proiecte de stat impreuna. Intre timp, am renuntat si la gradi, evident, a facut parte din planul de “reintregire  a familiei”. Suna super. Sunt oameni care ne aud, ca suntem toti acasa, in vacanta, si ne invidiaza. Atunci, mama se gandeste, de fiecare data- stiu eu, chiar daca nu spune cu voce tare: “E super sa poti sa stai acasa, fara stresul plecarii la job, la gradi, la… orice trebuie! Daaaaaaaaaar, e mai bine daca previi, decat sa tratezi!”. Valabil, cred.