Despre plans si acceptare
Am tot 2 ani si 9 luni, dar ceva mai
putine ore dormite. Suntem dupa 3 zile de ne-somn de pranz. Cu saptamani in
urma - chiar cu zile in urma – mamei,
aceasta situatie i s-ar fi parut … grava. Sau, foarte grava. Sau, intolerabila.
Sau, oricum altcumva decat acceptabila.
Epopeea a inceput o data cu
raceala care m-a impiedicat sa dorm noptile calumea, a facut sa dorm dimineti
mai lungi si, apoi, implicit sa nu pot dormi de pranz. Si-uite-asa, reactie in
lant: seara la culcare mai devreme, dimineata la trezire mai tarziu, la pranz: deloc.
Ziua 1: Mama m-a pus la somn, m-a cam “obligat” sa stau acolo, am
atipit cam 5-7 minute, cat a ajuns in bucatarie si… gata! Fresh, buna de joaca!
Mama cam iritata, a considerat ca este un accident; dupa ce a vazut ca este
inutil sa ma mai retina in pat, s-a resemnat. Dar era nervoasa, suparata, simteam
ca ar fi avut nevoie de “pauza” mai lunga – asa spune ea, din cand in cand, ca
are “nevoie de o pauza”… M-a facut si pe mine nervoasa, ma facea sa ma simt
vinovata pentru ceva ce nu puteam controla intr-o masura atat de completa: senzatia
de somn. Am reactionat si eu cu niste smiorcaieli, lovit cu picioarele si mama
a inteles: ne-a luat cca 40 de minute de joc pe podeaua camerei mele, calarit
de perne, calatorit cu Dorothy in Orasul de Smarald, imbratisari etc. pana sa
fim capabile sa iesim de acolo in toane rezonabile.
Ziua 2: La ora “cuvenita”, suntem din nou, in camera mea, bune de
somn. De data aceasta, mama se decide ca vrea si ea sa doarma cu mine, era
foarte obosita. Ea inchide ochii si… eu ma uit la ea. Cam asa se deruleaza cele
30 de minute in care mama vrea sa doarma/ sa dormim si eu inchid ochii dupa cum
imi spune ea, si ii deschid dupa cum simt eu. Dupa cele 30 de minute se ridica
val-vartej, este un pachet de nervi… Ma cearta, imi spune ca e suparata
si… A decretat ca vrea pauza, m-a lasat singura,
e in camera cealalta… Iar eu plang, plang, plang… merg dupa ea. Vrea sa fie un
pic singura. Eu plang, frustrata ca simte nevoia sa ma pedepseasca pentru o
vina imaginara. Ii ia 3-5 minute, in care ma lasa sa plang, ea isi trage
sufletul deoparte.
Apoi imi spune asa:
“Iubita, tu plangi ca sa te
linistesti, si eu am nevoie sa ma linistesc cumva. Eu nu pot sa plang acum, dar
am si eu nevoie de linistire… am fost nervoasa, frustrata, caci voiam sa dorm,
sunt foarte obosita si as fi avut mare nevoie de somn… asa ca m-am enervat pe
tine, ne-am certat si ca sa nu continuam cearta am fost nevoita sa plec, sa ma
linistesc un pic.” Si aici deja plangea. Ma luase in brate, ma asezase pe un
scaun, statea in genunchi in fata mea, si-a mai pus capul in poala mea. Am
mangaiat-o pe par si am plans amandoua. Linistit, incetisor. Dar o ascultam,
printre plansul meu si plansul ei, si ea simtea ca o ascult - atent, cu intelegere - dupa cum ii mangaiam
parul si ii raspundeam la stransoarea imbratisarii.
Mi-a facut bine sa vad ca
Mama-Putere are si ea lacrimi si mi le arata si mie, cu sinceritate. Am
apreciat onestitatea ei.
Ziua 3: Cred ca deja simteam amandoua ca inevitabilul se va
produce, dar puterea rutinei mamei ne-a impins din nou, la somn, la ora magica.
Mama imi spune iar ca ea vrea sa doarma, eu stau linistita langa ea 30 de
minute bune, ea se odihneste; apoi ma intreaba daca vreau sa dorm, eu clatin
din cap usor tematoare, ea se ridica sugubeata, face lumina in camera si
decreteaza: “Atunci, eu m-am odihnit un pic! Fiecare face ce vrea, la liber!”
si pleaca in camera de zi. O las in apele ei, o vreme; apoi ma duc si eu in
camera cu ea, desenez un curcubeu, ii zambesc de la distanta, ea pleaca la
baie, nu zice nimic, deocamdata… Vin dupa ea, in pijamale si-n picioarele
goale, cu niste sosete gasite aiurea, in mana:
Eu: “Mami, eu sunt fara sosete. Cred ca daca stau in picioarele
goale am sa racesc…”
Mama: “Da, o sa sa schimbam acum pijamalele si punem sosete…”
Eu: “Daaaa, sigur, uite, aduc eu hainutele”. Si ma duc sa culeg din
canapea niste hainute pe care ea le stransese din balcon, de pe sarma. Le-am
dus pe rand in camera mea, pe pat, mama m-a laudat; m-am dedicat cu sarguinta
imbracatului si schimbatului- ceea ce evident, nu fac deloc cu usurinta in mod
obisnuit.
Am apreciat ca, in sfarsit, a
inteles: nu vreau sa dorm pentru ca nu pot sa dorm. I-am raspuns la intelegere
facand si eu ceva in schimb.
Ziua 4: Mama rutinata a gasit Solutia: a pus ceasul sa sune
dimineata, mai devreme [e adevarat, imi decalasem somnul/ trezirile erau dupa
8.00a.m.], astfel incat s-a asigurat ca voi reintra in ritmul normal de
oboseala. Asa a fost. A 4-a zi am dormit “regulamentar” - 1 hJ.
Epopeea a luat sfarsit. Dar noi suntem ceva mai intelepte, cu o Experienta in plus: de plans, joaca, intelegere si acceptare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu