Seara. Nu vreau sa plec acasa, din parc. Mama mi-a strigat chemarea si a pornit-o pe alee, eu atarn inca, de tobogan. E-n capatul aleii, ma asteapta. Eu aman, ea ma priveste, eu aman… ea intelege complet: ca e inutil sa repete, sa mai strige, ca am inteles perfect, ca sunt obosita – dupa o zi fara somn de pranz- , ca e o stare de plans si cearta in mine, gata de iesire… si ma asteapta, doar. Am pornit, in 4 labe, de-a busilea. Nu zice nimic, porneste si ea, incetisor catre casa, vecinele din parc se uita la mine, se uita la ea, poate se-ntreaba ce va urma… Mama merge incetisor, ca sa o pot ajunge, ma intampina:
“Ia, te uita, cine-a venit! Avem
un melc… Melc, melc, codobelc, scoate coarne…” si-mi canta tot cantecelul.
Apoi, mergand tot incetisor, ca sa
o pot urma de-a busilea:
Mama: “Bibi – Bibi al meu e e la ea in brate – ai vazut ce-avem
aici?
Bibi (cica): “Nu am vazut, dar eu vreau sa vina Mara… Unde e Mara?”
Mama: “Bibi, draga, Mara nu cred ca vine cu noi, dar avem in schimb
un melc tare dragalas… Ia te uitaaaa!”
Si o tine tot asa, in discutii cu Bibi,
cantat cu melcul, inaintat incetisor, pana ma dor genunchii si vreau si eu sa
fac parte din sceneta lor… Nu dureaza mult. De data aceasta, mama a ales sa fie
inteleapta. Si eu, la fel, am inceput sa ne cunoastem si am stiut ca alegerea
ei a insemnat ca nu vrea cearta si-mi intelege starea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu