Ora culcarii - tehnici de relaxare

Despre refuzul somnului

Toate aceste povesti de la ora culcarii – cele de mai jos si altele aici- http://mara-intaraminunilor.blogspot.com/2012/10/poveste-cu-mos-ene-si-cei-3-somni.html se trag de la faptul ca eu nu am dormit niciodata nici usor, nici foarte bine (neintrerupt) si nici mult. Ba chiar pe dos. De aceea, mama a fost nevoita sa inventeze tot felul de… povesti, ca sa faca trecerea inspre somn posibila sau mai usoara. Asta nu inseamna ca recurgand la aceste mici “tehnici” lucrurile s-au “rezolvat”. Mama ar descrie cam la fel modul in care eu dorm/adorm, si acum. Doar ca viata ni s-a mai usurat, in multe momente.

      Perceptia timpului/ ceasul/ orele

Mama mi-a vorbit intotdeauna despre ora mesei, ora de somn, ora de iesit afara etc etc. E o tipa rutinata si-i place programul. La cca 2 ani a venit cu un ceas de plastic- o roata colorata, de plastic, fara baterii, nu face tic-tac, dar are limbi si ore scrise, si-n dreptul fiecarei ore este un personaj: Minnie, Winnie, Mickey Mouse etc si altii pe care nu-i cunosc. Am inceput sa invatam ca “Uite, aici, Mickey este somnoros, e ora 2.00, ne culcam si noi”; “Aici, la ora 4, uite, Minnie s-a trezit/ arata de parca ar face gimnastica de inviorare”. Si ce daca? M-a ajutat sa: 1. mai imblanzesc problema refuzului somnului, sa-mi sune mai real ca toti dorm cand dorm si eu, daca apar asa, desenati chiar pe ceas, chiar la orele mele de somn!!!:); 2. Sa exersez cifrele, numaratoarea, logica ceasului.

Nu s-a terminat si sa nu ne imaginam ca de-atunci dorm subit cand vrea mama, ceasul sau Winnie. Nuuuu. A depins de multe. Dar o perioada a fost chiar mai haios momentul culcarii. Iar apoi, desi am mai uitat de ceas, devenea haios cand mama mi-l punea in brate si aveam cu cine sa ma “confesez” la ora somnului.  

Numaratul elefantilor din Poiana

Este tehnica noastra de relaxare, inainte de somn. A debutat cam inainte de 2 ani si acum inca functioneaza foarte foarte bine. Este ca numaratul oilor (de acolo si provine, zice mama).

“Inchidem ochii si vedem o poiana/campie intinsa, verde verde, frumoasa si linistita. In mijlocul poienii se afla un copac inalt, frumos, cu crengi bogate, lasate catre pamant si multe multe frunze verzi. In jurul copacului, sub crengile lui bogate se invart multi multi elefanti, de toate culorile: si elefanti albi, si elefanti roz, si elefanti galbeni, si elefanti gri si elefanti negri, si elefanti albastri etc etc. . Deasupra, fluturasi colorati plutesc usor si pe crengi canta pasarele. Haide sa numaram elefantii: 1 elefant roz, 2 elefanti roz, 3….. 10 elefanti roz; 1 elefant galben… blablabla."

Inainte de 2 ani numaram pana la 10; acum numaram catre 20, unde se plictiseste mama. Ne relaxam, nu inseamna neaparat ca ne afundam in somn instant. Dar numaratoarea din ce in ce mai rara si mai soptita pe mine ma trimite mai usor catre starea de somn, pe care mama vrea sa mi-o induca. E vocea ei care susura, si e bine. Si pentru mama este ceva automat, mai usor de spus decat o poveste, inca o poveste, la care ar trebui sa se concentreze mult mai mult.

P.S. Am pus-o o data pe mama sa faca asta in masina, la drum mai lung, catre bunici. Tata s-a razvratit, caci il apucase cu adevarat somnul. Am fost nevoite sa renuntam!
P.S.2 Poiana aceasta vrajita sa stiti ca mi-a ramas, asa, in viata de zi cu zi. Le spun unora- altora ca "eu ma duc in poiana mea", si doar mama stie ce e, de unde a aparut poiana, toata lumea isi imagineaza ca este doar o vorba aruncata-n vant. Cand colo, Poiana este locul magic, unde orice si totul este posibil! Chiar si doar pentru nasterea acestei Poieni, a meritat inventarea numaratorii de elefanti.

Cum stingem becul la culcare

Candva, era o veioza la distanta de pat, pe care o stingea la culcare mama, vreme lunga, dupa povestea de seara. Cand s-a schimbat decorul din camera, veioza a venit la capul patului. La cca 2 ani nu mai voiam sa (a)dorm; nu mi-era somn, asa ziceam… dar, oricum, refuzam sa stingem becul. Mama stingea, eu aprindeam, si tot asa, o vreme. Pana cand, mama a inceput sa refuze sa stinga becul: “Dorothy/ Iepurasule striga ea la personajul din cartea citita atunci, vino, te rog, sa stingi becul, eu nu am chef! Mara, spune-i te rog…” Mi-a fost suficient o singura data acest joc, pe cuvant. De atunci, sting becul fara nici o problema. Nici o exceptie de la regula, in aceste luni. Dar facem acest joc mereu mereu, de 1 an de zile. In fiecare seara mama intreba: “Cine stinge becul? Dorothy? Ariciuleeeee! Cocosuleee!” Ma intreceam cu prietenii mei care e primul la intrerupator. 

Acum, de multe ori, ii raspund simplu, mamei, sa-l stinga ea. Sau, sunt seri cand e evident ca nu mai e necesar sa intrebe, o las pe ea, ma ascund in vizuina.

Somn Usor si Noapte Buna!